Comandou la Tunis

Capitolul I.

Ian Parker cu cămașa lipită de spate de atâta transpirație, renunțând a mai găsi un loc de parcare sub platanii de pe bulevardul Habib Bourguiba; opri mașina paralel cu International Tunisia Palace. Fu reperat imediat de privirea categoric reprobatoare a unui „șoarece gri” – paznic contractual al poliției tunisiene – care patrula în zonă cu un talkie-walkie agățat de umăr. Tunisienii găsiseră un mijloc foarte simplu de a descuraja prea numeroșii turiști algerieni care veneau pentru a-și umple portbagajele cu lucruri care nu se găseau la ei. Poliția tunisiană aplica saboți de Denver vehiculelor înmatriculate în Algeria, imediat ce staționau mai mult de treizeci de secunde. Conducând o mașină închiriată, Ian Parker nu se temea de o asemenea neplăcere. Părăsindu-și Fiatul 127, pătrunse în holul lui International Tunisia Palace, un turn din beton cu un aer destul de sumbru.

Puținii funcționari de serviciu, așezați în spatele birourilor lor, își făceau vânt cu ziarele. Cu două zile în urmă instalația de aer condiționat se defectase, degajând un fum dens. Tunisul era cotropit de unul dintre cele mai teribile valuri de căldură din istoria sa. Termometrele arătau 60 de grade la soare, iar în rarele zone cu umbră erau 45 de grade. Culmea „fericirii” era că, aflându-se în plin Ramadan, nenorociților tunisieni le era interzisă hrana și băutura din zori și până seara la ora opt fără un sfert, aceștia abia târându-se aidoma unor melci.

Ian Parker își plimbă ochii prin hol rămânând decepționat. Tourya nu era acolo. Merse și cercetă cafeneaua din fundul holului, dar ceva neobișnuit îi atrase atenția. Toate mesele erau ocupate numai de bărbați care stăteau fără a consuma nimic, obligați fiind la aceasta de Coran. Păreau a fi niște actori care așteaptă să se toarne un cadru de film. Americanul traversă în sens invers holul-saună sub privirile indiferente ale funcționarilor, agasat și în același timp resemnat. Ceea ce i se întâmplase în ajun era prea frumos! Sosit chiar în dimineața aceea cu velierul său la Sidi-Bou-Said, portul de agrement al Tunisului, el se dusese la International pentru a bea ceva și a cumpăra ziare. În momentul în care se pregătea să plece, tocmai intra un echipaj al Libyan Airlines, Ian Parker reperă imediat o fată încântătoare sub una dintre calotele de culoarea nisipului, cu niște trăsături infantile și dure totodată, cu niște ochi uluitori cenușii care trădau o origine kabilă, cu un nas în vânt și o gură de star. Ca o curiozitate, lui i se părea cunoscută această fată. Intrigată probabil de insistența cu care el o examina, stewardesa îi adresă un surâs vag. Ian Parker marșă pe această breșă:

— Am impresia că vă cunosc, spuse el de-a dreptul. Am locuit mult timp la Tripoli și de altfel, acum de acolo vin…

Stewardesa, rămasă mai departe de colegii ei, îi aruncă o privire indiferentă.

— S-ar putea!

— Poate la o recepție, insistase Ian Parker. Am lucrat la Ambasada Americană. Sunt diplomat și mă aflu aici pentru moment într-o vacanță…

O licărire de interes străbătu ochii cenușii.

— Poate că totuși ne-am întâlnit, admise tânăra libiană.

Ea părea acum mai puțin interesată să-i refuze compania, Ian profită pentru a mai avansa puțin.

— Sunt sigur că v-am mai văzut cu altă ocazie. Nu doriți să bem ceva și să încercăm să lămurim acest mister?

— Poate mâine la prânz, dacă doriți. Acum trebuie să mă duc să-mi prind colegii din urmă.

— Bravo! Vom merge să facem o plimbare cu velierul meu pe mare, propuse Ian Parker. Pe căldura asta ar fi binevenită. Apropo, cum vă numiți?

— Tourya. Acum trebuie să vă părăsesc.

El o urmări din priviri pe tânăra libiană, până ce ușa ascensorului se închise în urma ei.

Picioarele și silueta erau la înălțimea fontului. Pe moment ignoră faptul că ziarul Herald Tribune, cumpărat de la vânzătorul de presă al hotelului era vechi de trei zile. Să pescuiești o astfel de fată într-un oraș ca Tunisul, imediat după sosire, înseamnă că Dumnezeu este de partea ta. Gândindu-se la frumoasa Tourya, americanului îi veni greu să adoarmă. Era sigur că a mai văzut-o, numai că îi era imposibil să-și aducă aminte cu ce ocazie.

Holul invadat de căldură și pustiu îi părea acum sinistru. Tourya își schimbase planul iar el urma să-și petreacă weekend-ul singur, devorând proviziile cumpărate la piața din Cartagina, în așteptarea unui picnic pe mare.

Necunoscând numele de familie al fetei, era imposibil să o caute la telefon. După o ultimă privire circulară prin holul pustiu, ieși tocmai la timp pentru a zări „șoarecele gri” plecând de lângă mașina lui – cu privirea lacomă a unui leu care tocmai a devorat un bivol – nu înainte de a-i fi atașat la parbriz o amendă contravențională. Furios, mototoli hârtia aruncând-o pe trotuar. Ebonita volanului îi frigea degetele. Porni și urcă în direcția Pieței Independenței. Căldura golise centrul Tunisului. Tarabele cu cărți de ocazie, instalate sub platanii de pe terenul viran central de pe bulevardul Habib Bourguiba erau pustii, Ian Parker parcurse treizeci de metri și se pregătea să ocolească piața, când zări pe cineva făcându-i semne cu mâna de pe marginea trotuarului, după ce trecuse de strada Alger.

Era Tourya cu picioarele strânse într-un jeans colant, un tricou roz mulând niște sâni cu forme specifice vârstei de douăzeci de ani, aparent inconștientă de sex-appeal-ul ei. Sandalele aurii cu toc cui făceau să pară mai înaltă. Bărbatul observă plăcut surprins că ea purta pe umăr o sacoșă sport: picnicul era în buzunar, Ian Parker frână lângă trotuar, apăsând pe pedala de frână de parcă ar fi vrut să treacă prin podea. Când ai cincizeci și cinci de ani, nu prea mult păr, dantura de cal și o față mai degrabă banală, există unele mici plăceri cărora le acorzi destulă importanță…

Tourya deschise portiera și se instală lângă el cu un surâs încântător pe buze.

— Bună ziua!