Comosicus – volumul 4

Comosicus de Ion Nicolae Bucur volumul 4

Partea Întîi Îngemănarea

Capitolul I
FRĂMÎNTARE ȘI CHEMARE

1

În anul 682 de la întemeierea Romei[1], stăpîn al cetății Tibiscum și al plaiurilor, pădurilor și munților din jur era tarabostele[2] Oroles. La daci, în vorbirea obișnuită, cetăți se numeau și așezările locuite de tarabosti, toate construcțiile ce formau conacul moșiei — un loc cu împrejmuire puter­nică pe vîrful unei coline, ușor de apărat în caz de pericol — ce se deosebeau de cetățile întărite aparținînd regelui, cu ziduri de piatră legate cu bîrne, străjuite de cete de luptă­tori, înălțate în poziții între povîrnișuri de munți, unde putea fi oprit dușmanul pornit să cotropească și să prădeze. Cetatea Tibiscum domina valea rîului Tibisis[3] de pe tîmpla rotunjită a unui deal prelung, în urcuș ușor către crestele ce se profilau spre apus. În trecut și ea fusese cetate de apă­rare, întărită cu val de pămînt și turnuri de pază, așezată la răscrucea drumurilor ce se întîlneau acolo venind dinspre răsărit, apus, miazăzi și miazănoapte. Numai de cîțiva ani regele Burebista o dăruise tarabostelui drept răsplată pentru faptele de vitejie săvîrșite în luptele cu tribul celtic scor­discilor, opriți prin părțile unde se împreunau cele două ape mari: Pathissus și Dunaris[4], întărind astfel încrederea ce i-o acorda încă de pe vremea copilăriei, înălțîndu-l la rangul de căpetenie militară și de stăpîn al acelor plaiuri.

După ce sărea peste apa Tibisisului pe podul de lemn, drumul pornea spre cetate urcînd cu șerpuiri lungi printre copacii bătrîni ce îmbrăcau povîrnișul muntelui, oprindu-se în fața celor două porți grele, întărite cu piroane de fier, păzite de străji zi și noapte. Înăuntru se întindea clădirea lungă din bîrne groase, bine rostuite la colțuri, cu cerdac tot așa de lung prin fața celor patru încăperi în care locuia tara­bostele. În spatele ei se înșirau alte construcții: cazarma stră­jilor, hambarele cu bucate și chiliile sclavilor, dincolo de care se zăreau staulele cailor. Jos, în vale, între deal și rîu erau îngrămădite magaziile, atelierele și saivanele, împrejmuite de un gard puternic cu bulumaci groși, înfipți adînc în pămînt și împletitură deasă din mărăcini, iar împrejur, îm­prăștiate pînă pe povîrnișuri, erau colibele comatilor legați de moșie din tată în fiu, a căror soartă era în totul la bunul plac al tarabostelui, deși se bucurau de oarecare libertate în mișcări, aveau căminul și familia lor, deosebindu-se mult de sclavi, oameni priviți ca niște ființe ce făceau parte din rîndul animalelor. De fapt sclavia pe meleagurile dace era ceva proaspăt, se răspîndise numai de cîteva zeci de ani. De cînd negustorii greci și romani pătrunseseră în Dacia, deve­nise un fel de modă, era totodată un semn de bogăție, ca tarabostii să cumpere sclavi sau să-i primească drept răsplată de la rege dintre captivii luați în lupte. Modul de viață al comatilor și sclavilor depindea în egală măsură de sufletele celor ce le erau stăpîni; la unii trăiau în oarecare îndestulare ca și dacii liberi, iar la alții ca simpli robi, înfometați.

Tarabostele Oroles dădea dovadă de alese porniri spre omenie, se purta cu supușii săi ca și cum i-ar fi fost egali, iar aceștia păstrau distanța și respectul cuvenit, fără să fie stăpîniți de teamă, deși cel ce greșea era pedepsit cu străș­nicie. De altfel, mulți se înfiorau numai privindu-i înfățișarea. De talie potrivită, cu pieptul lat, brațele puternice și vocea ca tunetul, cînd vorbea începeau să vibreze lucrurile din apropiere. Ajuns în puterea vîrstei, abia trecuse de patruzeci de ani, călit în lupte, mînuia sulița, spada, arcul și ghioaga cu mult curaj și măiestrie. În luptele cu scordiscii îi culcase la pămînt pe toți ce se apropiaseră de el. De multe ori se arun­case în mijlocul învălmășelilor și lovise cu sete, despresu­rîndu-l pe rege. Dar cine îl cunoștea bine, nu vedea în el un om fioros, ci mai degrabă îl asemuia cu un comate care trăia alături de pădure, cu trupul întărit doborînd copacii și scurtînd buștenii. Cînd alerga în galopul calului, cu pletele și barba blonde, de nuanță ușor castanie, jucîndu-i în bătaia vîntului, se simțea în elementul său, mai ales de cînd mersul pe jos îi era greu, stînjenit de piciorul drept, pe care nu-l putea îndoi destul, betegit într-o bătălie cu scordiscii, în toiul căreia se prăbușise cu calul într-o prăpastie.

Soarele îmbrăca zările într-o lumina veselă. Plaiurile, văile și munții se estompau pierzîndu-se în pîcla ușoară a zilei de vară. Era către vremea prînzului. Tarabostele ieși în cerdac, coborî încet treptele scării din lespezi de piatră, înaintă spre poartă cîțiva pași, apoi se opri. Strigă pe căpetenia gărzii, străduindu-se să-și stăpînească vocea, nu voia să se arate supărat:

— Gethulis, unde ești?

— Aici, stăpîne! răspunse acesta, ieșind în fugă din turnul ce străjuia poarta.

— Ce ai făcut cu sclavul acela, l-ai biciuit așa cum ți-am poruncit?

— Nu, stăpîne. Cînd l-am căutat, era plecat în vale la ateliere; am zis să aștept pînă se întoarce...

— Ai zis să aștepți... repetă murmurînd tarabostele. Poate că zeii lui l-au ajutat... sau tu ai gîndit că am să uit...

— Fug în vale, stăpîne, acolo îl...

— Stai! îi strigă, văzîndu-l că se întoarce, gata să por­nească spre poartă. M-am răzgîndit, l-am iertat, mi-am adus aminte de fapta lui bună din primăvară. Tu de ce nu i-ai luat apărarea?

Gethulis rămase descumpănit, privindu-l mirat, niciodată stăpînul nu revenise asupra unei porunci, mai ales cînd pe­depsea, îl știa om bun și drept, însă nu-l văzuse vreodată trecînd cu vederea peste o greșeală. Căută să spună ceva, încercă să pună parte sclavului, pe care îl cunoștea vrednic și cinstit, dar nu avu timp, de dincolo de porți se apropiau ropote de călăreți ce urcau în galop. După cîteva clipe Co­mosicus și Andra strînsera frîiele și caii se opriră aruncînd cu potcoavele jerbe de scîntei pe plăcile de piatră ce pavau curtea. Erau amîndoi numai tinerețe și sănătate. Tarabostele uită de cele petrecute, își privi cu dragoste și mîndrie feciorul și fiica, numai cu ei doi mai rămăsese. Comosicus era un flăcău abia ieșit din adolescență, blond, cu obrajii rozalii și pletele larg ondulate, căzute pe umeri. Avea porniri de luptător, alerga cu calul fără șa, sărea cu ușurință peste șanțuri și garduri, știa să-l oprească și să-l întoarcă fulge­rător, întocmai ca un călăreț pe cîmpul de bătaie. De cîte ori îi privea, sufletul tarabostelui se umbrea, o durere surdă se trezea în el, tot așa arătase și feciorul cel mare, căzut luptînd vitejește cu scordiscii. Acum pentru el Comosicus era fala și speranța vieții sale. Nu și-a regăsit liniștea pînă nu și-a învățat feciorul să mînuiască spada cu măiestrie, să arunce sulița fără greș și să trimită săgeata la locul dorit. Dar și de fată era mîndru, o sorbea din ochi, alături de băiat era ca o floare care abia își deschisese petalele, lacomă după lumina soarelui. Andra moștenise gingășia mamei și vigoarea tatălui. Întocmai ca mama, avea obrazul alb, fruntea înaltă, fața ovală, pe care jucau ochii mari, lucitori, de culoarea cerului senin, toate încadrate de buclele bogate, blonde, de nuanța spicului de grîu pîrguit, ce-i cădeau pe umeri strînse în două cosițe groase, iar din partea tatălui primise temeri­tatea și îndîrjirea; ca un bărbat alerga cu calul, sărind peste tot ce-i ieșea în cale, mînuia cu dibăcie sulița și arcul și nu dădea înapoi din fața primejdiei. Se lua deseori la întrecere cu Comosicus, călărea pe cîmpie ca o amazoană, urmărită de privirile pline de uimire ale comatilor.

— Tată, de la podul de peste Tibisis l-am lăsat în urmă pe Comosicus, rosti Andra îmbujorată, strunind calul.

Băiatul încropi un surîs, știa ce gîndea tatăl.

— Așa, fata mea, să te ții tare, să nu te creadă nevolnică nici un flăcăiandru.

Tarabostele oftă. Rămăsese numai cu o fată, celelalte două fuseseră luate de zeul cel mare. Urmase apoi îmbol­năvirea soției; de mult timp nu mai putea să umble, o ținea la pat o suferință la picioare.

— Am făcut un ocol pe după casele comatilor, am urcat pînă la Peștera Ursului și ne-am întors pe la saivane, reluă ea plină de viață. Ne-am oprit sus, la marginea pădurii, lînga căsuța lui Siporus. Am văzut la el o veveriță, se juca într-o colivie; a spus că mi-o dă mie, mi-o aduce astăzi. Ce om bun este bădia Siporus! Știi că pe Ina am făcut-o surata mea?

Fața tarabostelui se umbri și mai mult. Înțelesese multe lucruri, pricepuse că între Comosicus și Ina se înfiripase o legătură nevinovată, o dragoste de adolescenți, însă se pre­făcuse că nu o lua în seamă.

— Bine, copiii mei, descălecați și intrați în casă, mama dorește să vă vadă, le spuse pornind spre poartă.

Așadar Siporus se înapoiase, gîndea el călcînd rar. Îl trimisese la cetatea Arcidava, la rege, să ia parte la o vîna­toare ce se organiza în cinstea unui oaspete străin, venit tocmai de la Dionysopolis, cetate de pe țărmul Pontului Euxin. Pe el îl avea cel mai dibaci vînător, își formase o ceată de oameni isteți, numai însoțit de el pornea după vînat. Urmat de Gethulis dădu roată cetății, se opri pe la chiliile sclavilor, își aminti că poruncise să le repare, să facă înve­litori mai groase pentru iarnă, dublate cu cîte o blană mare de berbec, apoi intră în grajdurile cailor și se convinse că erau bine îngrijiți. Cînd se întoarse la poartă, îl găsi pe Siporus. Aștepta.

— Mă rog Marelui zeu pentru sănătatea stăpînului! sa­lută acesta aplecîndu-se supus. M-am înapoiat, stăpîne.

— Vino după mine, îi spuse pornind să urce spre cerdac. Vreau să-mi povestești tot ce ai făcut și ce ai văzut.

Porunci unei sclave să aducă două ulcele cu vin și se așezară în capul dinspre vale al cerdacului, de unde se vedea lucind apa Tibisisului și plaiurile pînă departe, pierzîndu-se în pîcla ce se îngroșa către vîrfurile munților dinspre răsărit.

— Ia spune-mi, ce face regele, e sănătos? îl întrebă pe comate după ce sorbiră din ulcele.

— Marele zeu să-l țină, că tare bun om este! Nu-l mai văzusem din anul trecut, de cînd a venit aici și v-am însoțit la vînătoare. Este plin de sănătate, cînd îl privești vezi în el numai putere și povară. Zic povară, fiindcă nu știu de ce mi se pare că, parcă poartă în spate întreg neamul dacilor. Mergeam în urma lui prin pădure cînd l-am auzit spunîndu-i acelui străin, pe care îl omenea cu multă grijă: „Poporul dac este mare, dar trăiește neunit. Cînd va avea un singur conducător, atunci Roma îi va căuta prietenia.” Au vorbit ei despre multe, dar nu prea le-am priceput. Eu, stăpîne, abia îndrăznesc să-l privesc pe rege, pentru mine el este ca un zeu, în mintea mea îl văd stînd alături de Zamolxis.

— Așa, Siporus, îmi place cum vorbești. Așa trebuie să-l vezi pe rege!

— Sînt un comate nevolnic, stăpîne, spun și eu ce am în suflet. Trei zile a durat vînătoarea. Cu cît urca mai sus, în munte, cu atît regele se înveselea mai mult. Eram mulți, am doborît vînat să încarci carele: urși, cerbi, căprioare și multe alte jivine de-ale pădurii. Străinul acela — tînăr, frumos, cu privire vie — se bucura și se minuna. Dar acolo în munte eu nu prea am avut liniște, m-am frămîntat întruna cu gîndul la stăpîna...

— De ce? Ai avut vreo presimțire, vreun semn? Crezi că suferința ei se va înrăutăți?

— Nu, stăpîne. În fiecare clipă mă rog Marelui zeu pentru însănătoșirea ei. La asta m-am gîndit, să se facă sănă­toasă, și asta mi-a venit acolo sus, pe vîrf de munte. Urcasem pe podișul cel mare, din care se ridică trei vîrfuri, nu prea înalte, dar făloase, le spune: celui dinspre răsărit, Semenisis, celui dinspre mizănoapte, Goznis, iar celui dinspre miazăzi Piatra Nedeiei, asta fiindcă în jurul acestei stînci are loc și o petrecere în miez de vară. Între vîrful Goznis și cel al Nedeiei am dat peste o scobitură în piatră, plină cu apă, adică un mic lac de munte în care se scurge un pîrîiaș, ca și cum s-ar opri să se odihnească, apoi pornește mai departe în vale. Din toate părțile veneau poteci și toate se opreau pe malul lacului. Acolo am întîlnit un bătrîn încărcat de ani, dar cu gură vrednică. A început îndată ce m-a văzut: „Bag seamă că nu ești de pe aici, că nu te semui să te mai fi văzut — mi-a spus el, dornic să intre în vorbă. Ai venit să-ți lecuiești vreun beteșug?” „Nu, i-am răspuns, unde, cum să-mi lecuiesc?” „Aici în lacul ăsta, s-a pornit el din nou. Din bătrîni i se spune Baia Vulturului, dar acum lumea îi zice Izvorul Tămăduirii. Așa merge povestea, cică ar fi fost văzut un vultur bătrîn, plin de bube, fără fulgi, bălăcindu-se în apa lui, de unde a ieșit sănătos, viguros, cu pene frumoase. Unii cred că toți vulturii de prin munții vecini își aduc puii și îi scaldă în lac, pentru a-i face puternici, să trăiască viață lungă. Să vezi ce o să fie aici peste vreo zece zile! Dau năvală cei cu beteșuguri, vin cu carul, călare sau tîrîndu-se pe jos, aduși de alții sănătoși. Tot plaiul se umple de oameni ologi, de copii plăpînzi, de femei cu boli de ale lor. În ziua cînd cade miezul verii, cine se scaldă de șapte ori în Baia Vulturului se înzdrăvenește. Anul ăsta miezul verii va fi cică de poimîine într-o săptămînă. Am văzut și eu pe mulți lecuiți. Asta o fi voia Marelui zeu, face minunea asta numai într-o singură zi din an”. A mai vorbit el despre multe, dar eu nu prea îl mai ascultam, nu-mi mai ieșea din gînd minu­nea cu tămăduirea. Eu zic că ar fi bine să încercăm cu stăpîna, poate se face bine, o vedem iarăși mergînd pe picioare.

— Da... ar fi de încercat!... murmură tarabostele. Nici vraciul pe care l-am adus nu știa de Baia Vulturului, altfel m-ar fi îndemnat să o duc acolo. Să mă încred în tine, Siporus? Nu aș vrea să o chinuim degeaba...

— Cum e voia stăpînului... Fac cum zice stăpînul... Sînt gata să însoțesc pe stapîna acolo! O ducem într-un car cu fîn mult.