Sarmis – volumul 1

Sarmis de Ion Nicolae Bucur volumul 1

Capitolul I

STĂPÎNUL ȘI SCLAVUL

1

In a opta zi după idele[1] lui martie, în anul 855 de la întemeierea Romei[2], pe drumul roman dintre Taliatis și Viminacium, ce șerpuia alături cu muntele, pe malul drept al bătrînului fluviu Danuvius, alerga în galopul cailor un grup de legionari, în frunte cu tribunul[3] Hammonius Vitellius. Noroiul uscat și praful gros care acopereau caii și călăreții erau mărturie că mica formație militară venea de departe, iar tăcerea și graba cu care înainta - semn că i se încredințase o misiune importantă. Era o zi frumoasă de primăvară timpurie, cu cerul senin, prea luminoasă și prea călduroasă pentru idele acestei luni, zăpada se topise în scurt timp după calendele lui februarie. Pe povîrnișurile iuți ale muntelui înfrunziseră copacii, iar pe brînele mai adăpostite ale stîncilor golașe, nenumărate flori în culori vii se mișcau vesele în bătaia vînatului potolit ce sufla de-a lungul văii.

La o cotitură repede a drumului, pe care cu greu o străbătură în ropotul întărit de ecoul stîncilor, un urcuș îi obligă să încetinească goana și în cele din urmă să înainteze la pas. După atîta alergătură fără contenire, pe fețele prăfuite ale legionarilor, de pe care lunecau picături de sudoare, răsăriră zîmbete de mulțumire și de ușurare. Unii începură să tragă cu putere, adînc, în piept aerul curat și proaspăt, alții slobozeau cîte-un oftat greu, de truda drumului făcut și de deznădejdea din suflete. De mulți ani nu mai știau ce e libertatea și liniștea, și de mulți ani își trăiau viața numai în războaie, mutați dintr-o provincie în alta, între hotarele nesfîrșite ale imperiului. Dar liniștea nu ținu mult, căci tinerețea nu se prea împacă ușor cu ea, iar viața de ostaș nu poate fi îndurată fără veselie. Nu trecură decît cîteva clipe, și glumele începură să fie aruncate cînd dintr-o parte, cînd din alta, urmate de hohote de rîs ce răsunau pînă departe, întărite de răsunetul repetat al stîncilor.

Tribunul mergea la cîțiva pași înainte, cu capul în piept, adîncit în gînduri, urmat de sclavul său. Pe fața sclavului își făcea loc neliniștea pe măsură ce se apropia de Viminacium, locul pe unde știa că va trece în Dacia, țara lui dragă, din care fusese luat captiv cu doisprezece ani în urmă, și îl îngrijora felul cum arăta stăpînul; tribunul părea chinuit de o stare sufletească ce se schimba într-una, între deplina fericire și cea mai neagră deznădejde. Ar fi vrut să-i spulbere tristețea, dar parcă nu îndrăznea, încerca pentru omul ce-i era stăpîn un simțămînt de supunere și de recunoștință: prin el își va revedea țara și nutrea speranța să-și recapete libertatea. Dădu pinteni calului și se apropie de el. Își făcu, după puțină ezitare, curaj.

— Stăpîne, mă iartă că te scot din gînduri, îndrăznesc să te întreb: de ce ești atît de trist?

Tribunul săltă încet capul, îl privi lung cu ochii lui negri, pătrunzători, apoi un zîmbet începu să-i răsară în colțul gurii.

— Dar ce, Sarmis, tu îți faci griji pentru mine? Mă întrebi de ce sînt atît de trist! Mîine seară vom fi la Viminacium și vom trece în Dacia. Nu mă îngrijorează misiunea pe care o am dincolo de Danuvius. Zbuciumul meu sufletesc este altul: Apronilla a trecut cu stăpînul ei în Dacia, iar tu, Sarmis, te întorci în țara ta, acolo unde ai părinții, frații, rudele... Acolo, poate că voi rămîne singur!... Mă înfioară gîndul... dacă voi reuși, și cum voi reuși...

— Stăpîne, ai vorbit cum nu se poate mai drept! îl întrerupse sclavul. Nu trebuie să uiți însă că pentru a reuși pe drumul pe care vrei să pornești ai nevoie de încredere, de hotărîre și de mult curaj...

Sclavul tăcu, privind lung spre tribun. Continuă apoi:

— Poate că te vei găsi, stăpîne, în situații grele, poate că... vei fi nevoit să calci legile imperiului. În ce mă privește pe mine, de ce-ți faci gînduri? Eu sînt un sclav...

Tribunul îl săgeta o clipă, adînc și încruntat, apoi ridică privirea spre crestele munților.

— Pe toți zeii, sclavule, am și curaj, și hotărîre, și voi înfrunta orice primejdie! Tu, da, ești sclav... așa sînt legile imperiului... De cînd Apronilla a fost făcută sclavă, văd în toți sclavii niște oameni nefericiți.

Tribunul tăcu, își plecă privirea și puse din nou capul în piept. Lîngă el, sclavul văzuse cum ostașului voinic, cu brațe musculoase, potrivite pentru spadă și pentru scut, de frămîntare i se umeziseră ochii. Nu se mai putu stăpîni, și rupse din nou tăcerea.

— De la un tribun se cere mai multă stăpînire. Mă iartă... dar trebuie să-ți înfrîngi durerea!

Tribunul parcă tresări, izbucni în rîs, un rîs zgomotos, forțat.

— Ai spus tribun? Se vede că vrei să rîzi de mine, sclavule! Eu, tribun?! Un tribun adevărat trebuie să aibă obrazul ars de soare și bătut de vînturi, răni legate cu feșe, după zile grele trăite pe campul de luptă. Eu m-am încurcat... am rămas în garda împăratului, și acum trebuie să îndeplinesc misiunea de curier imperial, de trimis pentru cazuri speciale. Sînt un om nefericit, Sarmis! Setea de cucerire a Romei a făcut s-o pierd pe Apronilla...

Tăcu un moment, frămîntîndu-și gîndurile. Întoarse apoi capul spre sclav și continuă:

— Dar această sete de cucerire a Romei n-a rămas nepedepsită. Victoriile în războaie au făcut ca luxul și lenea orientală să pătrundă la Roma. Noi am cotropit popoarele cu armele, iar acestea ne subjugă prin corupție, prin lingușire și prin schimbarea felului nostru de viață. Romanii au început să disprețuiască munca, izvorul puterii, îndestulării, fericirii... Acum, imperiul are nevoie de un număr tot mai mare de sclavi... de noi cuceriri...

Făcu o pauză cătînd îndelung spre sclav, a cărui tăcere îl mira.

— După ceea ce văd pe fața ta, parcă mă asculți cu neîncredere. Ești cumva de altă părere? Nu spun adevărul?

— Spui prea mult adevăr, stăpîne! Îl simt chiar. Mîine seară voi vedea la Viminacium cum trec legiunile[4] romane în Dacia, noua victimă a lacomei Rome. Cît timp am fost sclavul lui Plutarh, am învățat multe. Istoricul și filozoful grec începuse să mă iubească. Și eu l-am iubit, din tot sufletul. El mi-a spus de mult stăpîne, că și patria mea va ajunge, așa cum a ajuns țara lui, o provincie a imperiului cotropitor.

Sarmis își ridică privirea spre culmile munților, ca și cum ar fi implorat puterile cerului. Vorbi apoi, cu vocea schimbată:

— Vreau să nu se întîmple asta, stăpîne!

Se opri, rușinat de cuvintele și curajul cu care vorbise în fața tribunului. Reluă apoi, pentru a schimba efectul cuvintelor ce le rostise:

— Dar ce voi putea face eu? Sînt sclav... și, din nefericire, un sclav care nu-și poate părăsi stăpînul. Vitellius îl privi cercetător.

— Pe toți zeii, nu știam că tu poți să vorbești atît de frumos și atît de hotărît! Se vede că ai învățat ceva de la fostul tău stăpîn. Cît despre vorbele pe care le-ai rostit la adresa imperiului, altădată să ți le masori. Un alt stăpîn în locul meu te-ar pedepsi cu flagelarea, dacă nu chiar cu răstignirea.

— Cer iertare, stăpîne!

Sarmis strînse frîul calului, încercînd să rămînă în urmă. Privirea ce-i aruncase tribunul îl făcuse să înțeleagă că-depășise măsura. Mișcarea sclavului nu scăpă însă stăpînului.

— Ce faci? Vino lîngă mine! începu să-i zîmbească. Spune-mi, Sarmis, pe ce-și întemeia Plutarh părerea că, în curînd, Dacia va ajunge o provincie romană?.

Ca și cum atît așteptase, Sarmis începu să vorbească însuflețit deodată, însă cu un ton domol, cu cuvinte ce păreau de mult pregătite.

— Socoteala lui era simplă, stăpîne! Ea izvorăște chiar din istoria apropiată a imperiului: Iuliu Cezar a fost primul împărat roman care s-a gîndit să împingă granițele pînă la Dunaris - cum îi spunem noi, dacii, sau la Danuvius - cum îi spuneți voi, romanii. Moartea l-a împiedicat însă să-și îndeplinească planul, și aceasta a rămas o datorie a nepotului său de frate, August. Acesta din urmă a ocupat Siscia și provinciile vecine, ajungînd pînă la Dunaris. A urmat fiul său adoptiv, Tiberius. El și-a dat seama că pentru a purta un război împotriva dacilor este nevoie de drumuri bune de-a lungul fluviului, pe care să poată transporta arme, mașini de război și hrana necesară armatei. Și - spunea bunul Plutarh - în acest scop, Tiberius a construit drumul ce pornește de la Sirmium - centrul operațiilor militare din această parte a imperiului - trece pe la Singidinum, Semendria și Viminacium, ține malul drept al fluviului pînă la Taliatis, îl părăsește ocolind prin munți pînă ce se apropie de Bononia, și de aci îl însoțește din nou, pînă la Ratiaria. A urmat apoi completarea, lărgirea și întărirea cu castre în tot lungul lui, de către împărații Vespassianus și Domitianus...

Sarmis tăcu, privind departe, în lungul drumului.

— Iată dovada, stăpîne! continuă el. Se vede bine că drumul pe care mergem acum a fost reparat de curînd, din ordinul lui Traian. A avut dreptate Plutarh. Mîine seară îmi va fi dat să văd la Viminacium armatele romane, sosite dinspre Siscia, pe drumul lui Tiberius...

Tribunul nu-i răspunse. Întorsese capul și ascultă încordat discuția aprinsă a legionarilor din gardă. Aceștia opriseră oaii și se uitau în sus, spre stînca pe lîngă care ei tocmai trecuseră. Întoarse calul și porni în galop înapoi. Sarmis îl urmă cu neliniște și revoltă în suflet.

— Ai dreptate, Sarmis! spuse tribunul privind stînca, în dreptul căreia se opriseră legionarii. Iată săpate în piatră două table: cea de jos este tabla lui Tiberius, iar cealaltă de deasupra a lui Vespassianus. Da, ai dreptate, în prima se vorbește despre construirea acestui drum, iar în cea de-a doua - despre repararea lui.

Răscolit, Sarmis descălecă, se apropie de stîncă și privi lung, înmărmurit, tabla lui Vespassianus, mai mare și mai nouă, cu scrisul mai proaspăt, adînc săpat în piatră. Citind-o, tabla i se păru semeață, dominantă, sfidătoare ; întruchipa trufia și măreția imperiului. În ochii lui, cuvintele și apoi literele începură să se mărească, depășiră dimensiunile stîncii, apoi pe acelea ale muntelui, și în cele din urmă acoperiră tot cerul.

IMP. CAESAR. DIVI.

VESPASSIANI. F. DOMI.

TIAN. AUG. GERM. PONT.

MAXIMVS. TRIB. POT. XII.

PERPETVVS P. P. PER. SCRO.

FVLARVM. VETVSTATE. ET.

INCVRSV. DANVVI. C.

RUPTVM. OPERIBVS. S.A.

TOLIATIS. REFECIT. ET. DILATAVIT

LEG. IV. VII. CLAVDIA P.F.

Își strînse fălcile și pumnii cu putere și ură. În această clipă i se părea că placa privește cu ochi vii, peste luciul ușor învălurat al fluviului, spre pămîntul mănos al Daciei, către care imperiul își îndreptase legiunile.

— Continuăm drumul! ordonă tribunul.

Întoarse calul și porni în galop, urmat de garda de legionari.

Cînd se uită în jur, Sarmis văzu că demult rămăsese singur. Citi încă o dată tablele semețe, se înfioră și-și încordă trupul, ca și cum în suflet își făcea un legămînt. Îndemnă calul și porni în galop după ceilalți. De după creasta muntelui, soarele își trimitea ultimele raze peste apa fluviului, aruncînd peste valuri o fîșie roșie, ce plutea ca un sul de foc. În lungul văilor, cobora de pe povîrnișuri pîcla serii. Ajuns lîngă tribun, strînse frîul calului și rămase cîțiva pași mai în urmă. Vitellius înainta în galop, cu fața în vînt, cu ochii ațintiți undeva departe. Sclavul înțelese că stăpînul său căzuse din nou pradă gîndurilor și îngrijorării. Socoti că era mai bine să-l lase singur. Din goana calului, începu să-și desfete privirea peste oglinda mișcătoare a apei. În fața, la oarecare depărtare, un piept de munte închidea valea printr-o cotitură atît de scurtă, încît părea că uriașul fluviu își trecea apele pe sub masivul stîncos. Însă priveliștea măreață nu-l liniști. În sufletul lui se trezise din nou ura și revolta. Citirea tablei lui Vespassianus îl răscolise cu totul. Dar nici purtarea stăpînului n-o înțelegea. Scăpase cuvinte tari despre imperiu, și tribunul îi trecuse cu vederea această cutezanță. Își aminti că odată, cînd se afla la Roma cu fostul său stăpîn, Plutarh, venit în vizită la senatorul Gluturius, un sclav fusese torturat pînă cînd își dăduse sufletul, numai fiindcă avusese îndrăzneala să rîdă de un tribun, oaspete al senatorului, care, amețit de cît vin băuse, căzuse în acvariul din compulviu, în clipa cînd încercase să privească stelele de pe cer. Această amintire îl făcu să înțeleagă că stăpînul său, tribunul, e un om care suferă, un militar care poate nu mai iubea imperiul.

Galopînd, ajunseră într-o porțiune în care drumul era în unele locuri tăiat în stîncă, iar în altele se prelungea pe bîrne groase de lemn peste fața apei. Se auzeau dedesubt loviturile valurilor, care produceau un zgomot asemănător tunetului. În acest loc, fluviul se îngusta, strîns într-o cingătoare uriașă de piatră, și din adîncuri ieșeau valuri învolburate de pragurile de stînci, peste care apa se rostogolea fără contenire, producînd vîrtejuri puternice, ca și cum în acel loc totul fierbea oa într-un uriaș cazan. Pe Sarmis îl uimeau forța, frumusețea și sălbăticia priveliștii, în aceeași măsură în care îl impresiona lupta pe care imperiul pornit pe cotropire o dăduse cu muntele.

După o cotitură a drumului, priveliștea se schimbă cu totul. Valea se lărgea pînă departe în lungul apei, înde-părtîndu-se de ambele maluri în terase ce urcau domol spre înălțimile dealurilor așezate în fața munților ce se pierdeau în pîcla serii. În goana cailor, Sarmis tresări. De după un desiș de brazi ce străjuia drumul, zări dincolo, pe malul dac, lumina roșiatică a unor focuri. Flăcări mari, ca niște șerpi uriași, se înălțau spre cer, pierzîndu-se în suluri groase de fum. Dădu pinteni calului, și se apropie de tribun.

— Privește, stăpîne, ce-ar putea să fie acele focuri mari de pe partea cealaltă a fluviului?

Vitellius privi mult timp, dădu din cap cu tristețe și, întorcîndu-se către sclav, strînse frîul calului și-l opri la pas. Vorbi aproape în șoaptă și rar:

— Să mă ierți, Sarmis! Am păstrat această taină pentru ca tu să suferi mai puțin. Vrei să știi ce sînt acele focuri? Ard casele și satele dacilor. Imperiul a pornit din nou război împotriva lor... luptele au și început chiar. Tu ai înțeles totul de la Plutarh...

Sarmis se simți zguduit de un fior.

— Da, stăpîne, am înțeles. Cînd un popor mic a ajuns să fie vecin cu un imperiu puternic și lacom,. soarta lui este pecetluită. Tot așa cum bucățica de pămînt a unui plebeu sărac este înghițită de patricianul vecin...

Un timp, continuară drumul în tăcere. Tribunul înțelegea furtuna ce bîntuia sufletul sclavului. Dar și în sufletul său era furtună. Împinse calul spre el și-i puse mîna pe umăr.