Sargetius – volumul 3

Sargetius de Ion Nicolae Bucur volumul 3

Capitolul I
SE ÎNTINDEA ZVONUL

1

Bătrînii, împovărați de ani, își mai aminteau de vremurile de altădată, cînd Porolissumul reînviase pe ruinele cetății dace cu același nume, după ce legiunea înălțase alături un castru în care forfoteau centurioni, decurioni, legionari și sclavi publici. De atunci urbea crescuse neîncetat, cele trei așezări — Magnus, vicul[1] liberților și veteranilor, Serdos, vicul colonilor aduși din imperiu, și Marodava, vechea vatră a dacilor — mai înstărite și mai întinse, se uniseră, vechiul amfiteatru fusese reconstruit încă de pe timpul lui Antonius Pius, iar colonia atinsese o asemenea dezvoltare, încît împă­ratul Septimius o înălțase la rangul de municipium Septimium Porolissense. De mult Magnus, Serdos și Marodava nu mai constituiau niște vicuri răzlețe, ci deveniseră părți de neseparat ale cetății. Rămăsese numai o obișnuință să se spună că Marodava era cartierul dacilor, căci scurgerea anilor, opre­liștile și acțiunile procuratorilor și preoților contribuiseră în egală măsură ca cei ce se trăgeau din foștii stăpîni ai acelor meleaguri să se contopească în mulțimea adusă de legiune. Timp de peste o sută de ani, Porolissumul cunoscuse prospe­ritatea, cele cîteva mici răscoale și scurte năvăliri neprici­nuindu-i prea multe pagube. Pe timpul lui Septimius Severus se vorbea despre un Porolissum felix într-o Dacia felix. De cîtva timp însă multe se schimbaseră. Năvala gepizilor ar fi prefăcut totul în ruine și scrum, dacă nu sărea la timp în ajutor legiunea de la Potaissa. Reparațiile noi făcute de-a lungul zidului de apărare, mai ales în partea dinspre amfiteatru, erau o mărturie a grelelor lupte pe care trebuise să le dea legionarii din Cohors I Palmyrenorum Porolissense. De multă vreme, cei veniți din imperiu și localnicii trăiau în bună înțelegere și întrajutorare. Vîrstnicii povesteau deseori nepoților despre faptele pline de vitejie ale celor doi oa­meni bravi: Butes și Dicomes, cei ce săvîrșiseră în aceste părți împăcarea romanilor cu dacii.

La dîrzenia celor doi înaintași se gîndea bătrînul Degidus, iscusitul olar a cărui faimă ajunsese pînă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în timp ce trăgea încet după el poarta, îndrep­tîndu-se cu pași rari, nesiguri, spre olărie. Învins de povara anilor, vasele le modela acum Offas, ajutat de sclavi. Erau însă zile cînd lucra la roată și nepotul său, Sargetius, un tînăr bogat ce se bucura de o frumoasă apreciere în Porolissum.

— Offas, ai pregătit amforele pentru Napoca? strigă Degidus din ușă, cu voce tremurîndă, punînd mîna streașină la ochi, să răzbată cu vederea slabă prin umbra deasă din atelier.

— Toți zeii cu tine, bunule Degidus! Sînt gata pentru drum. Dar de ce te-ai mai obosit încoace?

Bătrînul îl mustră zîmbind, ridicînd toiagul spre el:

— Offas, să nu superi zeii! De cînd muncești alături de mine, m-ai văzut vreodată ostenind?

Ochii lui Offas luciră. Îl iubea și-l respecta mult pe omul năpădit de ani din fața sa. Rîse zgomotos, în timp ce își șter­gea mîinile pe tunica de postav cenușiu, veche și ruptă.

— Haide, lovește-mă! Zeul Silvanus mi-e martor, nici nu mă gîndesc să mă feresc! Acolo unde dai tu, bătrîne, crește carnea pe mine! își umflă el pieptul puternic. De multe ori mă gîndesc cu duioșie la anii cînd rupeai cîte o joardă pe spatele meu. Acum unul este olarul Offas, primul după meșterul Degidus, cel ales de zei!

Sprîncenele negre și bogate ale lui Offas jucau deasupra ochilor, pierzîndu-se în părul stufos ce-i cădea pe frunte.

Inima bătrînului Degidus începu să bată cu putere, răsco­lită de cuvintele olarului. Făcu un pas, vrînd să pătrundă în atelier. Auzind scîrțîitul porții dinspre drum, se opri și se în­toarse, îl văzu pe Sargetius intrînd, însoțit de doi preoți: unul era Suriacus, de la templul lui Mithras din cartierul Serdos, pe celălalt nu-l cunoștea. Socotind că nu stătea bine să se arate neprimitor de oaspeți, le ieși în cale:

— Mă bucur de oaspeți, Mare preot! Tu, nepoate, te-ai întors sănătos, ai călătorit bine?

— Rog zeii să-ți dea viață lungă, bunicule! se înclină Sargetius. Sînt tare ca piatra. La înapo­ierea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, am însoțit alaiul lui Callicles, Marele preot al templului lui Jupiter, dintr-o provincie îndepărtată de la răsăritul imperiului, Frigia. A auzit de faima olăriei tale și, fiind în trecere pe aici, arde de nerăbdare să-ți vadă va­sele.

Bătrînul își aținti privirea asupra marelui preot, pe a cărui mantie luceau fire de aur. I se prosternă cu multă cu­cernicie și spuse, arătînd spre Offas:

— Să nu mîniem zeii! Olăria mai poartă încă numele meu, însă de cîțiva ani renumele îi este păstrat de Offas, cel mai dibaci olar de prin aceste părți. Dar să nu întîrziem, se lasă seara și n-o să mai vedem așa bine înăuntru.

Intrară unul după altul, urmînd pe marele preot din Fri­gia. Din îndemnul lui Offas, sclavii aduseră cîteva opaițe și luminile lor alungară umbra deasă. Cei doi preoți se opriră în partea din stînga unde, pe rafturi de lemn aliniate de-a lungul peretelui, se înșirau vase și statuete aranjate după mărime. Offas luă unul, un fel de glastră frumos colorată, și începu s-o încerce lovind-o cu degetul. Un sunet melodios se împrăștie în jur. Privirile preoților cuprinseră rafturile în lung și în adînc, încărcate cu oale pîntecoase, largi la gură, cu buze răsfrînte, străchini și tipsii de toate mărimile, cești dace scunde și opaițe cu mai multe găuri, lucrate la roată sau numai de mînă, căni cu cozi de diferite forme, bune pentru băutul vinului, iar pe două rînduri, jos, nume­roase amfore înalte și zvelte, cu gîturi lungi și subțiri ca de lebede. La capul raftului din mijloc, marele preot al templu­lui lui Jupiter zări un șir de patru cupe, frumos vopsite cu albastru, pe care erau desenate scene cu legionari, coloni și daci. Înaintă cu o curiozitate sporită. Privindu-le, desluși pe ele istoria Daciei romane, tot ce se petrecuse pe aceste me­leaguri timp de peste o sută de ani.

— Cine e meșterul care le-a măestrit? întrebă el, uimit de semnificația limpede a scenelor.

— Eu m-am jucat cu vopselele! rîse Sargetius. Iar iscu­sința zugrăvirii chipurilor de oameni am învățat-o de la el, adăugă, arătîndu-l pe Offas.

Marele preot tăcu un timp, privind cupele. Sargetius îi vorbise mult despre Offas, pe drumul lung făcut împreună, însă nu la asta se gîndea acum. Pe una din cupe, scena re­prezenta o mulțime de oameni opunîndu-se legionarilor care, cu sulițele întinse, îi împingeau în lungul drumului.

— Triburi barbare năvălitoare vin tot mai numeroase dinspre răsărit și miazănoapte. Ele încearcă să se statorni­cească prin aceste locuri, spuse, întorcîndu-se spre Sargetius. Crezi că dacă Roma își va retrage legiunile, populația nu le-ar urma?

— Nu m-am gîndit la asta, nu știu ce să cred! Cînd am lucrat aceste cupe, am vrut numai să fac ceva frumos. Dar să mergem mai departe, să vedeți tot.

Sargetius făcu semn lui Offas și, înlăturînd sclavii, se așezară amîndoi, fiecare la cîte o roată. Din lutul măiestrit cu degetele, începură să se înalțe două forme ce deveniră două cupe largi, cu picior scurt. Cei doi preoți îi priveau, minunîndu-se.

— Cînd frămînt lutul la roată mă simt altul, rosti Sar­getius, apropiindu-se de marele preot. Încep să cuget mai adînc, încerc să pătrund tainele vieții și ale lumii. Poate că ei, olarii, sînt adevărați filozofi. Acum să-mi spui ce anume ți-a plăcut, Mare preot, pentru că vreau ca oboseala ta, venind pînă aici, să fie răsplătită. E o mare cinste pentru noi ca vasele și statuetele noastre să ajungă pînă în Frigia. Primești orice ți-ar face plăcere!

Marele preot rămase un timp pe gînduri.

— Aș vrea cele patru cupe cu desenele frumos măestrite. Mă voi ruga lui Jupiter și la toți zeii pentru sănătatea ta și a celor dragi ție! Asta, dacă te lasă inima...

Sargetius se gîndi la bucuria cu care le va primi Alliana. Dar cuvîntul nu și-l mai putea întoarce.

— Fie, Mare preot! Voi încerca să fac altele...

— Aici toate sînt minunate, însă nu se cade să mă lăcomesc, abuzînd de dărnicia voastră. Mi-ar mai place acele două statuete cu pani și satiri.

— Nu vrei și pe zeița Libera, atît de mult căutată și adorată pe aici? îl întrebă bătrînul. După ce primești cele alese, vom trece alături, în villa nepotului. La noi este obi­ceiul să omenim oaspeții. Acolo, ne vom adăpa la înțelep­ciunea ta, Mare preot.

În tricliniul villei lui Sargetius, gustară ceva și goliră nu­meroase cupe. Pe fețele lor îmbujorate se oglindea tăria vinu­lui băut. După o vreme, marele preot Callicles se întoarse spre bătrînul Degidus, pregătit să-l întrebe ceva:

— Ai spus că fără Offas, iscusitul meșter olar, atelierul ar fi fost de mult închis. Pe el de ce nu l-ai chemat să ospă­teze alături de noi? E un om minunat.

— Nu se cădea să-l pun alături de un Mare preot!

— Îl ai cumva ca sclav? Nu i-am văzut semnul...

— Nu, Offas e om liber. La noi lucrează cu plată.

— Poate că atelierul o să-i rămînă lui, interveni Sar­getius. Eu nu am de gînd să mă ocup de modelatul lutului.

— Știu! Cînd eu voi pleca la zei, aici totul se va des­trăma! murmură bătrînul, neîmpăcat în sinea lui.

Marele preot se mișcă neliniștit în scaun, trecîndu-și dege­tele prin barba albă.

— De la un timp, tot mai puțini oameni spun că pleacă la zei, începu el. Prin Misia, Frigia și Caria multă lume ur­mează învățătura acelui galilean. Noua credință se întă­rește, lupta marilor preoți nu mai este ajutată de Roma. Am venit prin părțile acestea poftit de Marele preot de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și împins de dorința de a cunoaște oamenii, despre care se vorbește pînă departe în țările răsă­ritului. Să nu vă supărați dacă îndrăznesc să vă întreb ceva: dacii au fost nimiciți cu totul de legiunile Romei?

Marele preot Callicles văzu cum ochii bătrînului Degidus începură să lucească. După o scurtă șovăială, se hotărî să pună întrebarea al cărei răspuns îl urmărea:

— Voi sînteți daci sau romani? Adică tu, bătrîne, și tu, Sargetius, ce vă socotiți?

Înalt și bine făcut, în puterea celor treizeci de ani abia împliniți, Sargetius arăta pe drept cuvînt un bărbat voinic, energic și frumos. Se ridică în picioare și începu să se plimbe prin tricliniu. Marele preot îl urmări cu privirea, așteptînd răspunsul.

— Dacă e să vorbim drept, rosti el, în Dacia nu prea mai sînt nici romani și nici daci. De fapt, în tot imperiul numărul romanilor adevărați este destul de mic. Ce sîntem noi? Cred că știe mai bine bunicul, el cunoaște rădăcinile din care ne tragem.

Bătrînul se mișcă vioi, cu toți cei optzeci de ani ai săi, bucuros că marele preot îi dădea prilejul să-și arate originea.

— Ce sîntem noi, ne-o vei spune tu, Mare preot! Eu îți voi arăta numai care este obîrșia noastră. Înaintașii mei au avut sînge dac. Bunicul se numea Dicomes, feciorul lui Sarmis, cel care a unit în răscoală pe daci și pe sclavi, conducîndu-i în luptele purtate cu legiunile imperiului. Tatăl meu a fost fiul lui Dicomes, iar mama, fiica unui colon venit din insula Lesbos. Eu am avut trei copii, un băiat și două fete, cu nevasta care se trăgea dintr-un veteran roman și o dacă. Feciorul — tatăl lui Sargetius — a căzut într-o luptă, cînd Porolissumul s-a găsit în pericol de a fi cucerit și dărîmat de o hoardă năvălitoare de gepizi, iar soția lui, o fiică a Romei de toată frumusețea, l-a urmat la zei peste cîțiva ani. Copiii — Sargetius și Opilia — au fost crescuți mai mult de mine... Ne întrebăm și noi, Mare preot, continuă bătrînul după o scurtă pauză, ce sîntem, daci sau romani? Tu ai putea să ne spui.

— Sîngele vostru e destul de amestecat, începu marele preot după un timp de gîndire, însă nu trebuie sa uitam că pe linie bărbătească vă trageți din poporul viteazului Decebal. Eu zic că sînteți mai mult daci, decît romani.

— Așa ne socotim și noi, întări bătrînul, dar asta nu ne mai folosește la nimic!

— Nu se știe! reluă marele preot, zîmbind. În părțile acestea imperiul este destul de șubred, iar în vinele tînărului curge sînge de la acela care ar fi fost rege, dacă alunga le­giunile.

— Poate că nu e bine spus așa, Mare preot, se simți dator Sargetius să intervină. Nu imperiul e șubred în aceste părți, ci dușmanii lui sînt mulți. Dacă vor veni vremuri grele, vom porni dincolo de Danuvius, unde au început să plece cei mai grijulii.

Tonul cu care vorbise îl făcu pe marele preot să-l pri­vească mirat și rece:

— Am crezut că am în față un bărbat cu suflet de căpe­tenie! Ai de gînd să-i părăsești pe cei care, simțind în vinele lor sînge dac, nu se vor îndura să părăsească pămîntul stră­moșesc?

— Roma va avea grijă de toți! răspunse Sargetius, că­ruia nu-i plăcea direcția discuției.

Marele preot se ridică de la masă.

— A venit timpul să vă părăsesc. E destul de tîrziu, vreau să mă odihnesc. Cît mai stau la Porolissum, sper să te mai văd, Sargetius. Iar la plecare, nu voi uita să salut pe bătrînul Degidus și pe iscusitul Offas. Pentru cele patru cupe dăruite, mă voi ruga zeilor să vă țină sănătoși și să vă dea fericire!

Rămași singuri, bunicul și nepotul priviră mult timp după ei. În liniștea serii, se auzeau tot mai încet pașii gărzii ce-l însoțea pe marele preot. Cînd în jurul lor se stinse orice zgomot, bătrînul se întoarse spre Sargetius și-l întrebă:

— Ce ai aflat pe la Ulpia Traiana Sarmizegetusa? Se retrag legiunile dincolo de Danuvius?

Sargetius răspunse cu voce potolită:

— N-am simțit nici o mișcare. Tot ce se aude, sînt numai zvonuri!