Contele de Monte Cristo – Volumul I

CONTELE DE MONTE-CRISTO de Alexandre Dumas

Volumul 1

I

MARSILIA — SOSIREA

În ziua de 24 februarie 1815, santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea din Smirna, Triest și Neapole.

Potrivit obiceiului, o barcă porni îndată din port, o luă pe lângă castelul If și abordă nava între capul Morgion și insula Rion.

Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioși; căci sosirea unui vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai ales când vasul acesta, cum era cazul "Faraonului", fusese construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în șantierele orașului Phoceea, și când el aparținea unui armator din oraș.

Între timp, vasul trecuse cu bine prin strâmtoarea pe care cine știe ce zguduitură vulcanică o săpase între insula Calasareigne și insula Jaros; ocolise Pomega și se apropia cu toate pânzele întinse, dar așa de încet și cu un aer așa de trist încât, cu instinctul care presimte o nenorocire, curioșii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuși, experții în navigație recunoșteau că, dacă s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condițiile unei nave cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau desfăcute, iar lângă cârmaciul care se pregătea să îndrume "Faraonul" prin strâmtoarea portului Marsiliei se afla un tânăr cu gesturi repezi și cu ochi iscoditori ce supraveghea fiecare mișcare a vasului și veghea fiecare ordin al cârmaciului.

Neliniștea nelămurită, care plana asupra mulțimii, cuprinsese în mod special pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în așa fel, încât acesta nu mai avu răbdare să aștepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă și vâsli spre "Faraonul" pe care îl ajunse în fața micului Réserve.

Când îl văzu pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci și se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.

Un tânăr între optsprezece-douăzeci ani, înalt, zvelt, cu ochi negri, frumoși, și cu păr ca abanosul; în toată ființa sa era acel aer de calm și de hotărâre, specific celor deprinși din copilărie să lupte cu primejdia.

— A, dumneata ești, Dantès? strigă omul cu barca. Ce s-a întâmplat, și ce-i tristețea asta la bord?

— O mare nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare ne- norocire, mai ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.

— Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.

— Ea a ajuns cu bine, domnule Morrel, și cred c-o să fiți mulțumit în privința aceasta; dar bietul căpitan Leclère...

Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit ușurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?

— A murit.

— A căzut în mare?

— Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. Apoi, întorcându-se spre oamenii săi:

— Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!

Echipajul ascultă. În aceeași clipă cei opt sau zece mateloți se năpustiră la locurile lor.

Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de mane- vră și, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.

— Dar cum s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversația de unde o lăsase tânărul marinar.

— Vai, domnule, în chipul cel mai neașteptat: după o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste douăzeci și patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite și se odihnește acum, înfășurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci și șase la picioare și cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare și spada. Merita osteneala ca, după zece ani de război contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.

— Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă armatorul, care părea că se consolează din ce în ce mai mult, suntem cu toții muritori, și e nevoie ca cei vechi să facă loc noilor veniți; altminteri n-ar exista înaintare; și din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...

— ...este în bună stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care vă sfătuiesc să n-o scontați sub 25.000 de franci beneficiu.

Apoi, pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu alte comenzi.

Ordinul se execută aproape cu tot atâta iuțeală ca pe un vas de răz- boi.

La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava înaintă, alune- când lin, în virtutea inerției.

— Și acum, dacă vreți să urcați, domnule Morrel, spuse Dantès, vă- zând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină și care vă va da toate informațiile dorite. Eu sunt nevoit să veghez la acostare și să pun vasul în doliu.

Armatorul nu așteaptă să i se spună de două ori. Apucă un cablu zvârlit de Dantès si, cu o iscusință care ar fi făcut cinste unui om de mare, urcă treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès, înapoindu-se la postu-i de secund, ceda conversația celui pe care îl anunțase sub numele de Danglars și care, ieșind din cabină, înainta într-adevăr spre armator.

Noul venit era un bărbat între 25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic față de superiori, obraznic față de subordonați; de aceea, în afară de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloți, el era îndeobște rău văzut de echipaj în aceeași măsură în care Edmond Dantès era iubit.

— Domnule Morrel, zise Danglars, cunoașteți nenorocirea, nu-i așa?

— Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade și de ispravă.

— Și, mai ales, un marinar excelent, îmbătrânit între cer și apă, așa cum îi stă bine unui om însărcinat cu interesele unei case de importanța casei Morrel și fiul, răspunse Danglars.

— Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi pe Dantès, care căuta locul de acostare, cred că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-și cunoaște meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care cred că și-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară cuiva sfatul.

— Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès o privire piezișă, în care sclipi o fulgerare de ură, da, e tânăr, nu încape îndoială. Căpitanul abia a închis ochii, și el a luat comanda, fără să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi și jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.

— În ce privește comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce privește pierderea unei zile și jumătate în insula Elba a făcut rău; numai dacă vasul n-a avut cumva vreo stricăciune de reparat.

— Nava era tot așa de sănătoasă cum sunt eu, și cum doresc să fiți și dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea și jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî pe uscat; atâta tot.

— Dantès, spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino încoa-

— Mă iertați, domnule, glăsui Dantès, sunt al dumneavoastră într-o clipă.

Apoi, adresându-se echipajului:

— Aruncați ancora! spuse el.

Ancora căzu numaidecât, iar lanțul se desfășură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezența cârmaciului, până când și ultima manevră fu încheiată. După aceea comandă:

— Coborâți pavilionul! Lăsați pânzele!

— Vedeți, spuse Danglars, pe cuvântul meu, el se și crede căpitan.

— Și este, declară armatorul.

— Da, fără semnătura dumneavoastră și a tovarășului dumneavoas- tră, domnule Morrel.

— La urma urmei, de ce nu l-am lăsa pe postul acesta? spuse armatorul. Știu că e tânăr, dar mi se pare priceput și experimentat în meseria lui.

Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.

— Iertați-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès, apropiindu-se; acum când nava e acostată, sunt cu totul la dispoziția dumneavoastră: m-ați chemat, nu-i așa?

Danglars se dădu înapoi cu un pas.

Voiam să te întreb de ce te-ai oprit în insula Elba?

— Nu știu, domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care murind, mi-a încredințat un pachet pentru mare- le-mareșal Bertrand.

— Și l-ai văzut, Edmond?

— Pe cine?

— Pe marele mareșal.

— Da.

Morrel privi în juru-i și îl trase pe Dantès la o parte. — Și, cum îi merge împăratului? întrebă el repede.

— Bine, după câte am putut să-mi dau seama.

— Așadar, l-ai văzut și pe împărat?

— A venit la mareșal când eram acolo.

— I-ai spus ceva?

— Nu, el mi-a vorbit, domnule, spuse Dantès, zâmbind.

— Și ce ți-a spus?

— M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem și despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul era gol, iar eu eram stăpânul lui, ar fi avut de gând să-l cumpere; i-am spus însă că eu nu sunt decât un simplu secund și că vasul aparține casei Morrel și fiul. "Aha, a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată în fiu, iar un Morrel servea în același regiment cu mine, pe când mă aflam în garnizoană la Valencia".

— Într-adevăr, așa e, exclamă armatorul foarte voios; era Policar Morrel, unchiul meu, care a devenit căpitan. Dantès, să-i spui unchiului meu că împăratul și-a amintit de el și ai să vezi cum o să plângă de bucurie. Haide, haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine, Dantès, respectând instrucțiunile căpitanului Leclère și oprindu-te în insula Elba, deși, dacă s-ar afla că ai predat un pachet mareșalului și că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar putea compromite.

— De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès; eu nu știu ce duceam, iar împăratul nu mi-a pus decât întrebările pe care le-ar fi pus primului venit. Iertați-mă însă, reluă Dantès, uite că sosesc Sănătatea și Vama; îmi dați voie, nu-i așa?

— Te rog, te rog, dragă Dantès.

Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:

— Se pare, nu-i așa, că a justificat cum trebuie acostarea lui în Porto- Ferrajo? întrebă acesta.

— Admirabil, scumpe domnule Danglars.

— A, cu atât mai bine, răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-și face datoria.

— Dantès și-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul, și nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase popasul acela.

— Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat o scrisoare a lui?

— Cine?

— Dantès.

— Mie, nu. Avea una?

— Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredințat o scrisoare.

— Despre ce pachet vorbești, Danglars?

— Despre cel pe care Dantès l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.

— De unde știi că avea de predat un pachet la Porto-Ferrajo?

Danglars roși.

— Treceam pe dinaintea ușii întredeschise a căpitanului și l-am văzut încredințându-i lui Dantès pachetul și scrisoarea.

— Nu mi-a vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o va da.

Danglars chibzui un moment.

— În cazul acesta, domnule Morrel, vă rog, spuse el, să nu-i pomeniți nimic lui Dantès; poate m-am înșelat.

Tânărul se înapoie în clipa aceea; Danglars se depărtă.

— Dragă Dantès, ești liber? întrebă armatorul.

— Da, domnule.

— Inspecția n-a durat mult.

— Nu, am dat vameșilor lista mărfurilor noastre; cât privește inspecția sanitară au trimis o dată cu barca un om căruia i-am predat hârtiile noastre.

— Atunci nu mai ai nici o treabă aici?

Dantès aruncă o privire grăbită în juru-i.

— Nu, totul e în ordine, spuse el.

— Poți, în cazul acesta, să iei masa cu noi?

— Scuzați-mă, domnule Morrel, scuzați-mă, vă rog, dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu. Nu sunt însă mai puțin recunoscător pentru cinstea ce-mi faceți.

— E drept, Dantès, e drept. Știu că ești un fiu bun.

— Dar... întrebă Dantès, cu oarecare șovăiala, părintele meu e sănă- tos, nu-i așa?

— Cred că da, dragă Edmond, deși nu l-am zărit.

— Da, stă zăvorât în odăița lui.

— Ceea ce dovedește că, cel puțin, nu a dus lipsă de nimic în absența dumitale.

Dantès zâmbi.

— Tare e mândru, domnule, și chiar dacă ducea lipsă de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva, cuiva, în afară de Dumnezeu.

— Atunci, după vizita aceasta, contăm pe dumneata.

— Încă o dată vă rog să mă scuzați, domnule Morrel; dar, după vizita aceasta, mai am de făcut una la care țin tot așa de mult.

— Adevărat, Dantès; uitasem că la Catalani este cineva care te aș- teaptă, desigur, cu nu mai puțină nerăbdare decât părintele dumitale:

frumoasa Mercédès!

Dantès zâmbi.

— Aha, glăsui armatorul, nu mă mai miră faptul că ea a venit în trei rânduri să-mi ceară vești cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu ești câtuși de puțin de plâns, căci ai o amantă drăguță.

— Nu e amanta mea, domnule, spuse tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea.

Câteodată este același lucru, glăsui armatorul râzând.

— Pentru noi nu, domnule, răspunse Dantès.

— Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te rețin; te-ai achitat prea bine de interesele mele pentru ca eu să nu-ți dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani?

— Nu, domnule; am apuntamentele mele de călătorie, adică solda pe aproape trei luni.

— Ești un băiat chibzuit, Edmond.

— Adăugați că am un părinte sărac, domnule Morrel.

— Da, da, știu că ești un fiu bun. Du-te și-ți vezi părintele: am și eu un fiu și i-aș purta ciudă celui care, după o călătorie de trei luni, l-ar reți- ne departe de mine.

— În cazul acesta îmi dați voie? glăsui tânărul salutând.

— Da, dacă nu mai ai ce-mi spune.

— Nu.

— Căpitanul Leclère nu ți-a dat, când a murit, o scrisoare pentru mi- ne?

— I-ar fi fost cu neputință să scrie, domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile.

— Ca să te însori?

— În primul rând; apoi pentru a mă duce la Paris.

— Bun, bun; ia-ți concediu cât vrei, Dantès; descărcarea vasului o să ne ceară cel puțin șase săptămâni și n-o să putem porni iarăși pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni va trebui însă să fii aici. "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără căpitanul lui.

— Fără căpitanul lui? exclamă Dantès cu ochi strălucitori de bucurie; gândiți-vă la ce spuneți, domnule, căci dumneavoastră ați răspuns celor mai tainice speranțe ale inimii mele. Aveți cumva de gând să mă numiți căpitanul "Faraonului"?

— Dragă Dantès, dacă aș fi singur, ți-aș întinde mâna, spunându-ți: "S-a făcut"; dar am un asociat și știi proverbul italian: Che a compágno a padróne, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două voturi, ai de pe acum unul. Ai încredere în mine, ca să-l ai și pe celălalt, și am să fac tot ce pot.

— O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi în- lăcrimați mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulțumesc în numele părintelui meu și al lui Mercédès.

— Bine, bine, Edmond, la naiba! Există un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès și pe urmă vino la mine.

— Nu vreți să vă cobor pe uscat?

— Nu, mulțumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulțumit de el în timpul călătoriei?

— Depinde de sensul pe care îl dați întrebării, domnule. Dacă înțele- geți bun camarad, atunci nu, căci cred că nu mă poate suferi din ziua când, în urma unei neînțelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i pro- pun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care am avut naivitatea să i-o fac și pe care el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebați însă dacă a fost bun contabil, cred că nu e nimic de obiectat și că veți fi mulțumit de modul cum și-a îndeplinit datoria.

— Ascultă, Dantès, întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonu- lui", l-ai ține pe Danglars cu plăcere?

— Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea totdeauna cele mai mari menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei, răspunse Dantès.

— Haide-haide, Dantès, văd că ești un băiat de ispravă în toate privințele. Să nu te mai rețin, domnule, căci văd că stai ca pe cărbuni.

— Așadar, sunt liber? întrebă Dantès.

— Du-te, îți spun.

— Îmi dați voie să iau barca dumneavoastră?

— Ia-o.

— La revedere, domnule Morrel, și mii de mulțumiri.

— La revedere, dragă Edmond; noroc bun.

Tânărul marinar sări în barcă, se așeză la pupa și dădu ordin să o- prească la Cannebiera. Doi mateloți se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca lunecă cu toată iuțeala printre nenumăratele ambarcațiuni care străbat trecerea îngustă ce duce, între două șiruri de vase, de la intrarea portului, la cheiul Orléans.

Armatorul îl urmări din ochi, zâmbind, până la țărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului și pierzându-se îndată în mulțimea pestriță care, de la cinci dimineața până la nouă seara, umple faimoasa stradă Cannebiera, de care Phoceenii moderni sunt așa de mândri, încât spun cu toată seriozitatea și cu accentul acela ce dă atâta greutate spuselor lor: "Dacă Parisul ar avea Cannebiera, Parisul ar fi o mică Marsilie".

Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care, în aparență, părea să-i aștepte ordinele, dar care, în realitate, îl urmărea și el pe tânărul marinar, cu privirea.

Numai că cele două priviri, care urmăreau același om, exprimau sentimente cu totul deosebite.

Piesa de teatru în paru părți o poți asculta dând pe linkul acesta

Partea I

https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-1-4/

Partea a II - a

https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-2-4/

Partea a III - a

https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-partea-3-4/

Partea a IV - a

https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-mp3-partea-4-4/