Contele de Monte Cristo – Volumul II

CONTELE DE MONTE-CRISTO- Alexandre Dumas

Volumul 2

ÎNTÂLNIREA

A doua zi, la deșteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost propunerea de a merge să facă o vizită contelui. Îi mai mulțumise în ajun, dar înțelegea că un serviciu ca acela pe care i-l făcuse merita două mulțumiri.

Franz, pe care o atracție îmbinată cu spaima îl atrăgea spre contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur și-l însoți. Fură introduși amândoi în salon. Peste cinci minute apăru contele.

— Domnule conte, îi spuse Albert, înaintând spre el, îngăduiți-mi să vă repet în dimineața asta ceea ce noaptea trecută am spus nedeslușit: că nu voi uita niciodată în ce împrejurare mi-ați venit în ajutor și că-mi voi aminti totdeauna că vă datorez viața sau aproape viața.

— Dragul meu vecin, răspunse contele râzând, exagerați obligațiile față de mine. Îmi datorați o mică economie de douăzeci de mii franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, atâta tot. Vedeți bine că lucrul nu merită să vorbim despre el. La rândul dumneavoastră, adăugă el, primiți toate complimentele mele, căci ați fost adorabil în ce privește liniștea și curajul.

— Ce vreți, conte? spuse Albert. Mi-am închipuit că m-am luat la sfa- dă cu cineva, că a urmat un duel și am vrut să-i fac pe bandiți să înțe- leagă un lucru: că oamenii se bat pretutindeni, dar că numai francezii se bat râzând. Cu toate acestea, întrucât obligația mea față de dumneavoastră nu e mai puțin mare, vin să vă întreb dacă, prin mine, prin prietenii și prin cunoștințele mele, nu v-aș putea folosi la ceva. Părintele meu, contele de Morcerf, care e de origine spaniolă, are o poziție înaltă în Franța și în Spania. Eu și toți oamenii care mă iubesc stăm la dispoziția dumneavoastră.

— Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că așteptam oferta dumneavoastră și că o primesc cu dragă inimă. Îmi și aruncasem plasa pentru a vă cere un mare serviciu.

— Care?

— Nu am fost niciodată la Paris, deci nu cunosc Parisul...

— Serios? exclamă Albert. Ați putut să trăiți până astăzi fără a vedea Parisul? De necrezut.

— Cu toate acestea este așa. Simt însă ca și dumneavoastră că o necunoaștere mai îndelungată a capitalei lumii inteligente este cu neputință. Mai mult decât atât: aș fi făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât de necesară, dacă cunoșteam pe cineva care să mă poată introduce în lumea în care nu aveam nici o legătură.

O, un om ca dumneavoastră? exclamă Albert.

— Sunteți foarte bun, dar deoarece nu îmi recunosc alt merit decât acela de a putea face concurență, ca milionar, domnului Aguado sau domnului Rotschild, și pentru că nu merg la Paris ca să joc la bursă, această mică împrejurare m-a reținut. Acum, oferta dumneavoastră mă hotărăște. Haide, vă angajați, scumpe domnule de Morcerf (contele însoți cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), vă angajați, când voi veni în Franța, să-mi deschideți ușile acestei lumi unde voi fi tot așa de străin ca un chinez?

— O, de minune și cu dragă inimă, domnule conte! răspunse Albert, cu atât mai multă plăcere (dragă Franz, nu-ți bate prea tare joc de mine) cu cât sunt rechemat la Paris printr-o scrisoare pe care am primit-o în di- mineața aceasta și unde e vorba, în ce mă privește, de o alianță cu o casă foarte plăcută, care are cele mai bune relații în lumea pariziană.

— Alianță prin căsătorie? întrebă Franz râzând.

— O, da! Așadar, când vei reveni la Paris, mă vei găsi om așezat și poate părinte de familie. Îi va sta bine gravității mele naturale, nu-i așa? În orice caz, conte, vă repet, eu și ai mei suntem ai dumneavoastră cu trup și suflet.

— Accept, spuse contele, căci vă jur că nu-mi lipsea decât ocazia a- ceasta pentru a realiza proiecte pe care le rumeg de multă vreme.

Franz nu se îndoi o clipă că proiectele acestea erau dintre cele în privința cărora contele scăpase un cuvânt în peștera din Monte-Cristo, și- l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând să prindă pe fizionomia lui o destăinuire a proiectelor care îl îndrumau la Paris. Era însă greu să pă- trunzi în sufletul acestui om, mai cu seamă când el îl învăluia cu un zâm- bet.

— Dar, conte, reluă Albert, încântat la gândul că va avea să prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva acesta e unul din acele proiecte în vânt, așa cum se fac în călătorie, și care, clădite pe nisip, sunt duse de cea dintâi suflare a vântului?

— Nu, pe onoarea mea, spuse contele. Vreau să merg la Paris, tre- buie.

— Și când?

— Dar dumneavoastră când veți fi acolo?

— Eu? glăsui Albert, peste cincisprezece zile sau, cel mai târziu, peste trei săptămâni.

— Ei bine, spuse contele, eu vă acord trei luni. Vedeți că vă acord un termen larg.

— Și peste trei luni, exclamă Albert cu bucurie, veniți să bateți la ușa mea?

— Vreți o întâlnire la zi, la ceas? întrebă contele. Vă înștiințez că sunt de o exactitate exasperantă.

— La zi, la ceas, îmi convine de minune, spuse Albert.

— Ei bine, fie. (Întinse mâna spre un calendar atârnat lângă oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie (scoase ceasul): e zece jumătate dimineața. Vreți să mă așteptați la 21 mai, orele zece și jumătate dimineața?

— De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata.

Unde locuiți?

— În strada Helder numărul 27.

— Stați singur? Nu vă stingheresc?

— Locuiesc în palatul părintelui meu, dar într-un pavilion din fundul curții, absolut separat.

— Bine.

Contele își luă carnetul și scrise: „Strada Helder numărul 27, 21 mai, orele zece și jumătate dimineața".

— Și acum, spuse contele băgând carnetul în buzunar, fiți pe pace.

Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai exact decât mine.

— Vă voi revedea înainte de plecare? întrebă Albert. — Depinde când plecați.

— Plec mâine, la cinci după-amiază.

— În cazul acesta vă spun la revedere. Am treabă la Neapole și nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara sau duminică dimineața. Plecați și dumneavoastră, domnule baron? îl întrebă contele pe Franz.

— Da.

— În Franța?

— Nu, la Veneția. Eu mai rămân încă un an sau doi în Italia.

— Așadar nu ne vom vedea la Paris?

— Mă tem că n-o să am onoarea aceasta.

— Atunci, domnilor, călătorie bună, spuse contele celor doi prieteni, întinzând fiecăruia câte o mână.

Franz atingea pentru prima oară mâna acestui om. Tresări, căci ea era înghețată ca o mână de mort.

— Încă o dată, spuse Albert. E stabilit, nu-i așa? Strada Helder nu- mărul 27, la 21 mai, orele zece și jumătate dimineața.

— La 21 mai, orele zece și jumătate dimineața, strada Helder numărul 27, repetă contele.

Tinerii îl salutară pe conte și ieșiră.

— Dar ce ai? îl întrebă Albert pe Franz când intrară la ei. Pari îngrijo- rat.

— Da, spuse Franz, îți mărturisesc. Contele e un om ciudat și văd cu neliniște întâlnirea pe care ți-a dat-o la Paris.

— Întâlnirea... cu neliniște? Ei, dar ești nebun, dragă Franz! exclamă Albert.

— Ce vrei? spuse Franz. Nebun sau nu, asta e.

— Ascultă, reluă Albert, mă bucur că am prilejul să-ți spun aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai purtat rece cu contele pe care l-am găsit totdeauna desăvârșit cu noi. Ai ceva împotriva lui?

— Poate.

— L-ai mai văzut undeva înainte de a-l întâlni aici?

— Exact.

— Unde?

— Îmi făgăduiești că n-o să spui un cuvânt despre cele ce-ți voi povesti?

— Îți făgăduiesc.

— Pe cuvânt de onoare?

— Pe cuvânt de onoare.

Bine... Ascultă.

Și Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, cum a găsit acolo un echipaj de contrabandiști și, în mijlocul echipajului, doi bandiți corsicani. Zăbovi asupra tuturor împrejurărilor ospitalității feerice pe care contele i-o dăruise în peștera din O mie și una de nopți. Îi povesti

cina, hașișul, statuile, realitatea și visul și cum, la trezire, nu mai rămânea ca dovadă și ca amintire a tuturor acestor întâmplări decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu apoi la Roma, la noaptea din Coliseu, la conversația pe care o auzise între el și Vampa cu privire la Peppino și în cursul căreia contele făgăduise că va obține grațierea banditului, făgăduială pe care o respectase după cum cititorii noștri și-au putut da seama. Ajunse, în sfârșit, la întâmplarea din noaptea precedentă, la încurcătura în care se găsise văzând că îi lipseau pentru completarea sumei șase sau șapte sute de piaștri. În sfârșit, la ideea de a se adresa contelui, idee care avusese un rezultat, în același timp pitoresc și mulțumitor.

Albert îl asculta pe Franz cu încordare.

— Ei, îi spuse el după ce Franz sfârși, unde vezi ceva suspect în toate astea? Contele e călător, contele are un vas al său pentru că e bogat. Du-te la Portsmouth sau la Southampton, vei vedea porturile tixite de iahturi care aparțin unor englezi bogați, înzestrați cu aceeași fantezie. Pentru a ști unde să se oprească în excursii, pentru a nu se ospăta cu bucătăria aceasta oribilă care ne otrăvește, pe mine de patru luni, pe tine de patru ani, pentru a nu se culca în paturile groaznice unde nu poți dormi, el își mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după ce adăpostul e mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l trimită la plimbare și să nu fie pierdute cheltuielile sale; atunci cumpără insula și împrumută numele ei. Dragul meu, scotocește în memoria ta și spune-mi câți oameni pe care îi cunoști adoptă numele unor proprietăți pe care nu le-au avut niciodată.

— Dar, spuse Franz, bandiții corsicani din echipajul său?

— Ei, ce e de mirare? Știi mai bine decât oricine că bandiții corsicani nu sunt hoți, ci pur și simplu fugari pe care o vendetă i-a exilat din orașul sau din satul lor. Poți deci să-i vezi fără să te compromiți. Întrucât mă pri- vește, declar că dacă mă duc vreodată în Corsica, înainte de a mă prezenta guvernatorului și prefectului, mă voi prezenta bandiților. Îi găsesc încântători.

— Dar Vampa și banda lui? urmă Franz. Aceștia sunt bandiți care a- tacă pentru a fura. Nu tăgăduiești, sper. Ce spui despre influența contelui asupra acestor oameni?

— Voi spune, dragul meu, că, deoarece după toate probabilitățile datorez viața mea acestei influențe nu am dreptul s-o critic prea tare. Așadar, în loc de a face ca tine o crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu pentru că mi-a salvat viața, ceea ce poate e cam exagerat, cel puțin pentru că mi-a cruțat patru mii de piaștri care fac, în sumă rotundă, 24 mii de livre în moneda noastră. Ceea ce dovedește, adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în țara lui.

— Tocmai asta voiam să spun. Din această țară e contele? Ce limbă vorbește el? Care sunt mijloacele lui de existență? De unde îi vine imensa avere? Care a fost prima parte a vieții sale misterioase și necunoscute, ce a aruncat peste a doua parte culoarea sumbră și mizantropică? Iată, în locul tău, ce aș vrea să știu.