Creanga de aur
Aa
Mihail Sadoveanu
CREANGA DE AUR
E vorba de părinții noștri de demult, iar stăruința bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie
În august 1926 profesorul nostru a organizat caravana ca și-n ceilalți ani, cu aceiași oameni și aceleași animale.
Ne-am continuat cercetările hotărâți, din simpatie pentru el, să-i suportăm din nou distracțiile și capriciile.
Domnu’ Stamatin (așa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vârstă decât noi) se prezenta ca un fel de țârcovnic firav, cu bărbuță rară și chelie precoce, care se uita foarte de aproape și atent prin ochelarii lui, disjungând și reclădind elementele; cu toate acestea era de mirare în ce distracții comice cădea uneori.
„Era cam săltat“, cum spuneau desigur muntenii care ne întovărășeau.
„E venit de pe ceea lume“, am auzit eu pe unul șoptind și ghiontind cu cotul pe cel de alăturea.
Ciudate, deasemeni pentru un savant ca el, mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri. Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morți.
Era un om interesant, în orice caz, și lui i se datorește povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l pomenesc aici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor locuri sălbatice, într-o altă expediție, cea din 1930, la care n-am mai luat parte.
Atunci, în august 1926, după ce am trecut de Obârșii, brădetul și muntele au părut a se pustii cu desăvârșire. Din unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut Mureșul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de vederea și sunetul lor; n-am mai privit decât cerul și n-am mai auzit decât șuietul sihlei.
Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele, căci așezările oamenilor erau prea depărtate.
Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc „în țara necunoscută“.
În unele părți călări, în altele pedeștri, ciocănind stâncile și adunând sfărâmăturile pentru colecțiile lui, suirăm astfel și coborârăm cătră Călimani.
Într-o după-amiază, am poposit lângă o arcadă de calcar, mascată de ferigi și jnepeni.
— Îmi închipui, ne zise Stamatin, că niciodată n-ați văzut, în alte părți, locuri așa de frumoase prin măreția posomorâtă pe care și-au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna lui aprilie, urogalus, cocoșul cel negru cu optsprezece pene în evantaiul cozii. În amurg, aveți s-auziți boncăluind pe cervus carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriți, pe povârnișul unei râpe, hățașul pe unde am văzut trecând, cu soațele lui, un bison bonasus, despre care se spune că ar fi dispărut din munții noștri. Să știți că nu-i adevărat; în aceste singurătăți stăruiesc și alte înfățișări de demult. Așezați-vă în preajma focului, grăbiți-vă a scoate conservele și a pregăti ceaiul, ca să aveți pe urmă timp să priviți în jur și s-ascultați glasurile misterioase care mă cheamă necontenit. Am credința că aici am să-mi isprăvesc cariera. Oasele mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoși. De câte ori pătrund în această regiune nevinovată, mă simt emoționat și devin liric, ca un primitiv. Să nu râdeți de mine, nici să mă judecați rău, dacă mă veți auzi descântând și invocând ceea ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru mine e încă viu.
După ce i-am cerat să se explice, l-am lăsat să vorbească.
— Dumneavoastră ați crezut, zâmbi el, că eu sunt un simplu adunător de roce. E adevărat că, din această îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a cerceta scoarța pământului și a trage concluzii, a restaura un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăștiate, am ajuns să-mi pun probleme de aceeași natură, scurmând altfel de sedimente. Nu știu pentru ce motive se străduiesc folcloriștii, care adună mii de pagini de maculatură în colecții. N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din asemenea epave ale oceanului-timp. Metodele mele, însă, m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologhii, datini și eresuri ale populațiilor din Carpați. Am ajuns la niște concluzii firești, care unora li s-ar părea totuși surprinzătoare. Am ajuns să prețuiesc și să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăși gândirea strămoșilor mei și însuși sufletul lor. Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte și superficial. Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a Bătrânului preot păgân care a sălășluit cândva sub bolta unei asemenea peșteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăiește încă în mine, cum a trăit în atâtea generații succesive; deci eu văd și simt ființa lui în această regiune a lui Dumnezeu. Neapărat, asemenea ființă misterioasă nu poate apărea decât credincioșilor și poeților. Puneți-mă în această categorie inferioară, dacă voiți; e momentul când cred și văd.
Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil și astrolog iscusit într-o zi de sfârșit de martie, la echinocțiul uneia din primăverile trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcașul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătându-se ca viperele înțelepciunii lui celei fără de moarte și murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultați ce-am văzut. Cenușa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime cățelul pământului; am intrat și l-am găsit palid și semeț în jilțul tăiat în stâncă. Cu dreapta ținea toiagul de fildeș. Avea mușchi în plete și pe sân; îi ajungea barba la pământ și genele la piept; deasupră-i fâlfâia, gonindu-se în roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb și-un negru corb...
Subt povara acestui semn al zilelor și nopților stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunții lui, scriind misterios timpurile.
La întrebările mele, continuă profesorul privindu-ne sarcastic prin ochelarii lui de miop, a dat răspunsurile cele mai bune, punând în mișcare, fără să înțeleg cum, alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu.
Trebuie să vă spun (căci asta am găsit la sfârșitul drumului meu cotit), trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista și mai de demult stăteau, ca să zic așa, c-o inimă nouă în fața minunilor. De aceea înțelepții de-atunci au comunicat cu Divinitatea altfel decât în civilizația dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră raționați și încercați a trece spre adevăr prin silogisme și ipoteze, înțeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtășire directă, o însușire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor. Aspectele lumii și fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veșnică. După aceeași metodă, subt simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziție uscată se mișca în imagini; astfel, necunoscuturile se îmblânzeau, zidirile neanimate și entitățile morale se poetizau; metafizica se înfățișa într-o horă de zeițe.
Să știți, băieți, de la acel mag de demult, care a sălășluit în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveștile cu carene-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprindeam adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu știam; eram împreună copii și ne amuzam cu sclipirile lor de juvaiere.
Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoașterilor spirituale. Hieroglifele, cum știți, cuprindeau un principiu de înțelegere universală a noțiunilor, înfrățind pe inițiați într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca și limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor.
La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenței și raționamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimțiri, instinct și ceea ce numiți dumneavoastră astăzi subconștient - le-am avut și noi cândva, ca și rudele noastre animalele, într-o formă potențială; magia și fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoașterile acelea subtile și directe trebuiesc redobândite pe calea științei experimentale.
Bătrânul mi-a deschis înțelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieții intime a poporului nostru, așa de deosebită de civilizația orășenească. Acest neam trăiește încă în trecut; toți copiii lui care intră la universitate sar veacurile, desfăcându-se de el, dezrădăcinându-se și murind.
Ceteam acestea în înfățișările bătrânului mag, pe când, la picioarele lui, șarpele uroboros, încolăcindu-se cu coada la gură, îmi comunica semnul eternității și al ciclurilor.
Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizația preistorică a pământenilor noștri. Îl găsiți și-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult: ultimul sediment e subțire și fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului și al magului de altădată.
Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile și numele zilelor au fost citite de înțeleptul meu din peșteră în cartea naturii într-o vreme când omul avea alt sistem numeric și au rămas consemnate în painjenii criptografici pe care dumneavoastră nu vă mai osteniți a-i dezlega.
Părinții noștri geți și elini, domnilor, au învățat de la Egipet și de la Babilon cele douăsprezece simboluri și cele șapte simboluri, și pătrarele, și imaginile constelațiilor, și toate câte trebuiesc pentru a ceti în eternitate și în clipa trecătoare. Numele zilelor săptămânii sunt de-acolo. Nomenclatura religioasă a Elinilor nu-i decât o tălmăcire a străvechilor numiri egiptene.
Cele șapte planete care stăpânesc cerul și pământul, precum și destinele muritorilor, își aveau notația și numele de origine la Memfis: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Mart, Joe, Saturn.
Ziua fiind împărțită în patru sferturi, se consacra fiecare pătrar de zi uneia din aceste planete, succesiv și în ordinea lor de bază. Deci, după primul pătrar închinat Lunei, căutați tot a patra planetă și veți afla zilele săptămânei.
Priviți tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca aceasta lucie de calcar:
Luna | - Mercur | - Venus | - Soarele; |
Mart | - Joe | - Saturn | - Luna; |
Mercur | - Venus | - Soarele | - Mart; |
Joe | - Saturn | - Luna | - Mercur; |
Venus | - Soarele | - Mart | - Joe; |
Saturn | - Luna | - Mercur | - Venus; |
Soarele | - Mart | - Joe | - Saturn; |
Raporturile acestea numerice cuprind și alte ascunzișuri pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat, nu găsesc necesar să vi le comunic. Esențialul e să înțelegeți că ordinea de timp a bătrânului meu din acest munte stăpânește asupra aeroplanului dumnealor și asupra aparatului dumneavoastră de radio.
Cugetând la toate acestea și așteptând să sosească într-un molid un exemplar de tetrao-urogalus, contemplam, din pragul peșterii, constelațiile.
A doua zi soarele trebuia să-și înceapă cariera anuală. La 23 martie, în semnul Berbecelui, ziua e în creștere. Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuț din turma bunicului, bate și biruiește întunericul; ghețurile pocnesc, zăporul se umflă, colțul de iarbă răsare, fin ca și vârful lui crai-nou.
Dacă n-ar fi așa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; căci cunoștea și el acel fenomen, rezultat al uneia din multele mișcări ale pământului și care se cheamă precesiunea echinocțiilor. Axa pământului nu se învârte în aceeași direcție, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de spirală de titirez față de polul ceresc. Deci soarele nu revine în același punct în toți anii. În locul exact unde s-a arătat, anul acesta, la 23 martie, datorită precesiunii echinocțiilor nu va mai reveni decât peste douăzeci și cinci de mii opt sute șaizeci și opt de ani.
În vremea lui, adică a bătrânului, soarele își începea într-adevăr cariera anuală în zodia Berbecelui. Astăzi, de fapt, se arată subt semnul Peștilor; însă calendarul dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice.
În rânduielile lui de la Memfis se găsesc și sărbătorile dumneavoastră de-acum. Prăznuiau și oamenii timpului său Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor și plugarilor trecutului, tot la aceeași dată de 25 martie. În aceeași zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului, din părțile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, în elină, lucrător de pământ; și lucrătorul de pământ, cu ajutorul suliței soarelui, biruiește balaurul iernii și al inerției solului. Mai mult: la aceleași epoci schimbătoare și consacrate se serba atunci, ca și acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în întunericul de mormânt al peșterii trei zile. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri și flori, prin daruri de miei și ouă roșii. Bătrânii mei care dorm în țintirimul de la Hangu n-au știut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit și veșnicia vieții, dar au repetat cu sfințenie gestul generațiilor. Ca și atunci, când soarele sta în mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în straie albe se întristează prin post și opresc nunțile înaintea Învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Iisus e soarele inimii lor. În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înțelese de mulțime.
Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii frățești îmi devin astfel cu mult mai scumpe; îmi evocă imaginea mamei care-mi șoptea basme și murmura descântece rămase de la dânsul.
Deci, sfârși domnu Stamati cu voce joasă și puțintel ostenită, m-am închinat bătrânului și l-am respectat, văzând în el pe strămoșii mei; și mi-am închipuit că ficțiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinațiile de fapte diverse ale cărților dumneavoastră obișnuite. Acelea sunt într-adevăr ficțiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis; pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri o dată cu mine.
*
În tot timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoțeau.
Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înțeleagă nimic bineînțeles; însă erau pătrunși de glasul patetic al profesorului în așa măsură, încât cei mai mulți aveau ochii în lacrimi.
„Tabelul“ său, domnu Stamatin îl întocmise cu semnele convenționale pe care le mai păstrează almanahurile și gromovnicele; muntenii noștri au rămas mult timp lângă stânca de calcar, studiindu-le cu mirare și respect. Pe când ei se lăsau pătrunși de trecut inconștient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziș de soare, în minunile încremenite ale singurătății, și-n jocul apelor lucii și cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu.
După ce profesorul nostru și-a împlinit timpul și prorocia, adăogându-se în chip așa de dramatic la strămoși, s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează. Cu toate ciudățeniile pe care domnu Stamatin le-a întrețăsut în ea, și povestea aceasta e, în definitiv, o poveste de dragoste.
