Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu nuvelă povestiri in ramă la timp de citit

Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu

Iapa lui Vodă

Într-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanul Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niște paseri cum nu s-au mai pomenit sau învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; și moș Leonte, cercetând în cartea lui de zodii și tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii și arată veste de război între împărați și belșug la vița-de-vie.

Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb și-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, și, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Ș-au pornit din părțile noastre cărăușii ca s-aducă vin spre munte, ș-atuncea a fost la Hanul Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor.

Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâți de trudă și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului.

Ș-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Și, la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpăleau clean și mreană din Moldova. Iar Ancuța cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată și de vicleană, umbla ca un spiriduș încolo și-ncoace, rumănă la obraji, cu catrința-n brâu și cu mânecile suflecate: împărțea vin și mâncări, râsete și vorbe bune.

Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, - era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților...

La vremea de care vorbesc, era însă pace în țară și între oameni bună-voire. Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp versul lăutarilor, și porneau poveștile...

Stătea stâlp acolo, în acele zile grase și vesele, un răzăș străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duși cântecele lăutarilor și se lua la întrecere până și cu moș Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată. în jurul mustății tușinate și la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în crețuri mărunte și nenumărate. Ochiul lui era aprig și neguros, obrazul cu mustața tușinată părea că râde cu tristeță.

Îl chema Ioniță comisul. Dumnealui Ioniță comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de șiac sur. Și venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea și ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu șaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot...

„Eu aici îs trecător... cuvânta, cu oala în mână, dumnealui Ioniță comisul; eu încalic și pornesc în lumea mea... Roibu meu îi totdeauna gata, cu șaua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche și mă duc, nici nu-mi pasă..." De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi.

— Într-adevăr... îi răspunse într-un rând moș Leonte; cal ca al dumnitale nu se găsește, să umbli nouă ani, la toți împărații pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza...

— Să știi dumneata, prietine Leonte! strigă răzășul zbârlindu-și mustața tușinată. Asemenea cal uscat și tare nu știe de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi și nu se supără când îl lăs neadăpat. Și șaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viță aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinerețile mele și la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza...

— Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniță? Era tot așa de slabă?

— Se-nțelege. Asta-i o poveste pe care aș putea să v-o spun, dacă m-ascultați...

— Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniță? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vodă Sturza!

— Și mai ales din vremea tinereților mele... răspunse răzășul, serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor și a carelor cu must, cu alți oameni care acuma-s oale și ulcele; și-n jurul nostru umbla Ancuța cealaltă, mama acesteia, care și ea s-a dus într-o lume mai puțin veselă. în vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o zi, în ușa hanului, cu oala în mâna stângă și cu frâul iepei în dreapta... Și Ancuța cealaltă ședea ca și asta, tot în locul acela, rezemată de ușorul ușii, și asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu știu, - au fost vorbe care au zburat ca și frunzele de toamnă...

Comisul Ioniță zâmbi fără veselie, în mustața-i tușinată și aspră, pe când noi toți cei de față, gospodari și cărăuși din Țara-de-Sus, ne așezam în juru-i pe butuci și pe proțapurile carelor, cu bărbile înălțate și cu ochii rotunzi. Ancuța cea tânără sta în prag, rezemată de ușor; ș-o bătea soarele de toamnă pieziș, aurindu-i jumătate de obraz. în vale, aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, și departe se prevedeau munții, - talazuri de cremene sub pâcle albastre.

Calul cel slab al răzășului, din coasta hanului, simțind tăcere în preajmă, necheză deodată subțire și rânji înspre noi ca un demon. Ancuța își întoarse ochii sprâncenați spre el, înfricoșată și uimită.

— Aha! vorbi comisul; iaca așa râncheza și râdea și iapa cea bătrână... Acu ea, cine știe, poate-i ochi ori dinte de lup, — dar râsul ei tot trăiește, și se sparie de el altă Ancuța.

Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stăm aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Și iaca, numai ce aud pocnind harapnic și duruind trăsură pe arcuri; și, când îmi înalț și-mi feresc capul, văd venind pe șleah o droșcă cu patru cai bulziș... Vine și se oprește la han, după rânduială. Și se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuței, cum era datina.

Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin și i-am poftit sănătate. El s-a oprit în loc și s-a uitat zâmbind la mine și la iapă, și la oamenii care erau în preajma mea, și i-a plăcut închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roșă rotunjită, și purta la gât un lanțug subțire de aur...

— Oameni buni, zice boierul acela; tare mă bucur că văd chef și voie-bună în țara Moldovei...

— Și noi ne bucurăm, zic eu, că auzim asemenea vorbă. Asta plătește cât și vinul cel mai ales.

Atunci boierul a zâmbit iar și m-a întrebat pe mine de unde sunt și unde mă duc.

— Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăș de la Drăgănești, din ținutul Sucevei. Dar așezările mele sunt nestatornice și dușmanii mei au colți lungi și ascuțiți. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istovește. Am moștenit-o de la părintele meu dascălul Iona și tare mă tem c-am s-o las și eu moștenire copiilor mei, dacă m-a învrednici Dumnezeu să-i am...

— Cum așa? a întrebat cu mirare boierul.

— Așa, precum spun. Căci pricina noastră de judecată a pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ș-am avut înfățișare și s-au dus la divanuri rânduri de oameni, și s-au făcut cercetări și hotarnice, și s-au cerut mărturii cu jurământ, ș-au murit unii din neamul nostru judecându-se și s-au născut alții tot pentru judecată, și iată, nici în zilele mele nu s-a găsit încă dreptatea... Ba vrăjmașul cu carele mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi stânjeni și cinci palme, lângă prisaca Velii. Ș-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăși n-am găsit milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc... Dac-am văzut, am mai coborât o dată din coardă sacul cu hârțoagele și cu pecețile cele vechi, le-am mai slovenit și le-am ales, ș-am pus îndreptările pe care le socot neștirbite colea, lângă chimir, ș-am încălecat pe roaiba mea și de-acu nu mă opresc decât la Vodă. Să-mi facă el dreptate.

— Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-și barba și jucând între degete lanțugul cel de aur. Te duci la Vodă?

— Mă duc! Ș-apoi dacă nici Vodă nu mi-a face dreptate... Boierul a pornit a râde. — Ei, și dacă nu ți-a face dreptate nici Vodă?...

Aici comisul Ioniță își coborî puțin glasul, dar Ancuța cea tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea și auzi ce trebuia să se întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzășul dreptate. Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...

Când a rostit comisul vorba asta mare, fără înconjur, așa cum vorbesc oamenii la noi, în Țara-deSus, Ancuța și-a strâns buzele și s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul șleahului...

— Când am spus eu vorba asta, urmă răzășul, Ancuța cea de-atunci și-a dus repede palma la gură și s-a făcut a se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe urmă s-a oprit, mângâindu-și barba și jucându-se cu lanțugul de aur.

— Și când socotești să te înfățișezi la Vodă? a întrebat dumnealui.

— Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deșert întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în șa ca Alisandru Machidon și nu mă opresc decât la Ieși. Iar dacă vrei și domnia ta să guști roadă proaspătă de la Odobești, atunci a aduce Ancuța must roș într-o oală nouă și noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci...

Boierul s-a întors zâmbind către Ancuța cea de demult, care era ca și aceasta de sprâncenată și de vicleană, ș-a poftit o oală nouă de lut cu must roș din Țara-de-Jos. Eu, ca răzăș ce mă aflu, am cerut cu semeție să plătesc eu cinstea aceea ș-am și zvârlit patru parale în poala Ancuței...

După aceea boierul s-a suit în droșca lui cu arcuri și s-a dus.

Iar eu, încălecând precum am făgăduit, nu m-am oprit decât în târgul leșului, ș-am tras la un han, lângă biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domnească. Și a doua zi către amiază, spălat și pieptănat, m-am înfățișat cu inima bătând la poarta Curții.

Acolo dorobanțul mi-a pus șpanga între ochi. Și după ce-am spus ce durere am, a strigat spre odăi, ș-a venit dintr-acolo un oștean bătrân care m-a dus îndată într-o cămăruță din lăuntrul curții, unde mi-a ieșit înainte un ofițer tinerel și subțire, îmbrăcat numa-n fireturi și-n aur...

— Ce poftești dumneata, omule?

— Iaca așa ș-așa, - eu sunt comisul Ioniță, răzăș de la Drăgănești, ș-am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor.

— Prea bine, a răspuns ofițerul cel tânăr. Vodă îți poate asculta chiar acuma plângerea. Lasă ici pălăria și intră pe ușa asta mititică. Dincolo, în odaia cea mare, ai să găsești pe Vodă ș-ai să-i spui lui ce te doare.

Atuncea mi-a năvălit sângele în ochi și mi s-au împăienjenit vederile. Dar am strâns din măsele și mi-am ținut firea. Și deschizând ofițerul ușa cea mititică, am intrat într-o lumină mare, și, cum eram cu grumazul plecat, am zărit botforii de marochin ai lui Vodă ș-am căzut în genunchi. Și mă gândeam că la domn nou și tânăr trebuie să găsesc eu milă pentru supărările mele.

— Măria ta, am strigat eu cu îndrăzneală, am venit să-mi faci dreptate!

Vodă mi-a răspuns: — Scoală-te.

Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, ș-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înțeles că trebuie să închid ochii și să fiu înfricoșat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei ș-am dus-o la buze.

— Scoală-te! a zis iar Vodă, - și arată-ți îndreptările. Când m-am ridicat în picioare, am băgat de samă că ochii boierului meu se încrețeau a râs ca și la han, când primise oala cu must roș din mâinile suflecate ale Ancuței. Scot cu îndrăzneală hârtiile din tașca de piele și i le întind, și încep a-i spune. Și-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, și cât l-am moștenit de la morții mei. Și citind Vodă hârtiile și plecându-și de aproape ochii pe pecețile de ceară, s-a înseninat ș-a grăit cam pe nas:

— Bine, răzășule, am să-ți fac dreptate. Are să meargă cu tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la Drăgănești.

Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi și Vodă iar mi-a poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subțiați a zâmbet, m-a bătut pe umăr:

— Ei, dar dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?

— Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!

Ș-atâta haz a făcut Vodă Mihai pentru răspunsul meu, că m-a bătut iar pe umăr și și-a adus aminte și de oala cu vin roș pe care i-am plătit-o patru parale - și râzând, a poruncit să vie slujbașul care să meargă cu mine; și sub ochii lui, pe loc, s-a scris poruncă tare, - și când am încălecat de la han de lângă Lozonschi ș-am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisă și-și mângâia barba...

Iaca de ce trebuie să vă uitați ca la lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moștenire din iapa lui Vodă și când rânchează el și râde, parcă ar avea o amintire din alt veac și din acele zile ale tinereții mele. După asta puteți cunoaște ce fel de om sunt eu! ș-acuma să mai primim vin în ulcele și să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun...

Răspuns de AnnaE · aprilie 12, 2021

Fântâna dintre plopi

Soarele bătea în hanul Ancuței, scânteind în geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor și-și sticleau dinții; Ancuța cea sprâncenată ațâța iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii și cărăușii din Țara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înșirate pe lângă proțapuri. Dar scripcile și cobzele încă n-aveau cătare. Și nici comisul Ioniță de la Drăgănești nuși începu povestea pe care o așteptam. Căci pe șleahul Romanului se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină și-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat și cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

înspre munți erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate și-ntr-o liniște ca din veacuri; și câmpurile erau goale și drumurile pustii în patru zări; iar călărețul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Și cum ajunse drept han coti, căci aici îi erau sorții să se oprească, - își scoase pălăria de pâslă neagră și ne pofti pe toți la bună-ziua și noroc-bun.

Era om ajuns la căruntețe, dar se ținea drept și sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ș-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ținută numa-ntr-un lănțujel, atârna o blăniță cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la șold și pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept stins și închis îi dădea ceva trist și straniu.

Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietenie și privindu-ne cu ochiu-i limpede și albastru, comisul Ioniță îl cunoscu și se repezi din locul lui, înălțând brațele și strigând cu mare glas:

— Oare mă-nșel? Nu ești domnia ta prietinul meu Neculai Isac, căpitan de mazâli?

Zâmbetul călărețului pieri și ochiu-i crescu, rotund și ațintit.

— Da, răspunse el cu glas moale și blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc și eu. Dumneata ești comisul Ioniță, de la Drăgănești.

Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrățișându-se. Și tovarășii ceilalți erau mulțămiți de asta. Și ochii Ancuței se înduioșară.

Iapa cea bătrână și slabă a comisului rânji și râncheză în dosul hanului.

— Aista-i cal din calul meu din tinereță, zise comisul, semețind capul și desfăcând brațele.

Străinul își întoarse ochiul spre dihania cea bătrână și zâmbi ușor, fără să pară prea mirat.

— Cu asta am umblat eu o țară, urmă comisul. Amândoi, îți aduci aminte? Am bătut drumurile și ne-am părăduit tinerețile! De când ne-am despărțit însă, văd că ai pierdut o lumină.

— Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... Și Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei dureri...

— Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare?

— Da, prietine. îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-1 grijesc și să-i dau grăunțe. Pe urmă om bea un pahar de vin și ți-oi povesti ce nu știi...

Pășind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-și calul de căpăstru. Ancuța, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el și grăi în șoaptă spre comis:

— Aista-i omul cel din Țara-de-Jos, de care vorbea maică-mea, când eram copilă?

— Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbănești, din ținutul Tutovei. Am fost prieteni buni în tinerețile noastre.

— Spunea maică-mea, urmă Ancuța, că a avut mare val și erau să-1 omoare niște țigani aici, la vad la Tupilați. Era o poveste înfricoșată, de care nu-mi mai aduc aminte.

— Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulțămire răzășul. Și știi dumneata, dragă Ancuța, că acest mazâl de la Bălăbănești, care se uită acum liniștit la noi și grăiește așezat, a fost un om cum nu erau mulți în țara Moldovei. Voinic și frumos - și rău. Bătea drumurile, căutându-și dragostele; se suia la mănăstiri și cobora la podgorii. Și pentru o muiere care-i era dragă, își punea totdeauna viața. Așa om a fost. Ș-a avut ibovnice către toate zările. Ș-adulmeca pe drumuri fără hodină și fără astâmpăr...

La aceste vorbe, noi, răzășii și cărăușii din Țara-de-Sus, ne-am uitat unii la alții prea bucuroși, șam cunoscut că mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. Iar Ancuța cea tânără și-a înălțat

17

strâncenele zâmbind, și-a potrivit mărgelele la gât și cârligele de păr la urechiuși. Și când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, ușurel, mlădiindu-se, cum știa ea că-i sade bine.

Căpitanul Neculai păși la butucul din preajma focului. își scoase blănița și își înfășură în contăș pistoalele. Puse șaua și frâul deasupra și se așeză mulțămit alături, privind în juru-i.

Ca și cum ar fi știut ce dorește, Ancuța ieși ca o șerpoaică pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin și-n stânga ulcică nouă. Cu obrajii rumeni și gâfâind, se opri lângă foc și întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe nesimțite aproape și rânjeau cu viclenie sunând din strune.

Când văzui pe moș Leonte, cititorul de zodii, că-și caută loc lângă cei doi prieteni, fără să stau prea mult la îndoială, mă ridicai de la proțapuri, făcui doi pași și grăii cu îndrăzneală:

— Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulți gospodari și cărăuși din Țara-deSus, care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou și s-ascultăm întâmplarea cea de demult...

— Iubiților prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăși.

Numai dragostea cere singurătate. Divanul nostru-i slobod și deschis și-mi sunteți toți ca niște frați!

Pe loc cufundând noi ulcelele în cofăiel, le-am închinat căpitanului și ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat și Ancuța de la foc cu pui: fripți în țiglă.

După ce-a venit alt vin ș-am închinat iar, într-o vreme a rămas căpitanul Isac de la Bălăbănești puțintel mâhnit, și, cuprinzând pe comisul Ioniță de umăr, a oftat ș-a zis, uitându-se spre pâcla munților, la asfințit:

— Săracă țară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinerețile mele!

Pe urmă s-a întors spre Ancuța, tulburat, îngânând cel din urmă viers al lăutarilor:

Trage, mândro, cu bobii...

Trage, mândro, și-mi ghicește Codrul de ce-ngălbenește,

Omul de ce-mbătrânește...

A apucat pe hangiță de mână, și ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâță desmierdată. Iar noi am rămas tăcuți, căci am înțeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult.

— Domnilor și fraților, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbănești, - ascultați ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci și cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac și ticălos. Calul meu sta hojma cu șaua pe dânsul și bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică și mă blăstăma și dădea liturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniștesc și să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea șo privea într-o parte, căci și el fusese ca mine și-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi și imașuri și neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, și pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniță să vă spuie câte drumuri am bătut, căci și el avea patima mea în zilele lui și eram de multe ori tovarăși.

Așa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ținutul Sucevei. Și eram în popas aici, la hanul Ancuței, cu cărăușul și cu antalele. Și mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acesta se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuțe se uita pe sub sprâncene la mine și râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic și singur ca un cuc.

Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălecat ș-am purces încet, pe-un drumușor, printre miriști. Ș-ascultam în singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă și luncă. într-un răstimp au început clopotele la biserica de la Tupilați. Am oprit calul și le-am ascultat cu jale, până ce au contenit. Și-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - și picurau depărtate și stinse: parcă băteau în inima mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, și m-am spăriat de mine, ca de o vedenie.

Am pornit iar, și umblam pe gânduri; până ce-am auzit zvon de glasuri. Treceam pe după o perdea de răcniți și nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă și mi s-au arătat deodată gârle arzând în soarele asfințitului, printre scruntare. Ș-o liotă de țigani tocmai sfârșea de răstocit o creangă a apei, aproape, ș-acuma se împrăștiau după pește răcnind și țupăind ca niște diavoli.

Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii și muierile s-au oprit. Pe urmă, la același glas, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un țigan bătrân și nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, pășind rar, ca pe catalige, prin gârlă.

Cineva 1-a strigat din urmă:

— Und' te duci, măi Hasanache?

El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal.

Din altă parte, porni după el o fetișcană cu fusta roșă. La un braț de apă dădu a adânc și prinse a țipa ș-a râde, ridicându-și la subsuori fusta. Trecu repede și porni pe prund înaintea bătrânului.

Hasanache răcni răgușit după ea, amenințând-o cu pumnul:

— Fă-napoi, fa!

Ea-și scutura capul gol, și-și sticlea dinții. Aproape de mine se opri și mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară.

— Fă-napoi, fa Margă! strigă iar țiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace!

Ea făcu iar semn de împotrivire din cap și începu a râde.

Era o fetișcană de optsprezece ani. îi văzusem în apă trupul curat și frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămașă și-n fustă roșă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, și ochii iuți mă tulburară deodată. Am simțit în mine ceva fierbinte: parc-aș fi înghițit o băutură tare.

Hasanache o ajungea cu brațul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă și trecu iar spre baltă. La malul apei se opri și începu iar să mă privească.

Bătrânul își scoase luleaua, scuipă, și rânji negru. Toți dinții dinainte îi erau rupți.

— Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieșit încă în lume.

Marga chicoti, la malul bălții, și păru-i negru și lins avea luciri de păun.

Hasanache o amenință cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine.

— Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos...

— Da, dar de unde știi?

— Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noștri. Am văzut obraz străin ș-am înțeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă mi-i da de-o găleată de rachiu, îți pup mâinile și-ți zic bogdaproste măriei tale. îți faci o pomană c-un țigan bătrân și nevolnic!

încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca și venea cătră mine, împingându-se, ferindu-și capetele și privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea șoptit și mă privea zâmbind, cu coada ochiului.

Am tras de la șold tașca, am deschis-o ș-am scos din ea un bănuț de argint. Hasanache 1-a prins din zbor și 1-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban ș-am făcut un semn țigăncușei. Ca o șopârlă sa zvârlit spre mine ș-a primit banul în poală.

Hasanache prinse a urla către ceilalți ș-a-i mâna înapoi spre baltă.

Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o.

Eram nemulțămit. Calul mergea domol prin țărâna moale și eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe țigăncușa cu fusta roșă. Cotii după colnic; și dintr-o dată mi se înfățișă, într-o văiugă verde, o fântâniță cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic și singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mișcarea măruntă și necontenită a frunzișurilor.

Calul înclină capul și rupse o gură de iarbă. îl strunii și-i dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt. în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfințitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streșină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ținut și lucirea soarelui de deasupra.

Pe atuncea nu cunoșteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineață, o așteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care și moș Irimia, vatamanul cărăușilor, îmi lămurea ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce așteptam eu însă nu se vedea.

Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când înalț capul, Marga la doi pași de mine. întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Și râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roșă și cu polcă albastră. La cap își potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. în picioare avea încălțări nouă. Cu înfățișarea ei neliniștită de căpriță neagră, parcă ieșise din pământ. însă nu mă privea.

Mi-am simțit inima bătând, ș-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o țigancă proastă. Când o întrebai: „Tu ești?", răsări și i se înfiorară nările.

— Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ți mulțămesc. Asară, abia am așteptat să iasă jidovul din sâmbătă și m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciuboțele!

Și-mi arătă pe rând încălțările, ridicând câte-un picior și săltându-și fusta cu vârful degetelor. Moș Irimia se trase mormăind la cărăușii lui. îmi cunoștea el năravurile. Mă apropiai de fată. îi zisei râzând:

— După cum văd, te-ai gătit de duminică. Ești frumoasă ca o duducuță.

Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap și mă privi în față:

— Nu m-am îmbrăcat pentru biserică!

— Atuncea pentru ce?

— Așa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheșul Hasanache. Și să mulțămesc boierului, cum am spus.

— Eu socoteam c-ai venit să-mi ghicești.

— Nu, cuconașule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ți-aș fi putut ghici?

— Credeam că mi-i ghici cu cine aș dori eu să mă-ntâlnesc într-un loc.

— Unde? șopti ea râzând cu toată fața. La fântâna dintre plopi?

— Da.

— Cu cea pe care-ai văzut-o acolo asară?

— Da; de-atuncea o doresc.

— Se poate, cuconașule, îngână ea blând, și ochii i se umbriră; dar aceea-i o biată fată din șatră și dumneata numai cât șăguiești și te duci. Iaca, boii îi înjugați și carăle pornesc. încaleci și dumneata, și ea te poate aștepta hăt și bine. Desară cine știe unde ai să înseninezi.

— Ba s-aștepte, îi răspunsei eu privind-o țintă, fără zâmbet. La două ceasuri după înserat, eu mă întorc și sunt acolo.

Ea-și plecă nasu-n pământ și tăcu un răstimp. Apoi, fără să mă privească, începu cu alt glas:

— Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum și nu poposești aici? — Ba da. însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit boierul de la Pașcani banii.

— Așa?

Se răsucea ușor în loc, la dreapta și la stânga mlădiindu-și mijlocul și privindu-și cu stăruință ciuboțelele. Apoi deodată îmi apucă mâna cu care țineam dârlogii calului, mi-o sărută, se întoarse și fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai așteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui.

Ancuța ieși în ușă, ca să-și primească banii de gazdă. Măcar ca nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină și voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea și toate le vedea. Era ca și Ancuța astălaltă, care se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără și mai frumoasă.

Oamenii îndemnau boii și carăle ieșeau scârțâind la șleah. Când a trecut și cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am zvârlit și eu în șa. Lăutarii s-au ploconit cu cușmele în mână, din colțul gârliciului. Eu am trecut la drum, și Lupei, câinele cel mare, sur, slobozit de moș Irimia din lanț, începu să latre și să salte împrejurul roibului. Era o dimineață limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunând în depărtări. Acuma zvonul lor venea până la sufletul meu blând și cu dulceață.

Am mers multă vreme așa, având soarele-n spate și apele Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzășilor de la Mitești, Năvrăpești și Miroslăvești. Pe urmă am lăsat valea Moldovei ș-am prins a sui dealul cel lung spre Brătești. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. Dar eu nu vaș putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri și vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea.

Cătră asfințitul soarelui am fost la Pașcani și m-am înfățișat la curte. M-am închinat cu sănătate în fața lui Cânta și i-am arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe spate și mi-a zis „brava"; mi-a orânduit odaie de mas și mâncare ș-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea băgăm de samă, căci se ridicau pâcle de pe Șiret și venea sară.

După ce-am mâncat ș-am făcut cercetarea oamenilor și rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moș Irimia, care mi-a scos pe furiș calul la poarta curții. Cu Lupei după mine, am pornit întâi la pas. în sat am luat-o în trap ușor. Pe urmă am pișcat roibul cu harapnicul. Ș-am mers într-o întinsoare, cu șuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. Și la două ceasuri după înnoptat am văzut hanul Ancuței scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit ș-am apucat prin miriști. Am dat pe urmă în drumeag. Ș-am pus pe roib în pas când am simțit că m-apropii de fântâna cu patru plopi. îmi bătea inima și mă temeam să nu găsesc locul mort. O lună știrbă și roșcată se ridica din răsărit ca peste o pustie.

Deodată, când simții freamătul plopilor, Lupei mârâi ușor. Atunci descălecai. Poruncii cu glas scăzut: „Fii cuminte, Lupei!" Și mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată ființa. Marga era lângă mine. în lucirea ștearsă a lunii, sta puțin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. Când am atins-o, și-a lăsat brațele în jos și mi-a făcut față. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le simțeam pipăind-o. N-avea duh de tutun și capu-i mirosea a flori.

în acei ani ai tinereții, nopțile-mi păreau mai scurte. Și vorbeam mai puțin. Cum a asfințit luna, roibul a nechezat încetișor. M-am înălțat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de umăr, și-a grămădit capu-n pieptul meu ș-a prins a plânge.

— Nu fi proastă și nu plânge! i-am zis eu. Desară mi-i drumul înapoi. Vreau să-ți aduc o scurteică de vulpe de la Pașcani.

Ea se strângea în mine suspinând.

— N-ai să te-ntorci. Că eu îs o roabă ș-o nemernică. Dar am să te aștept ș-am să mor lângă fântână dacă nu vii!

Am stăpânit-o un răstimp sub braț, ș-am învelit-o-n contăș, căci tremura toată. Și după ce m-a sărutat și i-am mângâiat ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălecat ș-am purces repede c-un gând necontenit și stăruitor să mă opresc și să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta o simțeam mai aprig în mine.

La Năvrăpești, am prins a zări pe Moldova pâcle nedeslușite și-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am coborât la Pașcani, răsărea soarele-n negura Șiretului. Am descălecat la poarta curții, mi-am dus calul la grajd. M-am întors la cișmea și mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe urmă m-am îndreptat spre pivniță, unde auzeam glasul supărat al lui moș Irimia.

Am descărcat cu bine vinul. Și toate antalele de la podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârțâit de cară și-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin cu trestioare. Și la urmă a venit și boierul în ființă, a gustat o cupă, ș-a ciocnit cu mine și mi-a zis iar: Brava! - De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după mine în cerdac să facem socoteală și să-ți dau dreptul tău!

Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut tașca. M-am închinat supus către cinstitu-i obraz, i-am pupat mâna ș-am coborât către tovarășii mei. Era vremea de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, către locurile noastre.

Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust și preț. Am înfulecat hulpav ceva, în fugă. Și, cu gândurile nopții, mi-am lăsat tabăra ș-am dat o raită printre oamenii și slujbașii curții, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găsește ce-ntreabă. Așa c-am găsit îndată o blăniță cu fața de postav roș. Ș-am simțit, luând-o în mână, plăcerea țigăncușei, și-n suflet mi-au scăpărat ochii ei iuți.

Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, fără boare de vânt. Și-n făgetul nalt, bătut de brumă, frunzele se desprindeau singure și cădeau domol fâșâind: codrul parcă era o ființă și ofta trudnic. Mergând în pas leneș, mângâiat de soare, dormitam în șa. Și-mi visam ibovnica la fântâna cu patru plopi.

Cu carăle, am mers astfel până către sară. N-aveam de ce mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniștea ca un pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, și i-am spus șoptit:

— Moș Irimie, popasu-i la han la Ancuța. Eu mă duc înainte. V-aștept acolo.

Bătrânul și-a întors cu mustrare ochii către mine:

— Bine, căpitane Neculai. Du-te unde știi și ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. După douăzeci de obrațe, în jurul meu începu să salte și să latre vesel Lupei. Moșneagul, mă gândeam eu, e cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimes străjer.

Am pus calul în buiestru și-i ascultam, în liniștea înserării, bătaia potcoavelor pe șleah. Stele se aprinseră în cerul curat. Câteva focuri clipiră și parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova.

Drumul era fără oameni, și câmpurile! înțepeniseră în liniște, ca-ntr-o taină.

Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul știut. Luna încă nu răsărise.

Sub plopi, la fântână în vălcică, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am simțit numai freamătul neostoit al frunzișului. Am legat calul sub unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuș.

Am așteptat o vreme; nu multă. Când ieși luna în răsărit ca un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Pășii spre fântână. Zării prin întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un țipăt înăbușit: mă văzuse. Apoi se repezi și mă cuprinse de grumaji. Gâfâia și mă strângea către ea, scâncind. Rămase lipită de mine, și după ce se potoli, suspină prelung și adânc.

Lepădai contășul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, și mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. îi vorbii, mângâind-o:

— Margă, ieri-noapte îți era răcoare și tremurai. Ți-am adus scurteică juruită.

Ea pipăi haina, râzând fericită, și o trase pe mâneci. Grăi alintându-se:

— Acu văd, boierule, că ți-a fost puțintel dor de-o biată fată... Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în brațe. O desmierdam și ea avea o înfiorare ș-un gemăt ca de sălbătăciune rănită.

— Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp.

Ca și cum aș fi lovit-o, răsări în capul oaselor și prinse a-și bate fruntea cu pumnii.

— Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă și zvârle-mă-n fântână căci nu ți-am spus mai degrabă!

I-am cuprins brațele strâns, îngrijat deodată.

— Ce este? Nu înțeleg. Vorbește lămurit!

Ea acuma plângea, și se apleca spre mâinile mele, sărutându-le.

— De ce nu mă bați? de ce nu mă zdrobești? Iaca ce-i. Uncheșul Hasanache m-a trimis ieri dimineața la crâșmă. A băgat de samă că te uiți lung la mine și mi-a spus să viu și să-ți intru în suflet și să ne-ntâlnim... Și să-i spun lui unde mă găsești. Și el, cu cei doi frați mai mici ai lui, Dimachi și Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ți fure calul și ceilalți doi să sară și să te doboare...

Abia-i deslușeam vorbele din tânguire.

— Și tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc?

— Le-am spus, că altfel mă omorau.

— Și de ce n-au venit asară?

— Au așteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin.

— Ș-acuma au să vie?

— Au să vie! răcni ea, înăbușit. N-am putut răbda de dragoste ș-am vrut să mai stai cu mine, deaceea nu ți-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, și-ți spun; căci vor să te omoare și să-ți ieie banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea și nu se tem de nimica! Acuma eu știu c-au să mă înjunghie, căci au înțeles că-mi ești drag, ș-au să priceapă de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă!

Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi îmbrățișa genunchii: — Du-te repede! du-te repede!

Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat și dușmănos. Mă repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!" răcni Marga cu obrazul la pământ. în urma mea, în întunecime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui Hasanache.

Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe și prinsese, rupând. L-am îndemnat cu glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!" Era un câine tare și ager la colț, în care îmi puteam pune nădejdea.

Am smuls frâul, am încălecat ș-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului și l-am repezit după larma câinelui. Din urmă-mi am auzit urlete omenești de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am deslușit pe zare, la limpeziș, mogâldeața țiganului care fugea de câine. Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-1 nimerisem.

Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram tare în șa, aveam arme la mine și nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă simțeam că mă alungă și pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urmă și pe două părți, ca și cum ar fi vrut să-mi taie lăturile.

Pe miriști, luna știrbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam. întorsei capul la dreapta și la stânga. Țiganii din urmă se țineau de mine zvârlindu-se în prăjini. Și răcnetul lor, același cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înțelesei, - când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea șerpuit prin miriște; cei din urmă mă ajungeau.

Și deodată-mi ieșiră pe lături înainte. Săltau ghemuiți și răsucindu-se ca niște diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ și făcu pieziș din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu și el în stânga, înțelesei într-o clipă primejdia. Dar eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ș-am căzut. însă eram deprins și cu de-acestea. în clipa prăbușirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în miriște, mă ridicai iute din șale și făcui față. Țiganii veneau peste mine. C-un zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuțit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul și fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuși peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ș-auzii în preajmă și hârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt.

Simții sub șold șpanga ce mă lovise. O apucai și mă opintii în sus. în ochiul drept aveam o săgetare adâncă și forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre șleah lumina hanului și începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare și de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ș-a-mi da târcoale. Ceilalți doi dușmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi și se aprinseră făclii.

Până ce mi-au venit tovarășii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci pași de mine și se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat cărăușii și l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; și, cu același glas schimbat și răgușit, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, și sileam și eu scrâșnind din dinți, amețit, slăbit și mișel. La fântână i-am găsit pe toți cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt.

— Au stropșit-o ș-au prăpăstuit-o în fântână... am grăit eu slab.

— Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moș Irimia.

Eu n-am mai simțit putere să răspund. Pe sub batistă m-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăți și-mi intra în gură. Și parcă gustam din sângele împrăștiat pe colacul fântânii.

Când își sfârși căpitanul Neculai istorisirea, asfinți soareli în munți și se întinse umbră peste valea Moldovei și asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii și cărăușii din Țara-de-Sus, am rămas tăcuți și mâhniți. Numai comisul Ioniță mormăi ceva și se uită cu fudulie în juru-i. Ancuța cea tânără grăi:

— Tot așa îmi povestea și mama, demult, despre întâmplarea asta. Țiganii ceilalți doi au fugit și s-au mistuit în codru...

— Da, așa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră.. întări, tot fudul, comisul Ioniță de la Drăgănești.

Am îndrăznit și eu să ridic glasul într-un târziu, ș-am întrebat:

— Mai este în ființă fântâna cu cei patru plopi?

— Nu mai este... a răspuns încet moș Leonte, cititorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii...

Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit și cu capul plecat. Obrazul drept, boțit spre ochiul stors, parcă era încleștat și pecetluit pe totdeauna într-o durere.

Iar ochiul cel viu, mare și neguros, privea țintă în jos în neagra fântână a trecutului.

Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Și căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuța de mână ș-a cerut, pentru sine și pentru soți, vin vechi în oale nouă.

Răspuns de AnnaE · aprilie 12, 2021

REFERINȚE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUȚEI

IBRĂILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, ca de pildă Caragiale - de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar d-sa știe ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Dl Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care personajele își vădesc mișcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îl tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă cum se comportă personajele care intră în scenă.

Când Ancuța a auzit ce bărbat aprig și ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Bălăbănești în tinerețele lui - ea „ș-a înălțat sprâncenele zâmbind, ș-a potrivit mărgelele la gât și cârligele de păr la urechiuși, și când văzu pe mazil că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte ușurel, mlădiindu-se cum știa ea că-i sade bine".

E acea stare sufletească pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasaj unde ne arată pe M-me Bovary impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Măria Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricării femei adevărate, când simte masculul de rasă - fie și beneficiind numai de faima gloriei trecute - pe care dl Sadoveanu a redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile femeii, atât de scurt, atât de sugestiv și atât de conform cu categoria socială din care face parte Ancuța. [...]

Garabet IBRĂILEANU, în „ Viața românească", nr. 1, ianuarie 1923

PERPESSICIUS: Hanu Ancuței este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă fermecată în care cuvântul trăiește și deșteaptă ecouri de dincolo de învelișul lui de sonuri, în care oamenii se mișcă, faptuiesc și cuvântă într-un ritm ireal, mai mult de proiectați, lipsiți de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărțiți de placenta de vis ce-i generează și le amplifică misterul. Nu cred să greșesc alăturând de Hanu Ancuței, și ca alcătuire epică, și ca atmosferă de poezie, dar cu mult mai presus, prin perfecta ei unitate de ton și prin rezonanța gravă ce trăiește în suflete, de cealaltă suită, prețioasă printr-un umor de rară calitate, din Cocostârcul albastru. Spuneam „rezonanță gravă". într-adevăr: Hanu Ancuței evocă vremuri apuse și melancolia inevitabilă se desprinde nu numai din scrisul cu tonuri de pluș al povestitorului - și este, vă asigur, față de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui Mihail Sadoveanu un progres -dar și din perindarea atâtor întâmplări într-un arhaic ton de cronică. (Niciodată, de altfel, înrudirea scrisului d-lui

Sadoveanu cu stilul cronicarilor moldoveni către care a năzuit n-a fost mai izbitoare și nu i-a izbutit mai mult ca în

Hanu Ancuței.) Cu fiece nouă ispravă, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf al balaurului sau al încăierării de la „Fântâna dintre plopi", din tânguirea cimpoiului orbului sărman, din reticențele și amneziile de povestitor bătrân ale lui Zaharia Fântânarul, pentru care vorbește Lița Salomia - ce admirabil portret și acesta al femeii care se lasă greu pornită și pe care nimic n-o oprește în urmă! - din toasturile diverșilor povestitori, în special al călugărului Gherman de la Durau, cuvios ce nu uită totuși să aducă un insinuant și viclean elogiu vinului, ca și tuturor tovarășilor de taclale, din zâmbetul discret al hangiței în care toți cei de față revăd pe maică-sa, din lumina stinsă a ochiului pe care căpitanul de mazili 1-a pierdut la încăierarea de la „Fântâna dintre plopi" pentru o dragoste a lui, pentru un pui de țigancă frumoasă - din toate întâmplările înfășurate în verbul înflorit cu alesături de flori de câmp undind dintr-o vâlcea și aromat de mireasmă arhaică, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege implacabilă, dulce ca o umbră de dealuri tihnite, rotirea de aripi de cenușe a timpului ce trece, a vieții ce se călătorește, a morții care ia pe nesimțite. De aceea vorbeam de rezonanță gravă. Și într-adevăr, când suita aceasta legendară se termină și toți adorm, care pe unde apucă, obosiți de povești și de băutură, și când, în miez de noapte, umbra demonului se simte trecând prin aer, înțelegem că toată această feerie epică a trăit, ca un miraj, grație vrăjitoreștei evocări a povestitorului. Și încă n-am spus totul despre arta epurată a povestitorului, despre atmosfera unitară și de o grație vetust-duioasă, care de atâtea ori amintește epopeele naționale străine. De câte ori iar nu-ți vin în minte adieri din Taras Bulba sau chiar din miraculosul Costa Berling! Rareori însușirea de căpetenie a d-lui Mihail Sadoveanu -acel dar de evocare epică cu care e înzestrat rapsodul - s-a realizat mai desăvârșit și cu mai multă artă ca în Hanu Ancuței.

PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuței,

Cartea românească, în „Cuvântul", 31 martie 1928

CĂLINESCU: Hanu Ancuței este capodopera idilicului jovial și a subtilității barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esențială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeți. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă și bând vin, însă după o rânduială care cere inițiere. Fiecare povestește cu ulcica în mână:

„... Noi, aici, - explică moș Leonte Zodierul - de când țin eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei dedemult, am luat obicei să întemeiem sfaturi și să ne îndeletnicim cu vin din Țara-de-Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniță, că nu se mai găsește alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa pivniță - așa vin - în alt loc nu se poate."

Vinul e adus de Ancuța în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă. înainte ca povestitorul să-și înceapă istoria, toți vâră ulcelele în cofăiel și lăutarii cântă. Din când în când, Ancuța aduce de la foc pui fripți în țiglă. Când vine mușteriu, Ancuța îl întâmpină cu pui fripți în talger de lut și cu pită proaspătă. O altfel de existență această lume naivă nu poate gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra străinătății și știrile despre mâncările de civilizație umplu de turburare pe toți.

Pe principiul Decameronului se desfășură și Soarele în baltă sau aventurile Șahului, într-o stilistică mai artificioasă.

Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare statornică: spre a realiza un univers liniștitor pentru ochiul său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujește mereu de mișcări regresive.

G. CĂLINESCU, Tendința națională. Momentul 1901. M. Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1941, p. 552.

VIANU: Meșter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situație printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparație. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocați uneori în fizionomie sau în portul lor. Totuși, Sadoveanu pare a prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a „gestului" rapid și elocvent. Iată pe ducele Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor poposiți pe lângă carele lor: „Domnul duce Valentin și-a plecat spre noi coiful cu pană, mulțumindu-ne" (Măria-sa Puiul Pădurii). Viziunea este construită din perspectiva negustorilor, a căror naivitate este izbită de podoaba cavalerească a ducelui, coiful lui cu pană. Altădată, femeile din Brabant sunt evocate „(bătând) pavajul de cărămidă cu saboții lor de lemn și (râzând) din toată ființa, ca un lapte care se umflă" (ibid.) Puținele însemnări ale acestei observații învie o întreagă lume: pavajul de cărămidă al îngrijitelor așezări omenești din Brabant, saboții portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului care îl locuiește. Comparația finală: „râsul ca un lapte care se umflă" este aleasă din sfera de îndeletniciri a acelorași oameni... O lume întreagă, un întreg decor, în câteva cuvinte! în Hanu Ancuței ia cuvântul la un moment dat zodierul, trezind din visările sale pe părintele Gherman, pe care povestitorul ni-1 aduce viu în fața ochilor, cu un singur cuvânt: „Toți ne-am întors pe dată către zodier, și s-a ridicat și părintele Gherman din barba sa". Ridicându-se din barbă, ca dintr-un uriaș caier în care s-ar fi găsit cufundat în întregime, figura părintelui Gherman dobândește un deosebit relief. Iată pe oaspeții Hanului Ancuței ciocnind ulcelele cu vin: „Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor" (ibid.). De o rară putere este, în Hanu Ancuței, evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în țările credinței pravoslavnice: „Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puțin înălțat și părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana și glasurile de la focul nostru". Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o singură trăsătură de penel. Când orbul se găsește, în sfârșit, în mijlocul oaspeților, povestitorul nu găsește necesară decât această sumară notație: „El se opri și lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă". „Obrazul neclintit" ne vădește cu putere aparența hieratică a orbului. Când, în sfârșit, orbul, recucerit de amintirile lui, își întrerupe pentru o clipă povestirea, scriitorul adaugă: „Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi și zâmbi în noaptea-i prelungă". Aceeași economie a mijloacelor, cu aceeași putere sugestivă, ne întâmpină în evocarea aspectelor de natură. Iată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice: „Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sută de metri, ca niște vreascuri" (Ochi de urs). Vântul pornește: „Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei" (Hanu Ancuței). Scriitorul nu ne spune nici că fiorul de vânt „vine", nici că el „ajunge". El ne spune că „sosește", adică ajunge la o destinație pe care și-ar fi propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care trebuie s-o comunice. Impresia singurătății unei așezări vii altădată, în mijlocul unei naturi care nu împărtășește soarta de vremelnicie a oamenilor, ne este redată cu măreție în scurta însemnare: "Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanu Ancuței celei de-atunci. Era închis și se afla numai cu luna în singurătate." [...]

Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi și, în această privință, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaș, Ion Creangă. Totuși, spre deosebire de Creangă și, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistă a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălțarea ei artistică la un nivel care-i dă nu știu ce timbru grav și sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor. Cine străbate seria povestirilor pe care le debitează diversele personagii din Hanu Ancuței înțelege numaidecât că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei și simțul nuanțelor este atât de dezvoltat, încât împrumutându-le oamenilor săi scriitorul îi înalță într-un plan cu mult deasupra realității.

Tudor VIANU, Realismul artistic și liric: M. Sadoveanu, în Arta prozatorilor români, București, Editura Contemporană, 1941.

CIOPRAGA: Hanu Ancuței e o carte de atmosferă. Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la domniile lui Ipsilante, Calimah și Mihail Sturza. întoarcerea în timp duce la reverberații lirice, mai toți referindu-se din când în când la „cealaltă Ancuță", mama celei vii. „Pe vremea aceea, observă comisul Ioniță, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor și a carălor cu must, cu alți oameni care acuma-s oale și ulcele. Și Ancuța cealaltă ședea ca și asta, tot în locul acela, rezemată de ușorul ușii, și asculta ce spuneam eu..." Perspectiva adaugă trecutului poezie. „Săracă țară moldovenească! Erai mai frumoasă în tinerețile mele", exclamă căpitanul de mazili, pregătindu-se să evoce o aventură erotică. „Acuma trăiește o lume nouă și becisnică", întărește, în alt loc, meșterul Ienache. [...] însă Hanu Ancuței e și o carte a filozofiei populare, făcând elogiul vieții curate, al bunătății și prieteniei. Nu vinul și bucatele cu aer de belșug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înțelepciune, aceasta presupunând calități umane ținute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleași focuri, se găsesc prieteni și frați, bucurându-se și întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot sufletul suferinței altora, dar și a-i asocia pe alții mulțumirii proprii. în „neagra fântână a trecutului", ei caută semnificații și pilde, aprobând sau detestând cu toată ființa. întreaga lor filozofie respiră o gravitate fără uscăciune și o mare liniște în fața lucrurilor. Prietenia devine o necesitate sufletească. „Iubiților prieteni, cuvântează căpitanul de mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăși. Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod și deschis și-mi sunteți toți ca niște frați!"

Cadența povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanțe. Savoarea cărții stă în special în limbă, nu în fabulație; o limbă când ceremonioasă, când obișnuită, trecând ușor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanțe cronicărești, când reverența cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate. [...]

Capodoperă de un echilibru desăvârșit, muzicală și unduitoare, gravă și surâzătoare, în care se armonizează eroicul și mâhnirea, pasiunea și resemnarea, accentul polemic și prietenia, Hanu Ancuței încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian. Epica de o măreție liniștită și fascinația lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularitățile sale naționale, Hanu Ancuței este echivalentul românesc al celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer.

Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, București, Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62.

VLAD: Hanu Ancuței este cartea povestirilor, a „istoriilor" de demult, a inițierii în arta desăvârșită a narațiunii. Căci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice" pentru înțelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor și etapelor compoziționale ale genului. Există o dublă ipostază în situarea celor două elemente ale povestirii: povestitor și întâmplarea evocată de acesta. Ea constă într-o dublă prezență: comentatorul prim -intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) - și eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin deznodământul lor.

Situarea în momentul inițial al ciclului aparține unui comentator aflat la han, cel care va reține și memora fiecare clipă, retrăind apoi gesturi și cuvinte, sunete și modulații neașteptate, intervenind cu discreție în momente de mare încântare. Prezența sa ține mai mult de compoziție, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică motive intonate sau așteptate. Prezentându-i pe eroi, mărturisindu-și satisfacția pentru o veche prietenie, entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei", chemând timpul odihnei sau al nopții, reținând mișcări și gesturi noi, povestitorul apropie clipa primei povestiri și apoi a celorlalte frânturi de viață. Este începutul pentru încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. întâmplările aparțin povestitorilor, chiar dacă uneori intenția de obiectivare survine mai mult din motive de natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreție sufletească. Dar ritmul povestirii se întețește și atunci Gherman uită de începutul vag și se dezvăluie ca părtaș la cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să păstreze o convențională detașare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va menține - ca modalitate insinuantă - rezervele unei disimulări firești în condițiile întâmplării temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea" sa pentru curajul lui Todiriță Catană impune ascultătorilor tocmai reversul și lauda faptelor lui.

Sunt așadar modalități diverse în aceeași polifonie de ritmuri și modulații nuanțate, alerte sau domoale, adunate într-o creație unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu însă aparține mai ales alcătuirii și continuităților în narațiune. Ne aflăm în fața unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, și pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în povestire ca și în vechea epopee structura ritualică vine dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie și una de nopți) și dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentistă și renascentistă. [...]

Există însă și un alt timp al povestirilor, al continuității lor, prin umbra Ancuței de altădată și prin cea de acum, într-o perfectă simetrie de gesturi și atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însuflețite prin mișcare și lumină. Uneori ele fixează, într-o anume tonalitate și perspectivă spațială, momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc luminozități care fixează crâmpeie dramatice. In lumina răsăritului de soare privește parcă spre Gherman capul lui Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină și pulberi", crește silueta unui călăreț.

Distanța mijlocește o apariție de legendă: aceea a căpitanului Neculai Isac, dar aceeași distanță are acuități sonore și vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. Apariția Margăi din apa iazului, în lumina asfințitului de soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă și sugestivă tocmai prin situarea în perspectivă spațial-coloristică a acestor tablouri magistrale. [...] Mobilitatea și dinamica întâmplărilor se explică și prin acea exemplară capacitate a scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este în această „artă a gestului" o mare concentrare a mișcării în notația cea mai precisă, încorporată în spațiul unei narațiuni condensate. Situații și mișcări sufletești se rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o parte cu capul", Ancuța ascultă cuvântul tare al comisului, iar călărețul „luneca" spre cei de la han inspirând de pe acum impresia despre o prezență deosebită. Sonoritățile râsului Margăi, ori mișcările Ancuței, gestul ciobanului ce face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un țipăt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini și pătrunzătoare mișcări ale unor prezențe artistice durabile pentru receptivitatea cititorului.

Ion VLAD, Treptele povestirii. I. Ascultând istorisiri la Hanu Ancuței, în voi. Descoperirea operei - comentarii de teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130.

ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ramă" („Rahmenerzălung", cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, „roman â tiroir", cum îi spun francezii) va atinge perfecțiunea, la Sadoveanu, în Hanu Ancuței. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său Heptameron. Poate fi aflată în cărțile populare, de felul Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuși în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte veche, ea este în același timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie și în așanumitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înșiși în personaje ale narațiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann și Creangă au aplicato spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O șezătoare la țară și, în anume chip privite, suita de povestiri din Amintiri, decât niște povestiri în ramă legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuși nu e străin de acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini moderni, agreați mult de Sadoveanu, poate fi amintit în acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse românește cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuței.

Hanul însuși devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Așezat la răscruce de drumuri și de veacuri, el adăpostește, ca o cetate, pe povestitori și ascultători, cu toții iubitori de vin din Țara-de-Jos, băut din oală nouă de lut roșu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce și de Eminescu. [...]

Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, ca și întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, țară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârșite ritualic și cu întâmplări care se succed după date calendaristice. Diferitele Ancuțe care se perindă ca stăpân la han sunt parcă una și aceeași, în ochii generațiilor de băutori și povestași. însăși curgerea melodică a propoziției narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (așa-numitul imperfect iterativ), sugerează această imagine:

„Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau, doborâți de trudă și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului... Și la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpăleau clean și mreană din Moldova. Iar Ancuța cea tânără, tot ca mă-să de sprâncenată și de vicleană, umbla ca un spiriduș încolo și încoace, rumănă la obraji, cu catrința-n brâu și cu mânecile suflecate, împărțea vin și mâncări, râsete și vorbe bune." [...]

Povestirea care dă sensul întregului ciclu și către care converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor - cum ar zice Creangă - și se mulțumesc cu roadele pământului strămoșesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civilizației, și invențiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine știe ce ticăloșie nemțască a mai fi", mormăiește cu îndărătnicie și cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristișor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moș Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu mă mir... dar femeile cu pălării, drept să-ți spun, mie nu-mi plac". Cât privește regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu înțelegeau „cum nemții fierb carnea, în loc s-o frigă, cum pot bea bere amară și cum se lipsesc de sarmale, de borș, de crap la proțap ori de miel pârjolit tâlhărește". [...]

Povestitorul „genericului" - spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei -, care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe proțapurile carălor din umbra hanului, ni-1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i stufoasă și „îndeletnicindu-se" mai mult cu oala, călugărul dintr-o dată „a slobozit cuvânt":

„Atunci cu mare dragoste, și plăcere s-a ridicat din colțul lui călugărul cel care venise de la munte și, cumpănindu-și oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt".

Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau - zice el - „mă nevoiesc cu frații mei întru pustietate", ieșind câteodată cu toporul și cu cuțitul împotriva dihăniilor, „căci armă de foc și sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul". Lucrurile mirenești, însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care se adresează Ancuței: „îți mulțămesc, lele Ancuța, pentru vin și pentru căutătura ochilor. Poți să umpli oala, ca să nu te trudești a doua oară". Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, călugărul are și el o taină, pe care o dă pe față indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, și maică-sa îl închinase mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [...]

Orbul e un calic bătrân, un ticălos și un nemernic (înțelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). In tinerețe, făcuse parte dintr-o ceată de hoți și de cerșetori, condusă de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urmă, „la o petrecere și la o bătălie, într-o noapte". Rătăcind multă vreme prin părțile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum spre locul nașterii sale, sub poalele munților Moldovei. „Nemernicul" este însă un Homer autohton și știe o mulțime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune și le cântă pe la adunări ca acestea, în schimbul unui hartan de carne friptă și a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările și cu urechile alimentele, băutura și caracterele oamenilor. Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei - indiferent de starea de spirit a auditoriului -, chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult". Melodia Mioriței cuprinde pe toți: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum și monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe locurile lor fără nici o rușine". Orbul povestește apoi întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Țara leșească, în mare grabă și umilință. Oprindu-se la o casă și cerând unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie și în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni Ie-a mâncat Duca-vodă, mânca-1-ar temnița pământului și viermii iadului cei neadormiți". Lița Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă și privirea ascuțită, pidosnică. Se face a se mira de succesul cântărețului, nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu și plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos și barba-i încâlcită", este personificarea tăcerii pietrificate. Bea și tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubește mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui — dragostea dintre feciorul unui mazil și fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă Calimah - nu o poate spune decât cu gura Liței Salomia. Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. Baba povestește istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la spus sau are tendința de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântâna și pace bună!", ratifică el relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu cleștele.

Personajele-povestitori se realizează, așadar, prin comportament, prin creație, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca și la Creangă. Se cuvine totuși să observăm o diferențiere netă întrucât privește funcția stilistică a limbajului - atât al personajelor, cât și al povestitorului - la Sadoveanu față de Creangă. Spre deosebire de eroii Iui Creangă, oamenii lui Sadoveanu - și cei din Hanu Ancuței îndeosebi - sunt, fără a le lipsi deloc umorul, mai gravi și mai ceremonioși. Așa este comisul Ioniță, călugărul Gherman, moș Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristișor, lipscanul, orbul cel sărac, chiar Lița Salomia și Ancuța însăși. Excepție fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău și Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creangă - care nu transcrie, copiind, limbajul țărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de viată curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând „stilizată" - cum spunea Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă nu știu ce timbru grav și sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor". Aceasta se potrivește întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea și verva nesecată a povestitorului humuleștean. Tot atât de popular și de vechi ca și Creangă, Sadoveanu este în același timp mai „modern". Lirismul său proiectează realitatea în viziune și, orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuței, cu poveștile și povestitorii lui, situați într-un timp și într-un spațiu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceață de taină, prin găsirea corespondențelor dintre viața umană și natură. Finalul ultimei povestiri înfășoară această lume într-un mister poetic și notațiile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloșca cu pui trecuse de crucea nopții, „focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut și, de trudă și somn, le asfințeau ochii". Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuțit și nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniță. Lița Salomia șoptește: „Să știți că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopții și mai ales pe ale lui. Și calul 1-a adulmecat, dând strigăt." După aceea, baba stupește în spuză de trei ori și-și face cruce. „îl simțise și hanul - notează povestitorul -, căci se înfiora prelung. O ușă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră și, cu toții potrivindune, nu ne-am mai văzut obrazurile. "

Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, București, Editura Minerva, 1972, p. 252258.

SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail Sadoveanu se definește ca un povestitor romantic, mai aproape de folclor și de Eminescu decât de cronicari și de Ion Creangă. El are cultul vechimii și al amintirii, ca și poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ pierdut al Canaanului și totodată o magmă care nu încetează să transmită căldura prezentului. Toți eroii adunați la Hanu Ancuței coboară din vremuri parcă imemoriale și nu-și găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce istorisesc, decât prin acțiuni efective. La Hanul Ancuței, în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest narațiunea privește un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-1 în izvor de nostalgii și de priviri melancolice. [...]

Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuței dețin o experiență amară, care i-a interiorizat și i-a determinat să-și continue existența într-o lungă tăcere. Prietenia și aburul vinului îi dezmorțesc, le dezleagă limbile și-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, pe care le solicită asemenea structuri și destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancuței, povestirea este un modus vivendi, o stare obișnuită de a fi („Dar istorisiri știi să spui?" întreabă cineva. Și i se răspunde firesc „Știu, ca oricare om - de ce să nu știu?"); ea reprezintă o necesitate psihologică. Destăinuindu-se, răzășii, ciobanii, călugării află alinare, dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarității cu semenii. Spusa lor conține o mare gravitate, e grea de lirism, ca a doinei și baladei, Miorița o ascultă cu tremur de lacrimi în ochi, diferențiindu-se iarăși de spiritul jovial și lucid al lui Creangă. în vorbirea personajelor din Hanu Ancuței răsună mai cu seamă ecouri biblice și formule ceremonioase, învăluite poetic („Și cătră toți ceilalți mă închin ca la codru verde!", în timp ce în Amintiri din copilărie înflorește la tot pasul vorba de duh. [...]

La Sadoveanu, povestirea îndeplinește, pe de o parte, o funcție expresă a comunicării, este, cum spuneam, o necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca și cântecul, o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place - zice unul dintre eroi - s-ascult istorisiri și să spun și eu câte știu din trecutele vremi". Ea poartă un mesaj al prieteniei, unindu-i pe călători în jurul mesei și dându-i prilej fiecăruia, ca în Halima și Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc ce cheamă pe alta, la nesfârșit, încât cartea rămâne deschisă pe o pagină de noi făgăduințe: „Și comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai, sărutându-1, a uitat cu desăvârșire că-i dator să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".

Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic și folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. Dacă humuleșteanul cultivă ironia și vorba de duh, autorul Hanului Ancuței se impune prin lirismul adesea confesiv și grav al narațiunii; dacă primul e jovial și comunicativ, celălalt e melancolic și soliloc; dacă Creangă e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet.

Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuței sau arta povestirii, în voi. Citind, recitind... București,

Editura Eminescu, 1973, p. 138-143

MANOLESCU: Ca și Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancuței conține o competiție și un ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulație, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare a ține de trecutul și de experiența fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-și aminti; în fond, inventează. E condiția literaturii populare în întregul ei; dintr-o experiență colectivă și anonimă, povestitorii scot povești pe care și le atribuie. E și condiția literaturii în general. Poveștile nu transformă numaidecât pe ascultător într-un copil și 262 nu se poate explica setea noastră de aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult până la moarte. Funcția eliberatoare a imaginarului rezidă în altceva, fiind mai profundă și înglobând și literatura. Pentru copil, poveștile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca într-o lume de care-1 despart un timp și un spațiu: imaginația poveștii este pentru copil însăși viața. Dar pentru noi care știm că ceea ce ne desparte de Șahrazada, de Șahriar, de calif și de pescar, nu este nici timpul, nici spațiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebește de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realității. Copilul crede într-un acces posibil la lumea poveștii, de aici emoția lui; emoția noastră vine, din contra, din imposibilitatea oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveștile stau pentru noi într-o subțire ramă de carte, care le izolează de cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi imaginația Literaturii, însă când poveștile devin literatură, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a transformat-o pe Șahrazada într-o eroină de carte, a transformat, cu aceeași mișcare, cartea în poveste. Acest sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuței, spre deosebire de povestirile anterioare, și lui i se datorează noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o altă lume decât în povestirile tinereții.

Ni se vorbește, în Hanu Ancuței, despre „o vreme a petrecerilor și a poveștilor", într-o toamnă rodnică, în care era „pace în țară și între oameni bună învoire", când taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii și ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deșerta în ulcele și la focuri se frigeau hartane de viței și de berbeci. Iată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele de clasă par a se fi suspendat și oamenii se bucură de o libertate nesfârșită. în Decameron, cauza retragerii este ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea și armonia. Pentru călugărul Gherman, învățat cu asprimea recluziunii monahicești, petrecerea de la Han constituie un evident timp de excepție. Aproape nu este povestitor care să nu laude băutura și mâncarea, înainte de a continua vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul pământului și-al soarelui", care face să pară sacre bucatele, apa și vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfacției de pe urma muncii. Este deci un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după care se mănâncă și se bea, în felul preparării și în categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise", ci din voluptatea vederii lor, ca la o expoziție culinară. Arta preparării este savantă și pretențioasă. Carne fiartă nu se pomenește, numai friptă. Iar frigerea puiului cunoaște tot atâtea finețuri ca aceea a crapului descrisă în împărăția apelor, pui fript în talger de lut, la cuptor sau în țiglă. întâi se gustă vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna și cu dinții, la urmă sunt plăcintele cu poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofăel sau ulcică, și gura udă se șterge cu dosul palmei sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se schimbă (în povestiri) și mijloacele și tabieturile. Dar plăcerea vieții rămâne aceeași, tradusă în mari scene de mâncare și băutură, unde nu cantitatea în sine impresionează, deși s-ar zice că personajele nu stau o clipă degeaba, nici pofta nerușinată, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul față de hrană, împlinirea ritualului. Beția e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la Sadoveanu, la fel de reticenți ca și cei care n-au pus băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o civilizație cu trăsături precise, care se cunoaște și se raportează la alte civilizații fără timiditate: acestea sunt acceptate ori respinse după felul cum se bea și se mănâncă. Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil interogatoriu pe această temă:

„— Așa? și de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit și de mâță, și de broască, și de guzgan.

Ciobanul stupi cu putere într-o parte și se șterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei.

— Nu m-am ferit așa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Doar cartofe, sodom, și carne fiartă de porc ori de vacă.

— Carne fiartă? se miră căpitanul Isac.

— Da, carne fiartă. Și bere de-aceea de care vă spun.

— Vra să zică, urmă mazilul, pui în țiglă n-ai văzut?

— Nu prea.

— Nici miel fript tâlhărește și tăvălit în mojdei?

— Asta nu.

— Nici sarmale?

— Nici sarmale, nici borș. Nici crap la proțap.

— Doamne ferește și apără! se cruci moș Leonte.

—Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor și noi cu țara Moldovei."

Se pune și problema dacă aceasta e cu adevărat „țara Moldovei". Se mărginește Sadoveanu să revele moravuri și obiceiuri specifice poporului român? Să poetizeze o istorie reală? Spre a răspunde să vedem și cu ce se ocupă personajele, când nu-și pierd vremea la han. Desigur, pentru ca petrecerea să poată părea nesfârșită, trebuiau inventate meserii îngăduitoare. Afară de ciobanul Motoc, restul participanților la han au profesii libere și agreabile. Comisul Ionită e, după cum se vede, un boiernaș, care a păstrat titlul, probabil, nu și practica îndeletnicirii sale. Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, călugăr, „profesii" care implică vocație specială. Unde sunt țăranii, cei ce trudesc din greu din Dureri înăbușite sau din Bordeienii? Sadoveanu își alege aici eroii dintre cei care știu să se bucure de roadele pământului, nu dintre cei care muncesc. La han sunt și doi negustori, care fac un comerț asemănător și, pentru demonstrația mea, foarte instructiv. Ienache e coropcar, adică negustor ambulant, iar marfa lui, cum și-o recomandă singur, e „delicată și subțire, mai mult pentru ochii și pentru inima părții femeiești". Dămian schimbă la Lipsea bătălii pe „horbote, mărgele, cercei și pânzeturi pentru nevoi femeiești". Nu-i interesant? După asemenea marfă s-ar spune că femeia e la loc de cinste în „țara Moldovei", prețuită, ocrotită și înveselită. Dar toate acestea arată o stare de lucruri foarte bună și o civilizație avansată. Și nu e vorba doar de domnițe, ca acelea din Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei simple ca Solomia, care a purtat și ea în tinerețe colier cu mărgăritare, sau ca Ancuța, căreia Dămian îi dăruiește „o zgărdiță de mărgele". Aceste detalii ne obligă să ne formăm despre lumea de la han o idee oarecum diferită de aceea curentă: dacă se miră de „drăcăriile" nemțești și de pălăriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, oamenii n-o fac din primitivitate, ci dintr-o altă înțelegere a lucrurilor. Obiceiurile, meșteșugurile, arta culinară și poveștile vădesc o lungă tradiție, un exercițiu repetat și un mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradiție reală, istorică: aici e vorba de o țară ce nu există pe hartă, sadoveniană și originală. Tudor Vianu a examinat într-un articol particularitatea expresiilor politeții la Sadoveanu, legându-le de umanismul „răsăritean și bizantin", unde își are izvoarele stilul politicos și sentențios al prozatorului: „Au rămas oare acele bunuri ale culturii - se întreabă criticul - numai în lumea înalților demnitari din jurul domnului? Opera lui Sadoveanu ne face să înțelegem că acele câștiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au adus către mulțimi cărțile poporane, adăpate direct din literatura și filosofia antichității, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Există o întinsă cultură poporană pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul oamenilor lui de a vorbi, în Hanu Ancuței se rostesc numai oameni din popor, călători ai drumurilor țării strânși la un loc de popas. Elocuția lor se poate lua la întrecere cu aceea a umaniștilor." Cu toate acestea e greu de crezut că e vorba de o lume reală pe care Sadoveanu a revelat-o. Și nu e deloc cuminte să vedem în

Hanu Ancuței, spre a rămâne la exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie și artistic) pentru felul în care umanismul a pătruns prin intermediul așa-ziselor romane populare în simțirea și în gândirea țăranilor moldoveni. Mai degrabă, putem pune pe seama lui Sadoveanu însuși această înfățișare arhaic-livrescă și umanist-ceremonioasă care ne surprinde ca o dovadă de extraordinară originalitate. Traducătorul Esopiei și al Sindipei, al Genouevei și al Halimalei a suprapus peste obiceiurile și vorbele țăranilor moldoveni obiceiuri și vorbe din surse livrești: adăugând umanismului apusean (confruntat în Zodia Cancerului și în Frații Jderi cu acela răsăritean) și ecourilor literaturii sau filosofiei bizantine, aroma ciclurilor arabe, indiene și chineze, un sâmbure din misterioasa învățătură a Egiptului vechi. Combinație de spirit poporan-moldovenesc și de spirit cărturăresc, lumea lui Sadoveanu - ce mijește în Hanu Ancuței - va fi de fapt fără granițe precise, și o vom regăsi nu numai în idilica Moldovă din Frații Jderi, dar și în Dobrogea din Ostrovul lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul invaziilor. Sultanii nomazi din marginea deșertului Gobi și pescarii de la Șiret seamănă atât de bine, tocmai fiindcă literatura lui Sadoveanu îi apropie. Aici imaginația își creează o istorie și o geografie proprie. în lumea biblică a sultanului Sabek, flecare gest are o semnificație, cuvintele sunt alese cu grijă; oamenii fiind de o politețe excesivă, totul pare guvernat de cel mai complicat protocol: spălatul mâinilor, masa, somnul, primirea oaspeților, vânătoarea etc. Ideea de barbarie e exclusă. Sultanii păstori nu cunosc întrebuințarea tacâmurilor europene sau a carabinei cu două țevi, cum țăranii de la Hanul Ancuței nu cunosc trenul, și tot ca aceștia se miră de îmbrăcămintea vizitatorilor străini. Sadoveanu pictează în Asia din Cuibul invaziilor aceeași lume familiară lui, care începe cu Hanu Ancuței și se continuă cu capodoperele maturității: e un întreg popor, inventat, însă cu exactități etnografice, cu specific național.

în țesătura expresivă a prozei lui Sadoveanu au intrat, o dată cu Hanu Ancuței, fire foarte variate, din surse ce se mai pot uneori descoperi. Motive și forme lingvistice, deopotrivă. Șerban Cioculescu a arătat bunăoară că anecdota cu iapa lui Vodă o putea afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la Tours spre sfârșitul secolului XVI și începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul Alexandriei cunoștea, desigur, nu numai formele populare și prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar și pe acelea culte, cavalerești și de curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totuși decât adaptarea cărjii populare răsăritene: abia Frații Jderi va folosi ambele izvoare. Un specialist (I.C. Chițimia) ne atrage chiar atenția că Sadoveanu renunță, în adaptarea din 1909, la turnura arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci-fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i servea drept bază) o limbă curentă și fără culoare [...]

Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a sfârșit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba și lumea din scrierile de după Hanu Ancuței sunt operă de fantezie, în care Occidentul și Orientul, viața și cartea își dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituțiile din Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformări livrești, pe care imaginația sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor și oamenilor din care se inspiră: găsim în ele curtenie franceză și ceremonie bizantină, cavalerism medieval apusean și moravuri țărănești din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil și natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărășiile vesele... îmi place vinul nou și friptura de pui la țiglă..."), care ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenței, eu i-aș opune altul, în care ceea ce uimește este adânca poezie, fantezia delicată și grațioasă a comparației: „Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găsește în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal și se deschid la lumina lunii. Și aceea în care cade o picătură de rouă se închide și intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naște mărgăritarul."

Hanu Ancutei

Răspuns de AnnaE · aprilie 12, 2021

Fântâna dintre plopi

17

Răspuns de AnnaE · aprilie 12, 2021

REFERINȚE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUȚEI

Fișiere de descărcat

Alte cărți de Mihail Sadoveanu