Departari

Departari de Mihail Sadoveanu

Memoriul lui cuconu Ilie Leu

despre o călătorie în locuri depărtate,
tocmai la Deva

CAP. I. — Se vede ce fel de om e onoratul nostru corespondent; de ce n’a umblat încă în țări străine și de ce s’a hotărît să facă o călătorie în Ardeal.

Cucoane, eu în viața mea am fost un om tare curios, care am dorit să văd țări și să cunosc lume, dar din pricina împrejurărilor am stat pe loc și mușchiul începea să mă cuprindă, ca pe-o stâncă. Din tinereță am fost împresurat de nevoi, părinții nelăsându-mi pentru bătălia vieții decât acest cap și aceste două brațe. Iar acest cap n’a putut porunci inimii, în anii de primejdie; și brațele au trebuit să lucreze curând pentru soție, care moștenise limbă și pentru copii, careu moșteniseră dinții ei frumoși.

Stând departe de târg, de politică și de slujbe, nu m’am folosit nici de banul Statului nici de-al semenilor mei. Și mi-am agonisit ce am în sudoarea frunții, îngrijind niște livezi de meri și o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guști un fagure de miere, lângă fântâna de subt mesteceni.

Carte multă n’am învățat, însă am citit ce-au scris oamenii deștepți și de talent. Bine m’am aflat totdeauna cu acești prietini, când eram singur și mâhnit. N’ași putea spune că am răsfoit toate câte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea sorbi Marea. Cărțile cele bune rămân tot puține. Iar în ceiace privește patria noastră, ades m’am gândit că ar trebui întemeiată o lege pentru oprirea învățământului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun și să nu mai fim copleșiți de autori și gazete. Bine ar fi să învețe tineretul limbi străine numai pentru cărți, cum am făcut eu: înțelegându-mă cu viii, și mai ales cu morții, în tăcere. Așa, dela iubita mea soție și iubitele mele copile, aud într’una și fără contenire o limbă pe care n’au vorbit-o părinții mei. Și spun lucruri așa de mărunte si multe, încât simt că nu mai am loc: le las biruitoare pe câmpul de luptă, și mă retrag, ca să fiu singur.

Într’o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, ca să pornesc într’o toamnă undeva, pe un țărm străin. Am un băiat mare, cărturar bun, și voiam să-l iau și pe el cu mine. Amândoi am-fi umblat ș’am fi privit tăcând, gândindu-ne cu bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu le mai auzim. De-atuncea sunt treisprezece ani. Chiar în toamna aceia au pornit pe continentul nostru războaiele. S’au măcelărit oamenii întăiu

în Balcani; s’au săturat corbii și lupii și s’au crușit apele de sânge; — pe urmă au început să se măcelărească și’n alte părți. Pustiire și moarte în Franța, în Belgia și Flandra, în Italia, în Rusia și’n Polonia, în Sârbia și la noi. S’a dărâmat ce-au clădit veacurile, — s’a născut în om iarăși fiara cea dedemult. Așa că sfărâmându-se rânduielile vieții dealtădată si căzând în rătăcire și’n spaimă, într'atâția ani n’am mai fost în stare să-mi împlinesc planul. Nici banii pe care-i chivernisisem nu-i mai aveam. Iar soția și copilele mele urmau a vorbi franțuzește. Iată însă că’n vara asta, băiatul meu, văzându-mă așa de supărat, a avut un gând bun.

— Ar fi bine, tată, mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a contenit în prisacă și merele încă nu s’au copt. Hai să petrecem o lună la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învățători. Dumneata te plimbi și vezi locurile și oamenii.

• Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. De'acu am prins rădăcină și nu știu dacă m’oiu putea desface de toate ale mele.

Băiatul mă privea zâmbind cu mâhnire. I-am zis:

-Ai dreptate. Cată să ies și eu odată din bârlogul meu. Afară de târgurile din Moldova, eu n’am cunoscut nimica. Măcar dincolo de munți, în țara Ardealului, să trec. Am să văd poate lucruri întrucâtva deosebite de ale noastre.

Anastasie mi-a strâns mâna și eu am rămas îngrijorat și mișcat, căci îmi dădusem cuvântul. Iar la plecare, după ce mi-am pus în rânduială toate afacerile, eram vesel și bine dispus. Nu înțeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrățișat-o întăiu pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, când mi-au strigat toate odată: Au revoir!

— Atuncea m-am întors ochii spre băiat; ham văzut zâmbind, ș’am zâmbit și eu liniștit.