Cucosul

Cucosul de Emil Garleanu

In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocoțate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, împraștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteala. La o parte, așa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucoșul – Pașa, cum îi zic toți ai casei – rotofei, îmbracat în pene, cu creasta lasata, ștrengarește, pe-o ureche. Cu gatul întins, cu ochii înca cețoși de somn, privește. E poet.

Sufletul lui, deși razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla într-atat de par niște burdufuri, cand sunt seci, ca niște gogoși; decat al tuturor gansacilor care se plimba pe apa și fac pe visatorii, dar în cap n-au minte nici macar cat un graunte; ori decat al rațoilor care, cu cat sunt mai fuduli, cu atat umbla mai leganați; și chiar decat al paunilor mandri în port, dar cu glasul, între pasari, ca al magarului între dobitoace. El e poet! E cel dintai care se minuneaza de frumusețile firii, și fara parere de rau își rupe totdeauna din somn numai sa vada cum rasare soarele. De aceea dansul acum privește, pe cand toți ai casei dorm.

Mijește de ziua. Departe, în zare, se deslușește, ușoara, dunga de lumina a zorilor; întai e ca o dara de zapada, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apa care-și înalța o margine tot mai sus, prelingandu-se pe cer, ca sorbita de-o putere a vazduhului. Pe urma, oglinda aburita de pana acum pare ca rasfrange un foc departat, se face lucie, poala cerului prinde ființa parca și lumina începe sa se cearna peste pamant, ușoara, ca un colb de argint. Departe, cine știe unde, se vad dealurile, mai încoace campul, aproape satul, și chiar în fața își desface stalpii, din umbra, casa de la cealalta margine a ograzii. Aerul se înfioara; cucoșul rasufla fericit, apoi își uda pliscul în margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata. Lumina încremenește o clipa.

Cucoșul își cauta cu ochii tovarașele, le zarește și în gandul lui le judeca pe toate. La stanga, ici, doarme Sura, nadoleanca; – babatia, tot langa el și numai langa el; a scos cinci randuri de pui pana acum și mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Țiganca, sora Surei; ceva mai tanara, dar tot o poama: amandoua galcevitoare foc. în dreapta, la rand, pe crengi deosebite: Roșcata, Bogheta și Cucueta; bune fete, dar prea își scoteau ochii de la el și prea i se țineau de urma. Cel puțin Berea, de pe creanga cea mai de jos, vazuse ca n-are încotro și—l lasa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era draga ca ochii din cap. Puica e o americanca alba ca laptele, puțin mai rasarita decat un ou și cu un cucui mai mare decat ea întreaga; îi place cum merge înfipta, cu capul țanțoș, tremurandu-și uneori moțul, ca și cum i-ar fi tras luarea aminte: „Ghidi! ghidi!”

Dar unde-i? Atunci un foșnet ușor de aripi îl facu sa ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, șireata, întinse gatul și, pe cand celelalte visau înca, ștrengarita îl saruta de „buna-dimineața”.

Și-n aceeași vreme, într-o scaparare orbitoare, din fundul zarii, cele dintai doua raze ale soarelui se topira în ochii celor doi îndragostiți. Cucoșul își înfoie penele și ramase așa, minunat, în fața rasaritului care ardea în para. Peste cateva clipe privi spre gainile care dormeau și zise Puicii:

„Ce frumusețe dumnezeiasca, draga! Și proastele astea dorm”. Apoi planui o ghidușie: facu Puicii cu ochiul, dandu-i sa înțeleaga ca le-o pregatește el. Se ridica în picioare, batu din pinteni, își falfai aripele ca doua steaguri și, întinzandu-și gatul – cu gandul într-adins sa le faca sa tresara, buimace, din somn – trambița din gușa, voinicește: — Cu-cu-ri-guuu!…