Cutia Neagra

Cutia Neagra de Amos Oz

Considerat drept cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, într-o familie care număra printre membrii săi savanți și profesori, veniți în Israel din Rusia și Polonia, în 1952, după sinuciderea mamei sale, părăsește Ierusalimul, își schimbă numele din Klausner în Oz și se stabilește în kibujul Hulda, unde își va petrece mai bine de treizeci de ani. își ia licența în filosofie și literatură la Hebrew University din Ierusalim, dar revine apoi în kibuț, dedicîndu-se scrisului, agriculturii și activității didactice Ia liceul local. A luptat în Războiul de Șase Zile din 1967 și în Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. în 1965 îi apare prima culegere de povestiri, Acolo unde țipă șacalii, urmată, un an mai tîrziu, de romanul Altundeva, poate, în 1968 publică romanul Soțul meu, Michael, care a provocat o adevărată furtună literară și politică. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi și transpus pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre moarte (1971) și Dealul sfatului nelegiuit (1976, pentru care i se decernează Brenner Prize for Literature) sînt considerate printre cele mai reușite scrieri ale sale. în 1987 îi apare romanul Cutia neagră, bestseller în Israel și în Europa, tradus în douăzeci de limbi și distins, în Franța, cu prestigiosul Prix Femina Etranger. în 1989, romanul Să cunoști o femeie trece în fruntea topurilor de vînzări. în 1994 îi apare romanul Să nu pronunți noapte, urmat, un an mai tîrziu, de Pantera din pivniță și, în 1999, de Aceeași mare. în cel mai recent roman al său, Poveste despre dragoste și întuneric (2002), Amos Oz împletește ficțiunea cu autobiografia. Este, de asemenea, autorul mai multor volume de eseuri și articole (Sub această lumină strălucitoare, 1979; In țara lui Israel, 1983; Versanții Libanului, 1987 etc.), de critică literară (Tăcerea raiului, 1993) și al unei cărți pentru copii (Soumchi, 1978). în 1991, Amos Oz a fost ales membru al Academiei de Limbă Ebraică, în 1992, președintele german Richard von Weizsăcker i-a înmînat Premiul Păcii, iar în 1997 președintele Jacques Chirac i-a acordat titlul de Chevalier de la Legion d'Honneur. în anul 1998 i-a fost decernat Premiul Israel pentru literatură, cea mai înaltă distincție a statului Israel, în anul 2004, a cîștigat Premiul Catalunya.

Romanul Să cunoști o femeie este drama lui Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, care decide să se retragă după moartea misterioasă a soției sale, Ivria, încercînd să o reconstituie din amintiri, să-i descifreze enigmele și să se cunoască pe sine în lumina unei vieți conjugale mai mult sau mai puțin ratate.

Amos Oz - Cutia Neagra

Ierusalim,

Dragă Alec,

Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care rru-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuși curiozitatea îți depășește ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită.

în clipa asta ai devenit palid, îți strîngi cu putere maxilarele tale de lup pînă cînd buzele dispar în interior, te precipiți asupra rîndurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după șapte ani de tăcere totală-

Nu vreau decît să știi că Boaz e într-o situație dificilă. Trebuie să-l ajuți urgent. Nici soțul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură- Ca și tine.

Acum poți să te oprești din lectură și să arunci scri&oarea în foc (nu știu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă și lungă, plină cu cărți, stînd singur lîngă o măsuță de scris neagră de unde poți vedea pe fereastra din fața ta întinderi acoperite de zăpadă. întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare și dezolantă.

Focul arde în cămin, la stînga ta, iar în față, pe masa goală, un pahar și o sticlă, goale amîndouă. Nu am decît o imagine în alb-negru. Chiar și tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru.

în clipa asta mototolești scrisoarea, bombăni ceva în stil bri-tanic și o arunci direct în foc: ce-ți pasă ție de Boaz. Și, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvînt din ce-ți spun eu. Ochii tăi cenușii privesc fix spre focul care pălpăie și îți spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiușca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace.

Atunci de ce îți scriu?

Din disperare, Alec. Nu ești tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea -cartea ta, Violența disperată - studiu comparat asupra fanatismu- lui), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanța din care e plămădit sufletul tău: disperare înghețată- Disperare arctică, încă mai citești? Ca să-ți împrospătezi ura față de noi? Ca să guști deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca și cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocarile mele. Mai bine să-ți vorbesc despre Boaz.

De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce știi și ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerîndu-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim și ținîndu-ne, toți anii aceștia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numește Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiță și nici ce s-a întîmplat cu Boaz: ți se potrivește să întorci spatele brutal, excluzîndu-ne odată pentru totdeauna din viața ta cea nouă.

După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu și Boaz, la kibuțul în care locuiesc sora mea cu soțul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo șase luni, după care m-am întors la ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuț cinci ani, pînă a împlinit treisprezece ani. Mă duceam îa el la trei săptămăni. Asta a fost pînă m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numețte tărfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la ierusalim. Cînd s-a născut fetița (Madeleine-Yfat) ne-a trăntit telefonul în nas.

Acum doi ani a apărut la noi pe neașteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunțe că părăsește kibuțul: ori îl înscriu la o școală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi și n-am să-i mai dau de urmă".

Soțul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-și scoată hainele ude, să mănănce ceva, să se spele și să se culce și să stăm de vorbă măine dimineață. Dar copilul (încă de atunci, de la vărsta de trei-sprezece ani și jumătate, era cu mult mai solid și înalt decît Michel) i-a răspuns ca și cum ar fi strivit un gîndac: „Dar tu cine mai ești? A vorbit cineva cu tine?" Micheil a răs, propunărtdu-i:

„leși o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la ușă și intră din nou în calitate de om, și nu de gorilă".

Boaz s-a îndreptat spre ușă, dar eu i-am blocat ieșirea. Știam cS nu se va atinge de mine. Fetița se trezise și plîngea, iar Michel s-a dus să o schimbe și să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o școală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu și chiloți, cu fetița care se liniștise în brațe, adăugă: „Numai cu condiția să îți ceri iertare de la mama ta mai întăi, iar apoi să spui și mulțumesc. Nu fi animal." însă Boaz, cu expresia de ură disperată și batjocoritoare moștenită de la tine. mi-a șoptit: „Și cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins măna atingîndu-mi ușor părul și spunînd cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strînge inima: „Fetița voastră însă e destul de drăguță."

L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la școala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puțin după războiul la care - așa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tan-curi în Sinai, după care iar ai disparuL Am fost de acord și cu rugămintea lui de a nu-l vizita- Am plătit taxele de școlarizare și am tăcut Adică Michel a plătit De fapt nici măcar Michel.

Nu am primit nici măcar o carte poștală de la Boaz în acești doi ani.

Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agre-siv. Copilul s-a bătut și i-a spart capul paznicului de noapte al școlii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliție. Copilul e sub supravegherea ofițerului de la secția de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească școala- Copiiul acesta este un monstru.

Dar tu ce-ți amintești, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subțire și înalt ca o tulpină, stînd ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Măini îndemănatice" pe care i le aduceai - un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deși încă de pe atunci, de la vărsta de opt ani, capabil să. păstreze ran-chiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndărjită. între timp, s-a amncat ca o bombă genetică cu efect întărziat, Boaz are acum șaisprezece ani, și e înalt de un metru nouăzeci și doi și încă nu

s-a oprit din crescut, un copil amar și sălbatic căruia ura și sin-gurătatea i-au dat o forță fizică neobișnuită. Și iată că azi diminea-ță s-a întîmplat lucrul despre care știam de mult că se va întăm-pla: suntem chemați de urgență. S-a hotărăt să fie dat afară din școală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte.

M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu tărfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu știu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implo-rat să amăne exmatricularea pînă îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine și mi-au dat două săptămăni.

Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deși noi doi și fetița locuim într-o cameră și jumătate, pentm care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu știi ca și mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, și pe mine și pe tine-Așa că avem totuși, tu și cu mine, ceva în comun- îmi pare rău.

Nu sunt șanse nici să fie primit la altă școală cu cele două dosare ale lui la poliție și fiind și sub supravegherea ofițerului de poliție. îți scriu pentru că nu știu ce să fac. îti scriu, deși n-ai să citești, iar dacă ai să citești, n-ai să-mi răspunzi. în cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-și nege patemitatea, avînd în vedere că rezultatul analizei de sînge nu a fost categoric, și că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sînge. Șah maL

lar divorțul te-a dispensat de orice responsabilitate față de Boaz și de orice datorie față de mine. Țin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. îți scriu ca și cum aș sta lîngă fereastră și aș vorbi cu munții. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e dome-niul tău. Dacă vrei, poți să închizi dosarul meu.