Dansatoarea de la Gai Moulin

Capitolul 1

Adele și prietenii

— Cine e?

— Nu știu! E prima dată când vine, răspunse Adele, suflând fumul țigării.

Renunță fără grabă la poziția picior peste picior, își aranjă puțin părul la tâmple și se privi în una dintre oglinzile care acopereau pereții sălii, ca să se asigure că nu i se stricase machiajul. Stătea pe o banchetă acoperită cu catifea grena, în fața unei mese pe care se aflau trei pahare cu vin de Porto. Avea un tânăr în stânga și altul în dreapta.

— Îmi dați voie, băieți?…

Le adresă un zâmbet amabil, confidențial, se ridică și, legănându-și șoldurile, traversă sala ca să se apropie de masa celui care abia venise.

Cei patru muzicanți, la un semn al patronului, acompaniară cu vocea sunetul instrumentelor. O singură pereche dansa: o femeie de-a casei și un dansator profesionist. Și, ca aproape în fiecare seară, stăruia o impresie de gol. Sala era prea mare. Oglinzile aplicate pe pereți prelungeau și mai mult perspectiva, întreruptă doar de banchetele roșii și de marmura alburie a meselor.

Cei doi tineri, părăsiți de Adele, se apropiară unul de celălalt.

— E fermecătoare! spuse oftând Jean Chabot, cel mai tânăr, care se prefăcea că privește vag sala printre pleoapele pe jumătate închise.

— Și ce temperament! adăugă prietenul său Delfosse, care se sprijinea pe un baston cu măciulie de aur.

Chabot avea, probabil, vreo șaisprezece ani și jumătate. Delfosse, mai slab, cu trăsături neregulate și o sănătate șubredă, nu avea mai mult de optsprezece ani. Dar amândoi ar fi protestat cu indignare dacă li s-ar fi spus că nu erau plictisiți de toate plăcerile vieții.

— Hei, Victor! se adresă cu familiaritate Chabot chelnerului care trecea. îl cunoști pe tipul care a intrat adineauri?

— Nu! Dar a comandat șampanie…

Apoi adăugă, aruncând o privire plină de subînțelesuri:

— Adele se ocupă de el!

Și trecu mai departe cu tava în mână. Muzica se opri un moment, apoi continuă pe un ritm de boston. Patronal, la masa clientului serios, desfăcea el însuși sticla de șampanie, ținându-i gâtul cu un șervet.

— Crezi că o să închidă târziu? întrebă Chabot cu o voce șoptită.

— Două…, două și jumătate…, ca totdeauna!

— Mai luăm ceva?

Erau nervoși. îndeosebi cel mai tânăr, care se uita la fiecare pe rând, cu o privire prea fixă.

— Câți ar putea să fie?

Dar Delfosse dădu din umeri și răspunse agasat:

— Taci odată!

O vedeau pe Adele, așezată aproape în fața lor, la masa clientului necunoscut care comandase șampanie. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul negru și pielea mată, un român, un turc, ceva de felul ăsta. Purta o cămașă de mătase roz. în cravată strălucea un briliant mare.

Nu era deloc atent la dansatoarea care îi vorbea râzând și aplecându-se peste umărul lui. Când îi ceru o țigară, el îi întinse o tabacheră din aur și continuă să privească în gol. Delfosse și Chabot nu mai vorbeau. Se prefăceau că îl privesc pe străin cu dispreț. Și totuși, îl admirau foarte tare! Nu pierdeau nici un detaliu. Studiau felul în care era înnodată cravata, croiala costumului, ba chiar și gesturile bărbatului care bea șampanie.

Chabot purta un costum de gata și pantofi pingeliți de două ori. Hainele prietenului său, dintr-un material mai bun, nu i se potriveau.

Este adevărat că Delfosse avea umerii înguști, un piept rahitic, o siluetă nedefinită de adolescent care a crescut prea mult.

— Încă unul!

Draperia de catifea care acoperea ușa de la intrare se dădu într-o parte. Un bărbat întinse melonul băiatului de la ușă și rămase un moment în loc, parcurgând sala cu privirea. Era înalt, greoi, masiv. Avea o expresie indiferentă și nici măcar nu îl ascultă pe chelnerul care îi recomanda o masă. Se așeză la întâmplare.

— Bere?

— Avem doar bere englezească… Stout, pale-ale, scotch-ale?…

Bărbatul dădu din umeri, indicând astfel că îi era complet indiferent.

Animația era aceeași ca înainte și ca în fiecare seară. O pereche dansa pe ring; muzica pe care o percepeai, până la urmă, ca pe un zgomot de fond; un client pus la patru ace juca pocher cu patronul la bar.

Adele stătea la masa unui bărbat care nu-i acorda în continuare nici o atenție. Atmosfera unui local de noapte dintr-un orășel oarecare. La un moment dat, trei bărbați chercheliți ridicară draperia. Patronul dădu fuga spre ei. Instrumentiștii se întrecură pe ei înșiși. Dar bețivanii plecară și hohotele lor de râs se pierdură în depărtare.

Pe măsură ce timpul trecea, Chabot și Delfosse deveneau tot mai gravi. Ai fi zis că oboseala le săpa trăsăturile, conferind tenului lor o nuanță plumburie, adâncindu-le cearcănele de la ochi.

— Zi, tu crezi? întrebă Chabot atât de încet, încât însoțitorul său mai curând ghici decât îi auzi vorbele.

Nici un răspuns. Degetele băteau ușor darabana pe marmura mesei.

Sprijinită de umărul străinului, Adele arunca din când o privire către prietenii ei, fără să-și piardă aerul vesel și dezmierdător.

— Victor!

— Plecați deja?… O întâlnire?

Dacă Adele luase un aer dezmierdător, el făcea acum pe misteriosul, pe nervosul.

— Restul achităm mâine, Victor! Nu avem bani mărunți…

— Bine, domnilor!… Bună seara, domnilor!… Ieșiți pe-acolo?…