de Alexandru Mitru – Eroii - Tezeu Legendele Olimpului

TEZEU

SE POVESTEȘTE CĂ UN REGE-AL ATENEI, numit Egeu, era foarte, foarte mîhnit. Fusese însurat de două ori și de la nici una dintre cele două soții nu căpătase vreun urmaș.

Ce n-a făcut ? Pe unde nu s-a dus ? Pe la oracole, la oameni înțelepți, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor și i-a rugat în fel și chip. Dar n-a fost cu putință să aibă vreun copil.

…Și, amărît, regele-Atenei s-a dus în ospeție la un prieten al său, ce domnea-n Argos, și-anume la regele Piteus, în orașul Trezena.

— Eu nu mai sînt prea tînăr, și fratele meu, Palas, un om hain și crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în orașul Atena. Are de gînd să-mpartă între acești feciori și tronul, și orașul. Cu toții-au pus la cale după cum am aflat să-nceapă un război și, luîn-du-mi viața, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai tîrziu ? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrînețe. Cum să mi-l dobîndesc?…

Regele din Trezena a stat un timp pe gînduri. Pe urmă i-a răspuns :

— Uite, iubite prieten, eu am o fiică : Etra… Țin foarte mult la ea. Și tu mi-ești drag. De-aceea, gîndindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ți-o dau de soție… Spune-mi, te învoiești ?…

— O, prea devotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare… Tu vrei să-mi salvezi viața, și tronul, și orașul… Și vrei să-mi dai de soață, astăzi, pe fiica ta, pe Etra… Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie…

— Ți-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva… E singura-mi copilă, și eu sînt cam bătrîn. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci,-n Trezena, pînă ce voi muri… Pe urmă în Atena va locui mereu…

— Ruga ta-i o poruncă… Să fie precum vrei !… a glăsuit Egeu. Așa s-a pus la cale nunta între fecioara din orașul Trezena și regele Atenei.

Atît că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Și-o dorea de soție. Ceva mai mult, făcuse și anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său.

Dar bătrînul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să țină seama de zeul mărilor, și a hotărît nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei.

— Vai vouă, a zis Poseidon, aflînd această știre. Vai Etrei, lui Egeu și regelui Piteus ! Nemernici muritori, care nesocotiți, cu-atîta îndrăzneală, dorința unui zeu…

Dornic să se răzbune, Poseidon a ieșit din valurile mării ; pîndind-o pe mireasă, cînd făcea sacrificii, pe un altar la țărm.

Puternic ca toții zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să țină seama de gemetele ei, de rugăminți și lacrimi… Și-n timpul cuvenit, prințesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumusețe de neînchipuit.

Micul Tezeu îl cunoaște pe eroul Heracle

Egeu, care n-aflase crima ce-o săvîrșise zeul atunci, pe țărmul mării, căci Etra, din rușine și teamă, nu-i spusese, s-a bucurat nespus și-a trimis la Atena solie, precum că are-un prunc.

— Fiul meu se numește Tezeu 1, vestise el, prin crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, cînd mă voi stinge… Nu mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui…

Curînd, chemat de treburi, a fost silit să plece și el către Atena. Mai înainte însă, luînd-o cu el pe Etra la marginea Trezenei, i-a arătat o stîncă mai grea decît o casă. Egeu era voinic. A săltat puțin stînca și și-a vîrît sub ea sandalele și-o spadă.

— Cînd o să crească mare feciorul tău, Tezeu, i-a spus mîhnitei soațe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să poarte în picioare sandalele acestea, și peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, așa cum ai văzut…

îmbrățișîndu-și apoi soția și feciorul, regele a pornit cu carul spre Atena.

Și-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, cînd te grăbești, alene, și, dimpotrivă, iute, cînd vrei să zăbovească… Tezeu se-nălța însă mai repede ca alții, căci era fiu de zeu. Crescuse cam de-o șchioapă, cînd s-auzi-n Trezena că va veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare și monștri fără număr, într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar regele Piteus îi ieși înainte cu dregătorii săi și-l rugară să intre în marele palat cu Porțile de-argint, care se ridica în oraș, pe-o colină, și-l poftiră la masă.

I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, și i se adusese și unj butoi cu vin.

Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou și să-i] împrospăteze trupul trudit de lupte și de atîta cale.

Heracle și-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe spate, și-a azvîrlit-o-n lături, ca sclavii să-și golească vasele lor de apă pej trupul dezvelit.

Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzînd această blană, au crezut că-i un leu ce are încă viață, și-nspăimîntați la culme, cu țipete și lacrimi, au zbughit-o la fugă care-ncotro putea.

Numai Tezeu, micuțul fecior al lui Poseidon, s-a repezit afară, a-nșfăcat o secure și s-a întors îndată să dea lupta cu leul.

Cu toții-au rîs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a glăsuit mamei :

— Puțini or să-i stea-n față fiului tău, Tezeu, și multe biruințe va dobîndi în viață. Sînt sigur că odată elinii-l vor cinsti și-i vor înălța temple…

Astfel a dat copilul întîia lui dovadă în fața lui Heracle că va fi un viteaz.

Dobîndirea săbiei și sandalelor lui Egeu

Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui Piteus, pînă ce-a împlinit cam șaisprezece ani, vîrsta de bărbăție, cum s-a deprins să lupte cu sabia și lancea, să-și încordeze arcul, cu praștia să tragă, să mînuiască ghioaga și să-și conducă-n goană caii-nhămați la car 2.

Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt și-nalt. Avea ochii albaștri, și părul în inele îi luneca pe umeri, negru, strălucitor.

Cînd Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vîrsta bărbăției, că e voinic, viteaz și priceput în lupte, i-a arătat și stînca sub care se-ascundeau sandalele și spada soțului său, Egeu.

Se spune că-n Trezena unii cunoșteau taina ce-o rostise Egeu soției la plecare. Poate-o spusese vîntul, sau soarele din ceruri, sau poate c-o șoptise vreo nimfă, vreun satir… Destul e că mulți tineri și-au încercat puterea, silindu-se s-apuce sandalele și spada, și-avîndu-le. să plece spre orașul Atena, dîndu-se drept Tezeu, ca să ia moștenirea bătrînului părinte.

Ei s-au silit să-mpingă stînca aceea mare oleacă mai deoparte. S-au unit cîteodată și doi, trei sau mai mulți, fără să izbutească… Stînca sta neclintită, parcă era un trunchi răsărit din pămînt.

Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea Trezenei și i-a povestit totul.

Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o dată, l-a ridicat în mîini și l-a zvîrlit în vale, și-n locul unde stînca stătuse pîn-atunci era scînteietoare ca soarele amiezii sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeș, bătută-n nestemate. Și-alăturea de ea, sandalele regale.

Toți cîți erau de față s-au minunat de forța ce o avea Tezeu. Etra l-a strîns în brațe, l-a sărutat pe frunte și i-a rostit duioasă : — Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele Egeu, ce sigur că te-așteaptă… Urcă-te pe-o triremă, căci calea peste mări este mult mai ușoară. Pe drumuri sînt tîlhari ce jefuiesc pe oameni, și-i lovesc, și-i ucid…

— Am să plec spre Atena, a hotărît Tezeu, dar nu plutind pe mări… Nu caut calea ușoară, ci drumul cel mai greu și cel mai plin de lupte…

Primele lupte ale feciorului Etrei

Oricît au vrut Piteus și Etra să-l silească să plece cu-o triremă, pe care vîsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, și a plecat pe jos, spre Atica, spre Atena prin istmul de Corint.

Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în sclavie cum îi urzise Hera la regina Omfala, departe,-n Lidia. Și mulți tîlhari și monștri, aflînd despre sclavia eroului Heracle, bîntuiau prin Elada, săvîrșind multe crime.

Și tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de Corint. Vroia să-i nimicească pe toți acei tîlhari și monștri nemiloși, ce-i asupreau pe oameni.

Așa s-a și-ntîmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toți drumeții, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meșter, tatăl său.

— Ia stai, drumețule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbești atîta ? Viața tot ți-e sfîrșită ești doar în mîna mea…

Și și-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lîngă el cu zgomot, a frînt cîțiva copaci și s-a-nfipt în pămînt adînc, la cîțiva stînjeni.

Pînă ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz…

Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trîntit la pămînt, căutînd să-și afle ghioaga de unde-o azvîrlise. însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, pînă ce l-a răpus.

După victoria asta, feciorul lui Poseidon și al frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtînd în mîna dreaptă ghioaga lui Perifete 3.

Trecea cîntînd un imn, cînd, dintr-o pădurice, i-a ieșit înainte preafiorosul Sinis.

Sinis era o ființă cu trei ochi, cu cocoașă, picioare răsucite și-o forță fără seamăn. Oprind și el drumeții, întîi îi jefuia, pe urmă apropia doi pini unul de cellalt, lega pe călător de cele două vîrfuri ale copacilor, în strașnice curmeie, și, hohotind sălbatic, le dădea iarăși drumul. Pinii, scăpați din mîna monstrului Sinis, se și-ndrep-tau la loc, smucindu-se puternic și sfîșiind în două pe bietul călător, Sinis îi taie drumul și strigă îndîrjit : — In dimineața asta n-am vărsat încă sînge. Bine c-ai venit tu… ]

Ba, dă să-l și înșface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma nouă pe care-o dobîndise, ghioaga lui Perifete, îl miruiește zdravăn.

Și-i dă…

Și-i saltă-n mînă ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o nuielușă.

Sinis însă-i răspunde cu bolovani și trunchiuri, zvîrlindu-le spre el cu multă-nverșunare.

Lupta s-a purtat aprig, din zori pînă spre seară ; dar, în cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pămînt. A aplecat, la rîndu-i, două trunchiuri de pin și l-a cetluit bine de vîrfurile lor. De unul dintre vîrfuri l-a legat de picioare, de altul — de grumaz. Și le-a dat apoi drumul trunchiurilor de pin din zdravănă strînsoare, lăsîndu-le să-l rupă în două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători uciși nevinovați de acest tîlhar crud, care înfricoșa tot istmul de Corint 4.

Sciron și Procust

Cînd s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul.

După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stînci drepte, prăpăstioase, și la poalele lor marea se zvîrcolea gemînd, vuind cumplit.

Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. însă cînd călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brînci și-l prăvălea în mare. în apă viețuiau niște broaște țestoase enorme și flămînde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănînce numai broaște țestoase. Pentru ca broaștele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieții trecători ce-i arunca în valuri.

Așa a-ncercat Sciron să-l azvîrle și pe fiul prințesei din Trezena și-al zeului Poseidon. Dar el, băgînd de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron și, cînd l-a-mbrîncit, Tezeu s-a ținut strîns. Apoi s-a ridicat și, luînd vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trîntit în cap.

In lupta-nverșunată, care s-a dat pe țărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrînt și aruncat în mare broaștelor să-l mănînce.

Dreptatea s-a făcut !…

Și s-a luptat, pe urmă, Tezeu și cu alți regi la fel de nemiloși…

Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui rîu ce se numea Cefis.

Procust, tot un tîlhar, pîndea ades pe calea ce ducea spre Atena.

Cînd vedea un drumeț, îl oprea dușmănos : — Cum îndrăznești să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea ?

Drumețul se oprea și își cerea iertare. îi dăruia averea, și hainele, și carul, ba-i mai făgăduia și plată, mai tîrziu, doar să-l lase cu viață.

Procust era înalt și-avea o față neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă și cum să nu-i cerșești lui Procust

îndurarea ?

Dar el nu se-ndura…

— Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă ești lung cît patul, te las și poți pleca…

Călătorul, sărmanul, tremurînd, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntîmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust.

Și cînd era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele și capul ; și cînd era mai scurt, zicea că-l alungește, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă.

Dar, iată că acuma trecea pe lîngă rîu preaveselul Tezeu.

Procust îi sare-n față c-un răget, și-l oprește : — Stai ! Nu te mai mișca !…

Și-i spune ce dorește. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura.

Nestînd însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept și-ncepe-o luptă grea cu uriașul Procust.

Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vîră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă și, pînă la sfîrșit,

Procust, cu toată forța uriașă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în fața lui Tezeu, că este biruit. .

Eroul îl silește să se urce pe pat, să-i ia și el măsura, așa pre- cum o lua și Procust, de obicei.

Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaș ca el, și-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă și—1 spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt.

Apoi, înconjurat de un alai măreț, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lîngă rîu.

Vărsase pe drum sînge și nu putea intra cu trupul pîngărit în orașul Atena.

După legea străveche, Tezeu și-a spălat trupul și-a săvîrșit trei slujbe cerute după datini și s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în orașul Atena6.

Tezeu s-a încruntat puțin auzind rîsul. Nu le-a răspuns însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lîngă templu, unde era un car cu boi. In car se adunase piatră și marmură. Dejugînd boii cu iuțeală, el a-nșfăcat în brațe carul. I-a făcut vînt și l-a zvîrlit, ca pe o minge, peste templu.

Speriați, sculptorii au fugit ca niște iepuri prin Atena, temîndu-se că-i paște moartea. însă flăcăul din Trezena a rîs și și-a văzut de drum… și, întrebîndu-i pe unul, pe-altul, iată-l ajuns degrabă și la palatul lui Egeu.

In vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte povești. Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu cam gîrbovit de ani și lupte c-o să-i întoarcă tinerețea.

Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca să se apere de Palas și cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie iar voinic. De-aceea se și învoise să o primească pe Medeea, care știa atîtea vrăji și îi spusese că-l va face, la trup și fire, ca atunci cînd avea douăzeci de ani.

Cine n-ar vrea să fie tînăr, cînd oboseala bătrîneții îl încovoaie spre pămînt ?

Intrarea în Atena

Soarele, Helios cu fața lui împurpurată, ca un disc roșu, de aramă, se cobora în apa mării după credințele străvechi — la ceasul cînd Tezeu, fiul prințesei Etra, intra cu pasul sigur îr Atena. Ce-i drept însă precît ne spun poeții — nici chipi: său, nici toată înfățișarea nu-l arătau că este un erou. Și asta pentru că Tezeu era frumos și delicat ca o fecioară. Părul săi negru strîns altminteri în conci, să nu-l împiedice în luptă și-l slobozise de-astă dată, în valuri lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în falduri. Iară cu ochii săi albaștri cerceta toate clădirile mărețe din Atena.

Tocmai trecea prin fața unui templu ce se zidea în cinstea lui Apolo. Mai mulți artiști, care ciopleau în piatră chipuri de zei, văzîndu-l pe Tezeu că trece cu pasul grațios, au început să rîdă între dînșii :

— Priviți colea !… Ăsta-i băiat ?…

— Ba nu, i-o fată !… Voi nu vedeți că are părul lung și desfăcut. să-l vadă lumea ?… Iar haina lui în falduri se tîrăște și mătură tot praful de pe uliți…

Astfel s-a stins din viață și ultimul tîlhar ce chinuia drumeții spre porțile Atenei.

Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulțimea bărbați, femei, copii. Toți erau fericiți că au scăpat de groaza uriașului Procust.

Egeu își descoperă fiul

Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tînăr din Trezena.

— Cine ești tu ? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii ?

— Sînt un drumeț. Sosesc din Creta. Știu să și cînt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri și cîntîndu-i imnuri.

— Atunci, străine, calcă-i pragul !… zisese straja spre drumeț. Tezeu intrase în palate și se plecase regelui și, după datina cea veche, bătrînul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebîndu-l cine este. Ședeau la masă el, Medeea și tînărul abia sosit. Insă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Și se temuse că bătrînul — de-o ști că i-a venit feciorul să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în șoaptă, că tînărul ce sta la masă era un criminal trimes de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiș, și-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător.

Egeu, înspăimîntat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, și-n el turnase sucul de cucuta.

Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brîu, să-și taie o bucată de friptură, din halcile de carne de pe masă. Văzînd această sabie, Egeu strigase tare : — Stai !… Nu sorbi din vin, băiete… Și-și aruncase ochii spre sandale.

— Tu ești Tezeu, zisese el, feciorul soaței mele, Etra. Te recunosc. Porți în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stîncă, acuma șaisprezece ani. Și sabia strălucitoare, pe care-o ții în mînă e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsînă, m-a pus la cale să îți dau otravă… Fugi, vrăjitoare blestemată… Fugi, cît nu pun să ți se toarne pe gît pocalul cu cucută…

Și-a izgonit-o pe Medeea. L-a strîns la sînu-i pe Tezeu și a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă.

— In curte-s tocmai vestitori care mi-anunță despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi !… a spus bătrînul lui Tezeu. Tu ce gîndești ? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm ?…

— O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun și lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving…

Fără a aștepta răspunsul, Tezeu, strîngîndu-și armele în pripă,a părăsit îndată masa și a pornit să-ntîmpine dușmanul.

S-a dat o luptă crîncenă lîngă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare și să-l lovească din trei părți.

Insă Tezeu, aci trăgînd cu arcul, aci-nfigîndu-și lancea în vrăjmași, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga — s-a luptat vitejește șapte zile și șapte nopți…

La capătul celor șapte zile, nici un vrăjmaș nu mai trăia. Erau cu toții-ntinși pe ruguri. Iară femeile-i boceau.

— Trăiască tînărul de la Trezena !… Să fie preamărit în veci !… striga mulțimea-nsuflețită, mirată de-ndrăzneala marej și de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dînsul, oare, să scape lumea și de taur ? De taurul adus din Creta, odinioară, de Hera ele, din ordinul lui Euristeu ?…

— Vorbiți de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri ?

— De el vorbim. Acum e liber și pustiește Atica, mai ales cîmpul Maraton… Nu vrei să-l răpui tu, voinice ?…

— Bine — am să încerc ! a spus Tezeu.

Și a plecat spre Maraton, pe unde viețuia în voie taurul zeului Poseidon.

A dat cu el o luptă dîrză. L-a prins de coarne, l-a plecat cu fruntea albă în țărînă, și dup-aceea l-a-njunghiat, scăpînd lumea de înc-un monstru.

Plecarea în insula Creta

Venind Tezeu iar în oraș după o biruință-atît de mare s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbații, cu mîhnire, cătau spre ele și tăceau.

— Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristețe în oraș ? l-a-ntrebat dînsul pe tatăl adoptiv, Egeu.

Și regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta ca să ia parte la niște concursuri. Și la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd strașnic, i-a biruit pe toți flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena.

— Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare și taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu ușurință, a dat îndată greș…

— Taurul l-a ucis, pesemne ?

— Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Și ca pe-o zdreanță l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… și bietul tînăr a murit…

— Iar voi l-ați îngropat, firește…

— L-am ars pe rug și l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat și ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ținea cu Minos știi doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea și ciuma. în acest fel am fost înfrînți… și, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, șapte băieți și șapte fete…

— Ce face el cu acești tineri ?

— Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toți îi vîră-n labirint 7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieși… Acolo îi sfîșie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur…

— Dacă-i așa, dă-mi voie, rege, să plec și eu cînd dai tributul, și să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac și am să curm această crimă, pe care-o săvîrșește Minos asupra tinerilor noștri…

— Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă și forțele mi s-au sleit. Te-am așteptat atîta vreme, și vrei iar să mă părăsești ?…

— N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrățișează-mă mai bine, de bun rămas…

Și cum la țărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu și-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalți tineri, care alcătuiau tributul, și le-a grăit voios așa :

— Veniți cu mine, n-aveți frică !… I-am adus jertfe Afroditei și m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă și ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători și sănătoși…

— Dacă te-ntorci cu biruință, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agățate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Și eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aștepta și zi, și noapte, să-mi vii, băiete, înapoi…

— Prea bine, tată… și, să știi, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd.

La zeul mărilor, Poseidon

Așa plecat-au, către Creta, Tezeu și ceilalți atenieni : șase băieți și șapte fete. Au plutit mult, pe mări senine și pe furtuni, dar au ajuns…

Și intrînd în orașul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător.

Minos ședea pe-un tron de piatră, între curteni, și lîngă el era o fată frumoasă, dulce și duioasă, ce Ariadna se numea.

— Voi sînteți ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni.

— Noi sîntem !… i-a răspuns Tezeu.

— Plecați-vă pe lespezi fruntea !…

— Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu.

— O să vedem, cînd veți ajunge acolo,jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… și-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia pe ea o iau de soață eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint…

— Să n-o jignești pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată și fiica regelui Megarei.

— Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai așa trufaș în față? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian…

— Și eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon…

— îți e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i așa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare și te du la zeul apelor, Poseidon… și să ți-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îți retez capul…

— Mă duc, și am să-ți dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poți să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulți…

Așa a spus Tezeu, voinicul, și s-a și repezit în mare. Apa a făcut vălurele și l-a-nghițit într-o clipită.

— S-a dus, și nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos.

— S-a dus !… S-a dus frumosul tînăr. O tată, ești prea nemilos !… a început să hohotească gingașa fată a lui Minos.

Căci Afrodita care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească, îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeșul erou.

Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, și-a poruncit :

— Am să te pedepsesc, să știi, făptură fără rușine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîșiat poate de rechini…

Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simțise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Și, pîn-a-și da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n fața sa un palat mare, de cleștar. Aici, pe-un jilț înalt de aur și pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba și minunata lui soție.

— O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeița Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună…

Trei nimfe s-au și repezit în tăinuitele cămări și au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, și ea i-a pus-o peste plete : — S-o porți cu fală, fiul meu !…

Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor pești să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, și i l-a-ntins, dîndu-i învăț : — Iți dau acest inel de aur. Cu el tu poți să dovedești că mama ta mi-a fost soție… și tu mi-ești fiu, aici, în ape… însă pe țărmuri ți-e Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Și încă vreau să-ți spun, Tezeu pe viitor să te ferești să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poți scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ți salvăm viața…

Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleștar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, și totul ce-i înconjura… și s-a văzut din nou pe coastă.

Tinerii sînt salvați

Minos privea și nu credea… Tezeu îi întindea inelul, și Ariadna, prăbușită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea !

— Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?…

Dar regele a luat inelul și mînios a poruncit ca-n dimineața următoare Tezeu și ceilalți atenieni să fie-nchiși în labirint.

Atîta că în timpul nopții, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruța unde sălășluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal.

— Dă-mi ajutor !… i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !…

Acesta a-nvățat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de ață. Să-i dea și un pumnal tăios.

Fata s-a furișat prin beznă și, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de ață și pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi.

Spre dimineață i-au luat sclavii pe ateniend, mai mult în brînci, și i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur.

Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porții, un cap de ață, și ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfășoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieșit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu și-a ridicat pumnalul și, cînd dihania aceea s-a repezit spre atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el.

Toți erau înlemniți de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn și l-a ținut așa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, și fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit8.

Tinerii s-au pornit să sară în chiotexde bucurie. L-au sărutat pe-nvingător și, urmărind firul de ață desfășurat prin labirint, au ieșit toți, teferi, afară.

S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp și-a fost cîntată de aezi9.

Cît timp s-a tot danțat acolo, Tezeu s-a înțeles, pesemne, cu fata regelui din Creta și, chiar în noaptea următoare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimțite pînă la țărmurile mării. Aici o aștepta Tezeu. Iar tinerii ce-l însoțeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri.

Și-așa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriți… Tezeu ședea vesel la cîrmă și-n brațe își ținea iubita. Iar ea, nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui.

Dar zeii sînt geloși pe oameni. In calea lor s-a ivit zeul bețiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut decît Tezeu, și tot doar el a auzit glasul acestui zeu, rostind :

— Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie soață numai mie… Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o părăsești, făcînd popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n zări. De n-ai să lași copila-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ți mai vezi casa, nici tu, nici soții tăi de drum… pentru că vă prefac în broaște…

Și zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-amenințare către toți tinerii-atenieni.

Tezeu ajunge regele Atenei

Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soții săi. Făgăduise să-i aducă teferi și sănătoși la ei acasă.

.,Eu i-am scăpat de Minotaur, și-acum tot eu să-i nimicesc ? I-a.șteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid ? Trebuie să-mi jertfesc iubirea”.

Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos pe cînd dormea, la miezul nopții și el, suindu-se cu ceilalți, iar, în triremă, au fugit10.

Cînd s-a trezit spre dimineață, fata lui Minos a plîns mult fuga iubitului Tezeu. DaiL zeul vinului s-a-nfățișat plin de splendoare și a cerut-o de soție. Ea n-a-ndrăznit să-i stea-mpotrivă, și nunta s-a făcut pe loc. Astfel prințesa Ariadna a devenit și ea zeiță. Deși în suflet, cum se pare, l-a păstrat veșnic pe Tezeu.

în vremea asta atenienii, purtați de vînturile bune, pluteau mereu, neosteniți, și se-apropiaseră de Atena.

Atîta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe Ariadna, ei au uitat să dea jos pînza neagră, de doliu, ce era prinsă de cel mai-nalt catarg.

Egeu, ce-i aștepta pe coastă, văzînd că pînza nu e albă, a socotit că au pierit toți tinerii plecați în Creta. Că a pierit deci și Tezeu.

Indurerat prea mult, bătrînul s-a aruncat în apa mării. Iar valurile l-au izbit de stîncile din țărm, zdrobindu-l.

De-atunci și marea, unde el și-a sfîrșit viața, a luat numele de Egeea.

Cînd a ajuns Tezeu pe țărm și a aflat ce s-a-ntîmplat, a vrut și el să se omoare. însă mulțimea adunată l-a dus cu sila la palat.

L-a-ncununat și i-a grăit : — Tu ne-ai scăpat de-atîtea fiare și de tributul rușinos… De

aceea te alegem rege.

Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dar a trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu mai fie-atît de singur, de trist și de nemîngîiat.

Și mulți artiști de la Atena, din Argos sau din alte părți, au început să dăltuiască sau să picteze toate-ntîmplările acestea.

Pierderea Antiopei

Tezeu n-a fost nicicînd un trîndav, precum se știe că sînt regii. Cît a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospețe, ci s-a-nsoțit cu alți viteji și a pornit spre Calidon, unde a fost o vînătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason

și-argonauții să găsească lîna berbecului de aur 1.

Alături de cellalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în țara amazoană, pe țărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mîndra și preafrumoasa Antiopa.

Heracle, vrînd să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviințat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita.

însă Tezeu, cum ați aflat, era și chipeș, și voinic. Era, cum îl cîntau aezii, cu fruntea lată și senină. N-avea statură herculeană, însă era mai grațios.

Și ea, frumoasa Antiopa, deși fusese luată pradă, s-a-ndrăgos-tit de-nvingător. Și el de ea. în acest fel, s-a făcut nunta la Atena.

Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba și mai bine… și, din iubirea asta mare, care-i lega pe amîndoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit.

Numai că în puțină vreme, oștirile de amazoane nemulțumite că Antiopa fusese luată de Tezeu au pornit marșul spre Atena. Ele au înconjurat orașul și i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, pînă pe Acropolă. Acolo i-au asediat cîteva luni.

Lipsiți de hrană, atenienii, în frunte avîndu-l pe Tezeu, porneau din cînd în cînd la luptă și atacau colina lui Ares 12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane.

Pe lîngă soțul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăși regina Antiopa. Da. Ea — aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane și viața ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorință decît să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu.

Dar într-o zi, se povestește c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag…

In fruntea oștii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, și lîngă el sta Antiopa.

Deodată scînteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh…

O amazoană îl țintise cu îndrăzneală pe Tezeu.

Era, cît să fi fost ?… o clipă… și lancea l-ar fi nimerit. Și-atunci… Atunci… Zei !… ascultați !… s-a repezit în fața lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa.

Lancea i s-a înfipt în piept.

— Tezeu !… Eu mor… a spus regina.

Ochii s-au încețoșat și, scăpînd sulița din mînă, a căzut jos, șoptind ușor :

— Ai grijă doar de Hipolit !…

Lupta a încetat pe dată. Și toți războinicii s-au strîns și amazoane și elini. Au înălțat un rug uriaș. Țimbalele-au țipat a jale și trîmbițele au sunat tristul sfîrșit al bătăliei.

Pacea s-a încheiat, firește, dar prea tîrziu… mult prea tîrziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mînă fierbinte încă de cenușă… și amazoanele-au plecat spre țara lor cea depărtată de lîngă Pontul Euxin.

Tezeu a rămas trist și singur lîngă mormîntul Antiopei.

O uneltire a zeiței Afrodita

Ca mîngîiere-i rămăsese numai micuțul Hipolit. Și el creștea sub privegherea tatălui său și a bunicii, regina Etra din Trezena.

Crescînd mai mare, Hipolit prinsese gustul vînătoarei, și timpul tot și-l petrecea colindînd codrii deși ca peria, umblînd după sălbăticiuni. De-aceea, dînsul se pleca zeiței Artemis, fecioara ce ocrotește vînătoarea. Și, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile Afroditei sta rece și nepăsător.

— Zeița Afrodita este prea dezmățată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, își bate joc de muritori, trăgînd săgeți la întîmplare… Ah !… sînt besmetici amîndoi…

…Și, oricît s-au silit zeița care dă patima iubirii și fiul ei, arcașul Eros, nu l-au clintit din hotărîrea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Și, supărată rău, zeița a hotărît să se răzbune. In acest timp Minos murise. In locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion.

— Vreau să am pace cu vecinii… și-n primul rînd cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă…

Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu și l-a rugat să-i facă cinstea și să primească de soție pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întîia soață-a lui Tezeu, cu Fedra și cu Deucalion, erau toți frați.

Tezeu a stat puțin pe gînduri… Dacă primea s-o ia de soață, pacea-ntre Atica și Creta s-ar fi statornicit deplin.

Inăbușindu-și dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu

a-ncuviințat ca nunta să aibă loc cît mai curînd,

A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobîndise odinioară cu Antiopa.

Mireasa a jurat în templul zeiței Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună și, isprăvindu-și jurămîntul, nunta îndată s-a pornit…

— Ei, iată c-a sosit și vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocotește, a spus zeița Afrodita, aflînd această întîmplare.

Chemînd la sine pe arcașul cel zburător, tînărul Eros, i-a poruncit să-și pună-n arc săgeata cea mai otrăvită și s-o țintească pe mireasă, umplîndu-i inima de fiere și dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simțit, pe dată, îndrăgostită nebunește de vînătorul Hipolit.

— Cum îl iubesc !… își spunea ea.

Și-nveninată de săgeata preaușuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit : — Hai să fugim, lăsînd uitate și Atena cea cu cer senin, și pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă și să plutim spre depărtări pînă la marginile lumii.. Să ne ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit…

Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicînd așa : — Femeie fără de rușine… Tu pîngărești tot ce-i mai sfînt : respectul meu de fiu, și chiar iubirea ce-o datorezi soțului tău.

De mai rostești doar un cuvînt, scot paloșul din cingătoare și ca pe-o fiară te ucid…

Iar Fedra a-nceput să țipe și să-l blesteme pe flăcău :

— O !… M-ai jignit… Cum m-ai jignit… Dar pentru asta, Hi-polit, ai să plătești și tu cu viața…

Și-a alergat pînă la rege, s-a zvîrlit în genunchi, pe lespezi, și a strigat spre el, plîngînd: — Soțul meu drag, stăpîn și rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitînd cît sînt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor !…

Așa grăia, mințind anume, regina Fedra, mîniată că Hipolit o alungase. Așa grăia și nu știa că vorbele i le șoptește, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita.

Tragicul sfîrșit al lui Hipolit și-al Fedrei

Lovit ca de-o măciucă-n creștet, Tezeu a rămas nemișcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atît de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, și totuși nu-i venea să creadă.

Dar Fedra hohotea acolo și-l implora cu glasul stins :

— Răzbună-ți soața, o Tezeu !…

Atunci Tezeu s-a ridicat, pășind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit :

— Tată !… Poseidon !… Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate și lovește-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soața mea !…

Tocmai gonea pe țărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Și la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vîntul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată.

Tatăl nu s-a uitat spre el ; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit prin hotărîrea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu un monstru mare cît un munte, cu șapte capete, trei cozi și cu colți lungi ca niște suliți. Iar caii s-au speriat de el. Neascultîndu-și vizitiul, caii s-au avîntat pe stînci și, sfărîmînd în bucăți carul, l-au omorît pe Hipolit.

Regina Fedra ce-l urmase pe soțul său, Tezeu, pe țărm, văzînd pe Hipolit cu fruntea făcută țăndări, între stînci, deodată și-a venit în fire. Vraja zeiței Afrodita s-a risipit.

„Vai, ce-am făcut !” și-a rostit ea, trecîndu-și mina peste tîmplă și, cuprinsă de remușcări, a început să strige tare : — Nu ! Nu-i adevărat, Tezeu !… Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit să știi !… Eu, numai eu sînt ticăloasa !…

A alergat către palat : și-a pus pe gîtul alb un ștreang. Și astfel, Fedra și-a dat moartea cumplită, prin spînzurătoare.

Din cer, zeița Afrodita văzuse totul și zîmbea. Dorința ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea.

E lesne de-nțeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu.

O !… Cît l-a plîns pe Hipolit13…

Înlănțuirea din Infern

Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El șterge suferința și face să renască, tînără și voioasă, în inimă, speranța dorința de-a trăi.

Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o ființă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaș pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul ? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mîndră, ce se cheamă Elena.

Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soață nimănui.

Ascultînd glasul lor, Tezeu s-a hotărît să-și ia o nouă soață, să aibă un fecior. Și fiindcă i-au vorbit de frumusețea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum.

„De e atîta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naște va fi la fel cu ea”, a cugetat Tezeu.

Mergînd însă pe cale s-a întîlnit c-un prieten, rege peste lapiți, pe nume Piritou. Și el vroia să aibă o soață-ncîntătoare, precum era Elena.

S-au înțeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena și aici

s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorții s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o cîștiga-o în acest fel, la sorți, să-l sprijine pe cellalt să-și găsească o soață tot la fel de frumoasă.

Zis și făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănțuia la niște mari serbări în cinstea lui Artemis. Dînd ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car și-au dus-o la Atena.

Pe drum au tras la sorți. Și cel ce-a cîștigat-o a fost însuși Tezeu, regele din Atena. Gingașă era fata, și bucuria mare pe rege și curteni… Dar rămînea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-și afle o soție la fel de minunată.

Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-și părăsească soața, prima zi după nuntă, și să meargă cu el pe tărîmul lui Hades.

— Ce să facem acolo ? l-a întrebat Tezeu.

— S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona… și să mi-o fac regină în ținutul lapit…

Nu ar fi vrut Tezeu să-și părăsească soața prima zi după nuntă, și-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurămîntul să-l ajute pe prieten, și nu-l putea călca.

Lăsîndu-și dară soața în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărîmul lui Hades.

Printr-o peșteră-adîncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern și-au mers drept spre palatul măreț, de-argint, unde locuia zeul cel veșnic mohorît.

— Ce vreți ?… Cum ați intrat pe tărîmul acesta, fără de vrerea mea ? i-a-ntrebat, rece, Hades.

— Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soție !… a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrîne, să mi te-mpotrivești. Noi știm să ne luptăm… și nu ne este teamă de tine nici atît…

Și-a început să rîdă.

Hades s-a mîniat pentru așa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece și mohorît.

— Bine ! a glăsuit. Dar fiindcă ați venit pînă-n Infern, la mine, vă rog să stați puțin și să vă odihniți pe acel jilț de piatră…

Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător s-au așezat pe jilț. Dar cum s-au așezat pe jilțul fermecat, au și rămas lipiți. Și n-a putut Tezeu să-și salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat și-n lanțuri zeul cel mohorît.

A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgîndu-l de pe stîncă.

Și s-a întors acasă Tezeu, după atîția ani… Ca rege a găsit însă pe-un dușman, Menesteu. Iar mama și soția răpite de spartani.

Mîhnit s-a hotărît să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să viețuiască-n pace, dar și-aci l-a urmat ura lui Menesteu care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Și printr-un vicleșug, Tezeu a fost urcat pe-o stîncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colțuroase stînci. Dar valurile mării l-au aruncat la țărm. Brațele lui vînjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, și ochii săi albaștri cercetau mustrători Olimpul

depărtat.

Oameni necunoscuți l-au adunat din ape i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormînt.

Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pînă ce a venit un trimis al Atenei și i-a aflat mormîntul.

Cînd a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborît în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier.

Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă și făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuși stăpî-nul mărilor, ce îi era părinte.

Săpîndu-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lîngă ele un paloș și-o lance ascuțită. Osemin-tele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormîntul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu 15.

Note

2. Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Acești viteji, Heracle și Tezeu erau, dealtminteri, socotiți un fel de eroi naționali, adică ai tuturor elinilor, pe cînd toți ceilalți au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă din-tr-un anumit erou, și fiecare ținut vroia să se mîndrească cu vitejii săi. Intîraplările prin care trec Heracle și Tezeu sînt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, și Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amîndoi zeii se însoțiseră cu mamele celor doi eroi, fără

de voia acestora.

2. Cel care povestește viața lui Tezeu, după cîntecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoția, către anul 46 al erei noastre, autorul viarei lucrări „Vieți paralele”, unde sînt evocate și alte figuri istorice, ca hicurg, Solon, Temistocle, Pericle etc.
3. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este și el înfățișat de multe ori pe vase și în sculpturi, jiurtînd în mînă o măciucă sau o ghioagă de aramă ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos.
4. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvîntul sinistru — ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca și Heracle, Tezeu este un nimicitor al monștrilor și răufăcătorilor, care bîntuiau odinioară lumea. In amintirea biruinței asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuși Tezeu, așa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliță, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununați cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului.
5. Pare foarte curios că mulți dintre monștrii doborîți de Tezeu erau socotiți fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea cînd pâmîntul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura și se prăbușeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste țărmuri și părăduiau așezările, nimicind pe oameni. Toți acești monștri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este și el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. însă mama lui este Etra. (Etra se tîlcuiește prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pămîn-tul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, viețuind între cerul albastru și senin și marea nesfîrșită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii : cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri și cu monștri zămisliți în apele marine. Inițial deci, Tezeu a reprezentat, ca și Heracle, forțele omenești, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai tîrziu, aristocrații au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocrației gentilice, și apoi chiar al aristocrației funciare sclavagiste, ce cîrmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărțirea populației în trei clase (nobili, agricultori și meseriași) și hotărîrea ca toate funcțiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari și mai fastuoase serbări din Elada. In general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocrația sclavagistă, cu scopul de a-și întări stăpînirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraților.
6. In tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cîntă sosirea fiului Etrei și al lui Poseidon, în triumf, la Atena.
7. Despre labirint, un palat cu multe culoare încîlcite, în care se afla monstrul Minotaur, și despre Dedal, constructorul său, se povestește mai pe larg în legenda următoare.
8. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin.
9. Hora de la Cnosos, după biruința lui Tezeu, a fost cîntată de însuși Homer în „Iliada” :

„Tineri acolo și fete bogate în boi o mulțime

Joacă-mpreună în cerc și cu mîinile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingașe rochii de in și flăcăii

Bine țesute veșminte ce scînteie blînd ca oleiul.

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,

Dînșii au săbii de aur la chingă de-argint atîrnate.

Joacă ei toți. Și aci-ndemînateci și iute s-avîntă

Hora învîrtind ca o roată ce-o mișcă, de-o-ncearcă cu mîna-i

Meșter olarul, aci în șiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjoară hora cea plină de farmec

„Iliada” în românește de G. Murnu, E.S.P.L.A., 1955.

Și se desfată privind. De zei luminat cîntărețul

Zice din liră-ntre ei. Și-n vreme ce cîntecul sună,

Se învîrtesc doi ghiduși, se dau tumba în mijlocul gloatei”.

10. Nemuritoare este o marmură ce o înfățișează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe fața încîntătoare a fetei s-a așternut un zîm-bet blînd. Zîmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranță, la Tezeu. Iar privitorul își închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta cînd, în curînd, se va trezi și va vedea că a fost părăsită.
11. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauților, despre care se povestește mai departe, în paginile acestei cărți.
12. Colina lui Ares sau areopagul.
13. Durerea lui Tezeu răsună încă și astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca și Racine.

Legenda lui Hipolit și a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături și pe zeița Afrodita. Insă rar poate fi văzut ceva mai frumos decît întreaga legendă a lui Hipolit și a Fedrei, așa cum o fost înfățișată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găsește la Ermitajul din Leningrad.

14. Legenda cu vulturul coborît din slavă peste mormîntul lui Tezeu — care nici nu știm dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul — a fost născocită de aristocrați. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-și întări (așa cum arătam și mai sus) măsurile și legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon.
15. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. în Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriți de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnați. Ajunși în acest templu, ei erau ocrotiți. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpîn de sclavi, cită vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioții lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizînd serbări, cînd mulțimea

striga :

„Nimic fără Tezeu ‘…. El este apărătorul orașului Atena, al doilea

Heracle !…”

După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune ca’ în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe cîmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mîna dreaptă o lance, și în cea stingă un scut, și el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, pînă ce aceștia au biruit.

Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roșii, de către artiștii Hahrilion și Eufroniu. A fost pictat de Micon și Polignote. Iar alții l-au sculptat în marmură și lemn sau l-au turnat în bronz. înfățișarea sa, din a’ceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.