Decameronul

Ziua I.

Povestea 1.

POVESTEA ÎNTÂIA

Ser Ciappelleto c-o spovedanie ticluită trage pe sfoară un cuvios călugăr și-apoi își dă sfârșitul; și după ce în viață fost-a mișelnic foarte, murind trece drept sfânt și sfântul Ciappelleto i se zice.

Orice lucru săvârșit de om se cade, preaiubite doamne, să fie început în numele preasfânt al celui ce-i dătător de viață. De aceea eu, ce-am fost ales să încep poveștile de astăzi, am să pornesc la drum cu una din faptele lui minunate, pentru ca, ascultând-o noi, nădejdea noastră în el ca unui care-i veșnic - și mai cu sârg să se statornicească și să-i slăvim numele în veci. E limpede c-așa precum cele lumești sunt toate trecătoare și morții hărăzite, la fel și-n ele însele și în afara lor sunt pline de necazuri, de trudă și de chinuri și toate sunt supuse la rele și primejdii; ori noi, care trudim în mijlocul lor și suntem miez din miezul lor, n-am izbutit nicicând, de bună seamă, nici să le ținem piept, nici să ne știm feri de ele, dacă harul lui Dumnezeu n-ar zămisli în noi pricepere și putere.

Totuși nu-i de crezut că harul acesta pogoară în noi prin meritele noastre; el purcede numai și numai din mila Părintelui Ceresc și din ruga multă a celor care au fost și dânșii muritori ca noi și care acum îi stau de-a dreapta și pururi sunt ferice, căci niciodată în viață nu i-au călcat porunca. Iar lor, ca unora ce ne cunosc din însăși viața lor lumească prea multă slăbiciune, noi le înălțăm rugarea noastră, cerându-le ce ne lipsește, căci nu îndrăznim, se pare, să ne rugăm de-i dreptul unui atât de mare și drept judecător cum este Dumnezeu. Și totuși nesfârșită e îndurarea iui față de noi, care neputând pătrunde cu bieții noștri ochi de muritori adâncul înțelepciunii sale, se întâmplă uneori ca, înșelați fiind de năluciri deșarte, să încredințăm rugile noastre vreunui duh ce-i surghiunit pe veci din preajma lui; și totuși Dumnezeu, Atoateștiutorul, căutând mai degrabă la nevinovăția celui ce se roagă, decât la neghiobia iui sau la surghiunul duhului rugat - ca și cum nu-n surghiun ci-n preajma lui s-ar desfăta ferice - ne împlinește ruga. Lucru ce își va arăta obrazul în chip cu totul deslușit din istorioara ce gândesc s-o spun: zic deslușit, nu judecata lui Dumnezeu urmând-o, ci judecata noastră, a celor de pe aici.

Se povestește dar? cum că messer Musciatto Franzesi, ajuns, din negustor bogat și mare ce era, la rang de cavaler, fii nevoit să plece în Toscana dimpreună cu messer Carlo Senzaterra, frate cu regele Franței, căruia papa Bonifaciu îi trimisese vorbă să vină până la dânsul Or, știindu-șl el cam încurcate trebile lui negustorești, așa cum sunt de obicei aceste treburi toate, și nefiind chip să le dezlege în grabă, se gândi să le lase în grija mai multor inși. Și pentru fiecare treabă găsi și om anume: doar pentru una mal avea îndoieli, căci nu știa cine ar fi fost în stare să-i scoată niște bani împrumutați pe la cîțiva burgoni.

Iar pricina îndoieli era că auzise cum că burgonii ar fi de rea-credință, neam cam țâfnos și aprig, iar lui nu-i da prin minte ce om al naibii ar fi putut găsi, ca, bizuindu-se pe el, să le răzbească soiul ticălos. Și după ce se gândi mult, își aminti de un oarecare serCiapperello din Prato, care la Paris îi călcase adeseori prin casă. Acestuia, fiind puțintel la trup și spilcuit nevoie mare, francezii, neștiind bine ce înseamnă Ciapperello, crezând c-ar fi „cappello"2„chapel"3 pe limba lor, nu-i mai ziceau Ciappello, ci, fiind mărunt la trup, de-a dreptul Ciappelletto: și cu porecla asta era știut de toți, fiind prea puțini aceia ce-i mai știau adevăratul nume.

Și iată acum și soiul de viață ce ducea numitul Ciappelletto: fiind el notar, se rușina amarnic când vreun act de-al lui (deși făcea puține) s-ar fi aflat că nu e măsluit; și acte ca acestea îți ticluia câte pofteai și le făcea mai bucuros pe nimica, decât un altul pe bani grei. Mărturii mincinoase dădea cu mare plăcere, rugat ori nerugat, și cum pe vremea aceea în Franța se punea mare temei pe jurăminte, prea puțin păsându-i că jură strâmb, el câștiga îfttr-a-cest chip necinstit toate procesele la care era chemat să jure pe legea lui că spuse drept. îi plăcea peste măsură și se străduia din răsputeri să semene zâzanii și vrajbă între prieteni, rubedenii sau oricine-ar fi fost, și cu cât ieșea mai lată isprava, cu-atâta mai vârtos se veselea și el. De-1 poftea cineva ca părtaș ia vreun omor sau altă mârșevie, pentru nimic în lume nu s-ar fi dat în lături, ci bucuros sărea într-ajutor; într-acest chip de nenumărate ori a schingiuit și-a omorât cu mâna Iui făpturi nevinovate, fără să-1 silească nimeni. De înjurat știa să-njure mai strașnic ca oricine de dumnezei și de toți sfinții; și pentru orice fleac îi sta blestemu-n gură, căci mai era și iute la mânie. În biserică nu ți-ar fi călcat nici să-i pici cu ceară, iar cele sfinte le lua în derâdere cu vorbe deșucheate, netrebnice otrepi părându-i-se toate. Prin cârciumi însă și alte lăcașuri de pierzanie își făcea veacul, și să fi pus și carul cu boi tot nu-1 trăgeai afară. Pe femei le-ndrăgea cum îndrăgește câinele ciomagul; ci-ntru potrivnicul păcat se desfrâna mai bucuros ca oricare. De-ar fi fost la o adică să ture, fura împăcat cu sine, ca omul cel cucernic când dă și el pomană. De lacom și bețiv nu-1 mai răbda pământul, ba într-așa măsură, încât uneori îl răzbea cu scârbă și-i da pe nas prea multă lăcomie. La joc de cărți și zaruri măsluite n-avea pereche-n lume. Dar ce mai tura-vura, era mișel și pace. Cel mai mișelnic om din câți trăiesc sub soare. Dar mârșăvia lui fu ocrotită vreme îndelungată de rangul și puterea lui messer Musciatto care îl punea la adăpost de răzbunarea celor pe care îi vătăma și chiar de furia curții, căci nici cu ea nu se avea mai bine.

Or, amintindu-și messer Musciatto de acest ser Ciapperello, căruia îi cunoștea întreaga viață din fir-a-păr, socoti că și-a aflat într-însui ac vrednic de cojocul afurisiților burgoni. Și, poruncind să-l cheme, îi cuvântă astfel:

- Ser Ciappelletto, precum ai știință, voi părăsi curând aceste locuri, și, printre alții, având și cu burgonii niscaiva socoteli și știindu-i bine cât plătesc și ce pramatii sunt, nu știu alt om mai vrednic decât tine pe care să mă bizui că va putea să scoată de la dânșii paralele cu care îmi sunt datori, de aceea, cum știu că acu deodată n-ai nimic de lucru, de te-nvoiești să iei în grija ta această trebușoară, m-oi îngriji și eu să-ți dobândesc milostivirea curții și din bănetul strâns să-ți fac și ție parte.

Ser Ciappelletto, știindu-se tară de lucru și cam lipsit de bunuri pământești, văzând că-i pleacă protectorul, care atâția ani de-a rândul îi slujise drept pavăză, nu mai șezu pe gânduri, ci fiind silit de împrejurări, se hotărî să-i spună că se învoiește bucuros. Drept aceea, după ce se sfatuiră împreună, plecând messer Musciatto, serCiappelletto, cu întăritură la mână și cu hârtii domnești de încredințare, luă drumul Burgundiei, pe unde aproape nimeni nu mai auzise de dânsul. Acolo, potrivnic firii sale, începu să umble după datornici și să-și rostuiască treburile cu duhul blândeții și cu îngăduință de parcă mînia și-ar fi ținut-o anume pentru mai la urmă. Și, între acestea, fiind găzduit în casa a doi frați florentini, cămătari amândoi, care, de dragul lui messer Musciatto, îl țineau ca pe palme, i se întâmplă să cază bolnav ia pat. Cei doi frați chemară degrabă doctori și slujitori să-i șază la îndemână și făcură tot ce le sta în putere să-1 vadă vindecat. Dar orice ajutor se dovedea zadarnic, căci bietul om, bătrân cum era și trăit în defrânare după spusa doctorilor, mergea din zi în zi în mai rău, ca omul când l-ajunge ceasul morții, din care pricină cei doi erau mâhniți din cale-afară. Și într-o bună zi, aflându-se pe undeva pe aproape de încăperea în care bolea serCiappelletto, începură să cugete între ei:

- Ce ne facem cu omul ăsta? zicea unul către celălalt. Mare pacoste pe capul nostru! Căci să-l alungi din casă așa bolnav cum e ar însemna să n-ai minte și să te faci de rușine. Ce-ar zice lumea de ar vedea c-așa, din bun senin, îl alungăm din casă tocmai când stă să moară, când el săracul cu nimic nu ne-a mâniat vreodată; și toate acestea după ce tot noi l-am găzduit și i-am grijit cu râvnă. Pe de altă parte însă, a fost așa de mișel încât de spovedanie de bună seamă nici n-o să vrea să audă, iar dacă moare fără să se spovedească, nici o biserică n-o

să-i primească trupul, ci dimpotrivă o să-i azvârle ca pe-un câine cine știe unde. Dar hai să zicem totuși c-ar ajunge să se spovedească; păcatele lui însă sunt atât de numeroase și atât de îngrozitoare, încât s-ar întâmpla la fel; nu-i preot sau călugăr să poată sau să vrea să-i deie dezlegare; și-atunci, nedezlegat, tot la aceeași groapă o s-ajungă.

Iar dacă acestea s-ar adeveri, norodul de pe-aci văzând una ca asta, fie din pricina îndeletnicirii noastre ce-i pare că-i nelegiuită, și ca atare o bârfește de zor, fie din dorința de a ne jefui, s-o ridica împotriva noastră, urlând în gura mare: „Javrele astea de italieni pe care nici biserica nu-i rabdă sub acoperișul ei1 nu mai au ce căuta între noi". Și-o să dea buzna prin casele noastre și te pomenești că ne mai și omoară după ce întâi o să ne prade bine de toată averea noastră. Oricum ar fi să fie, de moare-i vai de noi.

Ser Ciappelletto, după cum spuneam, zăcea într-o încăpere alăturată; și având auzul ascuțit, așa cum au bolnavii, auzi toate cele ce se spuneau despre dânsul. Drept aceea, chemându-i pe cei doi frați la sine, le zise astfel:

- N-aș vrea să vă îndoiți în nici un chip de mine și nici vreo teamă să nutriți pentru avutul vostru. Am auzit câte vorbeați adineauri, și sunt și eu încredințat că așa s-ar întâmpla, de-ar fi să fie precum gândiți voi. Dar treaba nu stă așa, căci eu la viața mea atâtea i-am făcut lui Dumnezeu, încât de i-oi mai face una, acu în pragul morții, e tot un drac. De aceea, faceți ce-ți putea și aduceți-mi un călugăr cucernic și priceput în tainele bisericești, cel mai cucernic și mai priceput pe care-1 veți găsi - de-ar fi să se afle vreunul pe fața pământului - și-apoi lăsați pe mine, că eu voi ști să scot la capăt și socoteala mea și pe a voastră, într-așa chip încât, de bună seamă, toate or să fie bine și n-o s-aveți de ce vă plânge.

Cei doi frați, deși nu-și puneau prea mari nădejdi în spusa lui serCiappelletto, se duseră totuși la o mănăstire de călugări și cerură să li se dea un monah cucernic și priceput, care să-1 spovedească pe un italian ce se afla bolnav la ei în casă. Și mănăstirea le dădu un călugăr bătrân, om evlavios și trăit în frica lui Dumnezeu, cu mare pricepere în ale Scripturii, vrednic de toată cinstea și cu osebire venerat și îndrăgit de toți drepîcredincioșii; iar cei doi frați îl duseră cu ei.

Călugărul, după ce intră în odăița unde zăcea ser CiappelSetto, i se așeză alături, și prinse

a-l îmbărbăta cu vorbe mângâioase, după care 11 întrebă de câtă vreme nu se spovedise. Ser Ciappelletto, care nu cunoscuse în viața iui ce va să zică spovedania, răspunsei

- Eu sunt deprins, părinte, să mă spovedesc măcar o dată pe săptămână, dacă nu și de două, sau de trei ori. Acum însă, de când zac, nu m-am mai spovedit de opt zile încheiate, cu atât chin m-a pedepsit pârdainîca de boală.

Grăi atunci călugărul:

- Bine faci, fiule, și așijderi să urmezi și de acum înainte. Pre câte văd, n-oi osteni prea mult punându-ți întrebări și dându-țî ascultare, de vreme ce cu atâta sârg te ții de spovedanie.

- Nu zi așa, părinte! Grăi ser Ciappelletto, că nu m-am spovedit nicicând destul de des încât să nu râvnesc de fiecare dată să fac mărturisire de toată vina mea, de când mă știu pe lume și până-n ceasul acela. De aceea dar, mă rog de dumneata să mă întrebi cu multă amănunțime de toate, toate cele ca și cum niciodată nu m-aș fi spovedit; nu te uita că-s bolnav. Căci mi-i mai drag să-mi pun la caznă trupul decât să știu, cruțându-l, că săvârșește vreo faptă ce-ar duce la pierzanie sufletul meu, pe care Mântuitorul nostru plătitula cu sângele-i prea scump.

Cuvintele acestea plăcură sfântului călugăr, care află în ele temei de gânduri bune. Și, după ce-l lăudă cu prisosință pe ser Ciappelletto pentru bunul său obicei, începu să-l întrebe de

s-a dedat desfrâului cândva, păcătuind cu vreo femeie. La care ser Ciappelletto, oftând din greu, îi zise:

- Părinte, dinspre partea asta mi-e și rușine parcă să-ți spun adevărat, căci tare mult mă tem să nu cad în păcatul deșertei semeții.

La care presfmțitul zise:

- Zi-i, fără frică, fiule căci adevăr spunând, nici întru spovedanie și nici alminteri, nimeni n-a săvârșit păcat.

Și Ciappelletto atunci:

- De-i precum zici, părinte, atunci îți spun: neprihănit mă țin la trup și acuma, așa cum am ieșit din pântecele mamei.

- Binecuvântează-l doamne, că bine a mai făcut! grăi preacuviosul. Și astfel făcând, tu fiule, ești cu atât mai vrednic, cu cât nimeni nu te oprea să faci alminteri, așa cum nu ni-e nouă de pildă îngăduit să facem și nici altor călugări ce-s juruiți și ei.

îl întrebă pe urmă de nu care cumva îl supărase pe Cerescul Tată prin pofta lăcomiei. La care ser Ciappelletto, oftând și-a doua oară, răspunse cam că da și nu numai o dată. Căci, zicea el, deși postea cel puțin de trei ori pe săptămână cu pâine și cu apă, în afară de posturile rânduite în păresimi și pe care orice dreptcredincios le păzește cu sfințenie, totuși apa ceea o băuse cu aceeași poftă și aceeași plăcută desfătare cu care și bețivii se aghezmuiesc cu vin, mai cu seamă când se nimerea să ostenească de rugare multă sau de prea multă trudă la vreun pelerinaj. Apoi, într-alte rânduri, mai râvnise anume, zicea, și la niscaiva sălătele pregătite din. buruieni, așa cum fac femeile când se duc la țară, iar alteori aflase în bucate mai multă defatare decât credea că ar fi fost cu cale să afle un credincios care păzește cu evlavie postul, așa cum îl păzea el.

La care vorbe fratele îi zise:

- Fiule, firești sunt toate astea și nu-s păcate grele, de aceia nu-i cu cale să-ți apese cugetul mai mult decât s-ar cere. Oricui i se întâmplă, oricât de sfânt ar fi, să-i cadă bine bucatele, după un post mai îndelungat și așijderea și apa după sfârșeală multă.

- Ah, părinte, zise ser Ciappelletto, nu îi așa doar ca să-mi mângâi sufletul, știi bine că-mi dau singur seama că cele ce-s făcute întru slujirea Tatălui Ceresc se cade a fi făcute cu sufletul curat și neîntinat de zgură sau rugină; oricine face altminteri alunecă în păcat.

Prea mulțumit de vorba lui, călugărul îi zise:

- Mă bucură nespus de mult aceste simțăminte și-mi place că întru ele ți-e cugetul curat. Ci ia să-mi spui acum, căzut-ai tu vreodată la patima zgârceniei, râvnind mai mult decât era cu drept sau stăpânind ce nu era al tău?

Ser Ciappelletto îi răspunse:

- Părinte, n-aș dori să cazi la bănuieli fiindcă mă afli în casa acestor cămătari; eu n-am nimic cu ei; dimpotrivă, am tras aici cu gând să-i dojenesc, ba chiar cred că aș fi biruit dacă nu mă încerca Dumnezeu astfel. Pe mine tatăl meu, căci se cuvine s-o știi și pe asta, m-a încărcat de avuții când l-a ajuns sfârșitul; eu însă am dat de pomană o bună parte din ele, iar mai apoi, ca să mă țin în viață și ca să pot milostivi săracii, mi-am rostit și eu niscaiva trebușoare negustorești, și întru ele mi-am dorit câștigul. Ce-am câștigat am împărțit de-a pururi pe din două: cu partea mea mi-am stâmpărat trebuințele trupești, iar cu cealaltă am miluit săracii. Și unde puneam eu mâna, punea și Domnul mila, astfel încât cu ajutorul lui mi-a mers din plin câștigul.

- Bine-ai făcut, grăi călugărul; dar de mâniat, mâniatu-te-ai adesea?

- Oh, dinspre partea asta, făcu ser Ciappelletto, la drept să-ți spun, n> am cam mâniat. Căci cine oare s-ar putea răbda văzându-și semenii cum se desfată în rele din zori și până-n noapte, cum nu țin seamă de porunca și legile lui Dumnezeu și cum nici că le pasă de judecata lui? De câte ori n-aș fi dorit să știu că-s mort mai bine decât să-i văd pe tineri slujind deșertăciuni, să-i văd cum jură strâmb, cum umblă prin lăcașuri de pierzanie, cum nu pășesc cu anii în biserici și cum se înghesuie a străbate mai grabnic căile lumești, decât cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Călugărul grăi atunci:

- Fiule. Mânia ta e dreaptă și eu, din partea mea n-aș ști să-ți dau canon ca s-o plătești pre dânsa. Dar nu ți s-a întâmplat nicicând să te îndemne la omor ori la cuvinte grele sau alte boroboațe?

La care ser Ciappelletto răspunse:

- Vai de mine, părinte, cum poți spune chiar dumneata așa ceva, dumneta care țî-ai închinat viața Domnului? Dacă aș fi cugetat să fac una ca asta, socoti c-aș mai avea temei să cred că Domnul m-a răbdat atâta vreme pe pământ? De-alde astea doar tâlharii și cei mișei mai fac, iar eu, de văd vreunul, întodeauna spun: întoarce-i, Doamne, ochii către tine!

Călugărul îi zise atunci:

- Ia spune acuma, fiule, Domnul să te blagoslovească, facut-ai tu cândva vreo mărturie strâmbă, pe semeni i-ai vorbit de rău sau luat-ai tu vreodată cu sila dintr-ai lor?

- De bună seamă i-am vorbit de rău, răspunse Ciappelletto, căci am avut pe vremuri un vecin, ce pururi pe nedrept își tot bătea nevasta, și o dată l-am vorbit de rău cu rudele femeii, căci nu puteam răbda să văd cum o snopea de fiecare dată când se întorcea băut.

Grăi atunci călugărul:

- Ia spune acu: ziceai c-ai fost neguțător: ai înșelat pe cineva vreodată, așa cum fac adesea negustorii?

- Pre legea mea că da, răspunse Ciappelletto, dar nu știu cine a fost; atâta știu că o dată, primind eu niște bani pe o bucată de postav vândută unui om, i-am pus eu grijă într-o ladă, fără a mai sta să-i număr; și tocmai bine peste o lună, când dau să-i socotesc, aflu că sunt cu patru bani mai mult decât trebuia să fie, din care pricină după ce i-am păstrat un an de zile încheiat ca să-i pot da înapoi la urmă, negăsind niciunde păgubașul, i-am împărțit săracilor.

- Asta-i nimica toată. îi zise cuviosul, și-ai făcut bine ce-ai făcut.

Pe lângă acestea toate, cucernicul monah îl mai întrebă și despre alte multe, iar dânsul îi răspunse la toate într-același chip. Și dorind călugărul să-i săvârșească iertarea de păcate, ser Ciappelletto mai sări cu una.

- Părinte, zise el, mai am pe suflet un păcat ce nu ți l-am spus încă. Călugărul dori să afle care păcat anume și Ciappelletto zise:

- Îmi amintesc, părinte, că într-o sâmbătă, după asfințitul soarelui, am

pus sluga să-mi curețe prin casă și-am dovedit prin fapta aceasta că nu cinstesc cum se cuvine sfânta zi de duminică.

- Nimica toată-i și asta, 1-a încredințat călugărul.

- Ba nu zi așa părinte, grăi ser Ciappelletto; duminica se cade a fi cinstită, fiindcă într-această zi Mântuitorul nostru a înviat din morți.

Călugărul îi întrebă din nou:

- Altceva ai mai făcut?

- Da părinte, răspunse ser Ciappelletto, o dată, din nebăgare de seamă, m-am pomenit scuipând în casa Domnului.

Călugărul prinse a zâmbi și zise:

- Fiule, n-ai la ce să te amărăști pentru atâta lucru; și noi, cogeamitea călugări, și tot scuipăm aproape zilnic în biserică.

Iar Ciappelletto de colo:

- Rău faceți, cuvioase, căci nici un lucru nu se cade a fi ținut curat ca sfântul lăcaș în care i se aduce slavă Domnului Dumnezeu.

Și, după ce-i mai înșiră o droaie întreagă de nimicuri, la urmă prinse a ofta și-a plânge cu suspine, ca unul ce știa să se prefacă de minune când îi venea la îndemână. Cucernicul călugăr îl întrebă atunci:

- Fiule, ce-i cu tine? Și Ciappelletto îi zise:

- O vai și amar de capul meu, mai am încă un păcat pe care niciodată n-am cutezat să-1 spun, căci prea mă chinuie rușinea și ori de câte ori îmi amintesc de el, m-apucă plânsul, precum vezi, și sunt încredințat că-n veci n-oi dobândi iertare.

Atunci călugărul îi zise:

- Vezi-ți de treabă, fiule, ce tot vorbești acolo? De-ar fi să fie într-un singur om tot ce-i păcat pe lumea asta și ce va fi de-acum înainte, chiar și-atunci, de se căiește omul acela și se frământă atâta cât te frămânți tu, Dumnezeu, în bunătatea și îndurarea lui, de bună seamă l-ar ierta dacă se spovedește; de aceea nu te teme și spune-1 fără frică.

Atunci ser Ciappelletto, fără să-și curme plânsul, îi zise:

- Vai, părinte, păcatul meu e greu din cale-afară și nu cutez a crede că îmi va fi iertat de nu te îndupleci și domnia-ta să pui o vorbă bună pentru mine.

- Mărturisește-1 tară teamă, grăi precuviosul, și eu îți dau făgăduință să mă închin pentru tine.

Ser Ciappelletto însă îi da cu plânsul înainte fără să scoată o vorbă, iar celălalt îl zorea să zică. Și într-un târziu, după ce tot plângând, îl perpeli pe frate îndelungată vreme întru neștiință și nedumerire, slobozi un oftat din baierele inimii și zise:

- Părinte, de vreme ce-mi făgădui ești să te rogi pentru mine, am să-ți spun: află că mi-am blestemat o dată mama, pe vremea când eram micuț.

Și zicând astfel se puse iarăși pe bocit. Călugărul îi zise:

- Cum, fiule, ți se pare c-ai săvârșit un păcat chiar atât de greu? Doar oamenii cât e ziulica de mare îl blestemă pe Dumnezeu, iar dânsul îi iartă bucuros de-și recunosc greșeala și se căiesc de ea, și tocmai tu să crezi că nu te va ierta? Nu plânge, ia-ți inima în dinți și fii încredințat că de l-ai fi împlântat pe cruce chiar tu cu mâna ta, căința multă ce mi-o dovedești ți-ar câștiga de bună seamă iertarea lui.

La care ser Ciappelîetto zise:

- Ah părinte, cum spui una ca asta? Măicuța mea cea dragă, ce m-a purtat la sân și zi și noapte nouă luni de zile încheiate și m-a ținut în brațe de zeci și zeci de ori! Ah, rău am mai tăcut c-am blestemat-o și prea e greu păcatul; de nu te închini la Domnul pentru mine, în veci de veci n-oi dobândi iertare.

Văzând călugărul că ser Ciappelîetto nu mai are nimic de spus, îl dezlegă de păcate și-i dădu binecuvântarea sa, socotindu-I drept om cu sfântă și neprihănită viață, ca unul ce credea pe deplin adevărate toate câte îi fuseseră spuse. Și cine oare nu l-ar fi crezut văzând că spune atâtea lucruri chiar pe patul morții? La urmă, după toate acestea îi zise:

- Ser Ciappelîetto, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vei fi sănătos; dar dacă totuși, hai să zicem, s-ar întâmpla ca Domnul să cheme la sine sufletul tău cel fericit și pocăit de rele, ți-ar fi pe plac să ți se îngroape trupul în mănăstirea noastră?

La care ser Ciappelîetto răspunse:

- Da, părinte, nici n-aș dori să-1 știu în altă parte, acu dacă mi-ai promis să te închini la Domnul pentru mine; și-apoi, eu totdeauna nutrit-am închinare pentru așezarea voastră. De aceea te rog ca de îndată ce te întorci, să te îngrijești să mi se aducă anafura din trupul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care zi de zi voi o sfințiți pe altar, căci, deși bine știu că nu sunt vrednic de împărtășanie, socot, cu îngăduința ta, să mă cuminec totuși și să primesc cea de pe urmă ungere cu mir; dacă am trăit în viață ca un păcătos, acu măcar că mor, să-mi dau sfârșitul creștinește.

Cucernicul călugăr se arătă voios de atare vorbe înțelepte și-i spuse că se va îngriji să-i fie adusă anafura la pat tară zăbavă, și așa se și întâmplă.

Intre acestea, cei doi frați, temându-se ca nu cumva ser Ciappelîetto să-i înșele, se așezară lângă peretele ce despărțea odaia lui de o altă închăpere și, trăgând cu urechea, auziră și pricepură fără greutate toate câte i le spunea ser

Ciappelîetto călugărului, iar pe alocuri, auzind ce păcate mărturisea că făcuse, îl umfla așa de tare râsul, încât stau gata-gata să pufnească și din când în când își ziceau între ei: „Ce fel de om mai e și ăsta pe care nici bătrânețea, nici boala, nici frica de moartea pe care o vede cu ochii, nici teama de Dumezeu la a cărui judecată va fi silit curând să se înfățișeze nu pot să-1 scoată din nemernicia lui, nici să-1 îndemne a muri altminterea de cum a viețuit pe lume?" Totuși, văzând că până ia urmă omul făcuse ce făcuse și dobândise încredințarea că trupul lui va fi îngropat la biserică, nu-și mai bătură capul degeaba.

Nu după multă vreme, ser Ciappeletto se cuminecă și înrăutățindu-i-se starea, primi și miruirea de pe urmă. Iar după asfințit, în chiar aceeași zi în care cu smerenie și sârg se spovedise, se petrecu în viața asta. Din care pricină cei doi frați, rânduindu-i din banii lui cinstită îngropăciune și trimițând vorbă călugărului să vină pe înserate să-i stea de priveghi după obicei și-n zori să-i ducă trupul, se îngrijiră cu temei de toate cele trebuincioase.

Cucernicul călugăr care-i primise spovedania, auzind că-și dăduse sufletul, căzu la învoială cu starețul și, punând să tragă clopotele pentru adunarea obștei călugărești, arătă celor de față că serCiappelîetto fusese un sfânt adevărat, după câte pricepuse el din spovedania lui. Și în nădejdea că Dumnezeu avea să înfăptuiască prin mijlocirea lui o seamă de minuni, îi sfătui să-i preacinstească trupul cu sârg și multă închinăciune. La care lucru, starețul cu frații dimpreună, încrezători sărmanii, pe dată se învoiră. Și pe înserate, pornind cu toții la locul unde zăcea trupul lui ser Ciappeletto, îi rânduiră cu alai priveghiul; iar către ziuă, înveșmântați în anterie albe și odăjdii, cu cărțile în mână și crucile înainte, porniră toți cântând ca să-i ducă trupul, pe care apoi cu mult alai îl purtară până la biserică, mai tot norodul din oraș, cu mic, cu mare, îngroșând convoiul ce călca îmbulzindu-se pe urma lor. După ce mortul fu așezat în biserică, cuviosul călugăr care-1 spovedise se urcă în amvon și începu să predice uluitoare pilde despre trăirea sa, de posturile sale, de trupul lui neprihănit, de curățenia-i sufletească, despre sfințenia lui și viața-i simplă și curată; și printre alte lucruri, le povesti și fapta pe care ser Ciappeletto i-o mărturisise cu lacrimile în ochi socotind-o drept cel mai greu păcat din toată viața lui și le arătă și cât de mult se străduise el să-i vâre în cap că Dumnezeu avea să-1 ierte pentru dânsa. Și aflând prilej din asta spre a dojeni norodul, grăi: „Iar voi, afurisiților, pentru te miri ce fir de pai care v-aține calea îl blestemați pe Dumnezeu, pe Maica Preacurată și tot soborul sfinților din rai. Apoi, pe lângă toate acestea, mai povesti și altele o seamă despre traiul drept și prea curat al celui răposat. Și-n scurtă vreme, din atare vorbe crezute pe de-a-ntregui de mulțime, stârni în cei de față atâta zel cucernic și dragoste pentru mort, încât la isprăvirea slujbei dădură buzna toți ca să-i sărute mâinile și picioarele; iară veșmintele de pe dânsul i le făcură zdrențe toate, gândind că-i fericit acela ce izbutea să-și rupă o bucățică pentru sine. Toată ziua, până-n asfințit, călugării fură siliți să-l lase în biserică pentru ca întreg norodul să-1 poată vedea. Apoi, pe înnoptate, fu îngropat cu cinste într-un coștiug de marmură, în capelă, și încă dintr-a doua zi norodul începu să-i pună lumânări, să i se închine ca la sfinți, să-i facă juruințe și să-i anine în preajmă chipuri cioplite în piatră, așa precum cerea făgăduința dată.

Și în foarte scurtă vreme faima sfințeniei sale și evlavia credincioșilor spori în așa măsură, încât era cu neputință să afli om lovit de vreun necaz sau de vreo boală care să se închine altui sfânt decât lui Ciappelletto; de atunci i s-a zis și i se zice și astăzi încă „Sânt CiappelIetto"și se spune că și minuni a săvârșit printr-însul Dumnezeu și că și astăzi săvârșește cu aceia care i se închină smeriți și cu credință tare.

Iată așadar, în ce chip a viețuit și și-a aflat sfârșitul ser Ciapperello din Prato, care precum ați auzit până la urmă a ajuns să fie socotit și sfânt. N-ar fi pe voia mea să tăgăduiesc cumva că s-ar putea să stea și el de-a dreapta Tatălui, ferice, căci, după atare trai nelegiuit și spurcat, o fi ajuns și el să se căiască în clipa morții și s-ar putea ca Dumnezeu în marea-i îndurare să-1 fi primit în sânul lui. Dar, fiindcă lucrul acesta ne este întru taină, urmând cele știute, mai iute-aș zice că a ajuns la iad, în ghearele Satanei, decât la rai cu drepții. Și dacă e așa cum spun, putem pricepe lesne cât e de bun cu noi Părintele Ceresc; căci mila lui, fără a căuta greșeala săvârșită, ci doar și numai dreapta-ne credință, chiar dacă ni se întâmplă să înălțăm rugare unui dușman de-al său, gândind că-i este prieten, el totuși ne împlinește ruga, ca și cum nu către un dușman, ci către un sfânt adevărat ne-am fi închinat. De aceea, spre a fi feriți de molima cumplitei noastre vremi și spre a rămâne veseli în astă veselă adunare, pururi slăvindu-i numele în care am început-o, să ne arătăm smeriți față de Dumnezeu și milei lui să-ncredințăm toată nevoia noastră, nădăjduind fără clintire că ne va da ascultare.

Și astfel zicând, tăcu. 

link film online 
https://ok.ru/video/277226261100 
https://openload.co/embed/IVYnObSWJ3I/

descarcare carte..........