Decameronul

Ziua I. Povestea 2.

POVESTEA A DOUA

Evreul Abraham, îndemnat de Giannotto din Civigni,

apucă drumul curții papale de la Roma și, văzând

acolo nemernicia preoțimii, se întoarce iarăși la Paris

și se face creștin.

Povestea lui Pamfilo stârni pe alocuri râsul și fu lăudată de doamne, toată, de la început până la sfârșit. Și după ce fii ascultată cu multă luare-aminte, când luă sfârșit, regina îi porunci Neifilei, ce sta alături de Pamfilo, să dcie șir petrecerii începute, spunând și dânsa o poveste. Nefile, pe cât de frumoasă, pe atât de aleasă în purtări, primi bucuroasă îmbierea reginei și începu astfel:

- Pamfilo cu povestea lui ne-a arătat că Dumnezeu în bunătatea sa nu ia în seamă păcatele noastre când ele purced din lucruri pe care oamenii nu pot sa le priceapă cu judecata lor; iar eu cu povestirea mea vreau să v-arăt în ce măsură aceeași bunătate divină ne vădește purtarea ei cea dreaptă, îndurând cu răbdare păcatele acelora ce s-ar cădea s-o proslăvească prin faptă și cuvânt și care totuși calcă strâmb, pentru ca noi să stăruim cu și mai multă râvnă întru credința noastră.

Frumoase doamne, am auzit spunându-se pe vremuri că la Paris trăia un negustor de vază, om bun, cinstit și drept la suflet, pe nume Giannotto din Civigni, care făcea negoț pe picior mare cu stofe și mătăsuri. Acest Giannotto era prieten la cataramă cu un evreu foarte bogat, pe nume Abraham, care era și el neguțător de stofe și om cinstit și drept. Or, văzând Giannotto ce însușiri alese zăceau în Abraham, începu să se necăjească foarte la gândul că sufletul unui om atât de vrednic, de bun și de înțelept avea să fie hărăzit pierzării, ca unul ce nu cunoștea dreapta credință. Din care pricină, începu să-1 roage prietenește să părăsească rătăcirile credinței iudaice și să se întoarcă la adevărurile credinței creștinești; care credință, precum vedea și el, se întindea tot mai vârtos, ca una sfântă și adevărată ce era, în timp ce credința iudaică scădea în credincioși, pierind pe zi ce trece. Evreul răspundea că nu socotește drept sfântă și bună nici o altă credință în afară de cea iudaică și că el în aceasta se născuse și tot în ea socotea să trăiască și să moară, tară ca nimeni și nimic pe lume să-1 poată întoarce de la dânsa.

Giannotto nu se dădu bătut cu una cu două și după câteva zile începu din nou să-i vorbească, arătându-i, pe limba lui de negustor, pricina pentru care credința lui era mai bună. Și deși evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care-l lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfântul Duh le așeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învățăturile lui Giannotto, Dar, înrădăcinat cum era în credința lui, de convertit tot nu voia să se convertească. Pe măsură ce se încăpățâna mai tare, Giannotto tot mai aprig îi dădea ghes să treacă la creștinism, până ce evreul, răzbit de atâta stăruință, îi zise:

- Uite, Giannotto, tu vrei cu tot dinadinsul să mă fac creștin. Sunt gata s-o fac, dar mai înainte vreau să mă duc la Roma și să-1 văd acolo pe acela care spui că-i locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, să văd cum trăiește și cum se poartă, nu numai el, ci și slujbașii săi, ce zici că-s cardinali. Și dacă ei mi s-or părea că-s vrednici să mă facă a înțelege, fie prin cuvintele tale, fie prin însăși purtarea lor, că credința voastră este mai bună decât a mea, voi face după cum ți-am spus. Altminterea, rămân evreu.

Giannotto, auzind acestea, se mâhni peste măsură și-și zise în sinea lui: „Zadarnică a fost toată osteneala pe care socoteam că mi-am dat-o cu folos în nădejdea de a-1 aduce pe calea cea dreaptă; căci de se duce Abraham la Roma și vede traiul spurcat și ticălos al preoțimii noastre, nu numai că nici vorbă nu poate fi de încreștinare, dar chiar creștin să fie s-ar face iar evreu". Și întorcându-se către Abraham, îi zise:

- Prietene drag, de ce să te încumeți la atâta osteneală și cheltuială multă, mergând până la Roma? Unde mai pui la socoteală că pentru un om bogat ca tine, drumul, fie pe apă, fie pe uscat, e plin de primejdii. Crezi oare că n-ai să găsești aici pe cineva să te boteze? Ori, dacă tot mai ai vreo îndoială față de credința pe care ți-o propovăduiesc, unde crezi c-ai putea găsi meșteri mai înțelepți și mai luminați întru aceea decât cei de pe-aici, care sunt gata a-ți lămuri orice îndoială ce ți s-ar naște în suflet? Iată de ce socotesc eu că drumul tău e cam de prisos. Gândește-te că fețele bisericești de la Roma sunt aidoma celor pe care le-ai văzut și pe aici, ba chiar cu atât mai vrednice, cu cât sunt mai aproape de marele păstor. De aceea ascultă-mă pe mine și cruță-ți osteneala ce ar fi mai nimerit s-o folosești cu alt prilej, la vreo iertare1 poate, când s-ar putea să te însoțesc și eu până la Roma.

La aceasta evreul răspunse:

- Giannotto, eu nu mă îndoiesc de toate câte mi le spui; dar ce mai

calea-valea, de vrei să-ți fac pe plac, află că țin morțiș să mă pornesc la drum; de nu, nicicând n-oi mai ajunge să fac una ca asta. Giannotto, pricepându-i hotărârea, zise: - Te du cu bine dar, și cale bună, frate!

Iar întru sinea lui își dădu cu socoteala să de ajungea Abraham să vază curtea papii de la Roma, de bună seamă-n veci n-avea să se mai creștineze; dar, cum n-avea nimica de pierdut, tăcu din gură și-1 lăsă să plece.

Evreul încăleca degrabă și cum putu mai iute porni la Roma, unde o dată ajuns, fu primit cu cinste de evreii săi. Ș-acolo stând, fără a sufla o vorbă despre pricina care îl adusese, porni a cerceta cu multă luare-aminte purtarea papii, a cardinalilor, a întregii preoțimi și a curtenilor ce li se aflau în preajmă. Și, pe de o parte din câte putu el singur să vadă, destoinic cum era și băgător de seamă, iar pe altă parte din câte i se șoptiră la ureche, omul își dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic preoții păcătuiau cu toții prin desfrânări trupești și nu doar în cele rânduite de fire, ci chiar și-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaște frâul pocăinței ori al rușinii, până într-atât încât femeile stricate și copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câștiga favoruri. Și apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi, robiți pântecului ca dobitoacele și fără altă grijă decât desfrâul lor. Și tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s și zgârciți și atât de lacomi de bani, încât vindeau și cumpărau sângele asupriților, chiar și pe cel creștinesc și deopotrivă cu el și lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că țineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoț cu ele și având atari samsari, încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toți negustorii câți se aflau acolo. Și simoniei lor nerușinate îi ziceau chipurile „procuratură", iar lăcomiei fără frâu „susținere", vezi Doamne! Ca și cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înțelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase și ca și cum s-ar fi lăsat și el înșelat ca oamenii de rând de numele pe care li-1 dau lucrurilor.

Toate acestea, dimpreună cu multe altele, de care e mai nimerit să nici nu amintim, îl necăjiră foarte pe evreul nostru, om cumpătat și plin de umilință, și, socotind el că văzuse chiar destule, hotărî se se întoarcă la Paris și se porni la drum. Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-1 vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-1 lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni. La care evreul răspunse pe dată:

- Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă

Așa-zisele „perioade de indulgență" în care papa acorda iertarea păcatelor catolicilor care se duc în pelerinaj la Roma (n. t.)

creștinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încât aș zice mai degrabă că întreaga curte e-un furnicar de uneltiri drăcești decât lăcaș de făpturi creștine. Și după câte îmi pare mie socot că sfântul vost' părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri, și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere credința cea creștină și s-o izgonească din lume, când dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei și sprijin pe pământ.

Cum văd însă că totuși strădania le e zadarnică și credința voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporește în credincioși pe zi ce trece tot mai mult și-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvânt că Sfântul Duh e într-însa și îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfântă și cea mai dreaptă credință de pe lume. Din care pricină, de unde până acuma stăm neclintit la îndemnurile tale și nu voiam cu nici un chip să mă botez creștin acum îți spun pe față că pentru nimic în lume n-aș renunța la gândul de a mă creștina. Haidem dar la biserică și botează-mă, după datina sfintei voastre credințe.

Giannotto, care bietul nu se aștepta deloc la una ca aceasta, auzindu-1 vorbind astfel, fu cel mai bucuros dintre oameni. Și ducându-se cu el la Notre-Dame din Paris îi rugă pe preoții care slujeau acolo să-1 boteze. Aceștia, auzind că însuși jidovul dorea să fie botezat, îl creștinară de îndată, iar Giannotto, care-i sluji drept naș, îi puse numele loan. Pe urmă îl dădu pe seama unor înțelepți de vază care să-i lumineze mintea în tainele credinței noastre, pe care Abraham o învăță curând și apoi până la capătul zilelor sale fu om vrednic și bun, trăind cucernică viață.