Desțelenire

PARTEA ÎNTÂI

„Desțelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o rășchitoare care alunecă la suprafață.”

Din însemnările unui gospodar agronom

I

În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci și șapte de ani, neîngrijit și chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofițerskaia. Abia târându-și galoșii scâlciați și legănându-și încet corpul greoi, ajunse în sfârșit la capătul de sus al scării, se opri în fața unei uși stricate, care era întredeschisă și, fără să tragă clopoțelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic și prost luminat.

— Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas.

— Nu-i acasă –, sunt eu aici, intrați, răsună din camera vecină o voce de femeie și aceea destul de joasă.

— Mașurina? întrebă iarăși noul sosit.

— Chiar ea. Dumneata ești, Ostrodumov?

— Pimen Ostrodumov, răspunse el și, după ce își scoase cu grijă galoșii și-și atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii.

Camera scundă, murdară, cu pereții zugrăviți în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colț, masa din mijloc, câteva scaune și etajera ticsită de cărți. Lângă mesă ședea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, și fuma o țigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare și roșie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun și scoase din buzunarul de la piept o jumătate de țigară de foi. Mașurina îi dădu foc și amândoi, fără să vorbească și fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit și așa.

Deși nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinți mari și nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era și ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă.

— L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov.

— L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu niște cărți la bibliotecă.

Ostrodumov scuipă într-o parte.

— Ce tot aleargă așa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el.

Mașurina scoase o alfa țigară și, aprinzând-o cu grijă, zise:

— Îi e urât.

— Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăț! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap și dumnealui se plictisește!

— Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Mașurina, după un răstimp.

— A sosit… alaltăieri.

— Ați citit-o?

Ostrodumov dădu din cap.

— Ei… și…

— Ce să fie? În curând va trebui să plecăm.

Mașurina scoase țigara din gură.

— Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine.

— Merge cum trebuie. Numai că s-a oploșit pe acolo un om nesigur. Așa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt și altele. Și pe dumneata te cheamă.

— În scrisoare?

— Da, în scrisoare.

Mașurina își scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i șuvițe peste frunte și sprâncene.

— Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuți, fără discuție.

— Sigur că discuție nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei?

Mașurina căzu pe gânduri.

— Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine.

— Pentru asta am și venit, confirmă Ostrodumov.

— Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Mașurina.

— Da. Vrei s-o citești?

— Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu.

— Tot ce-ți spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoiești…

— Da nici nu mă îndoiesc.

Și amândoi amuțiră din nou; numai dârele de fum ce le ieșeau ca și mai înainte din gură se ridicau șerpuind ușor deasupra celor două capete cu păr des.

În antreu răsună zgomot de pași.

— Iată-l, șopti Mașurina.

Ușa se întredeschise ușor și prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov.

Era un căpșor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu niște ochi căprui, foarte ageri, sub niște sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de rață, ridicat în sus și o gură mică, trandafirie, caraghios țuguiată. Căpșorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulțime de dințișori albi și intră în cameră odată cu un trup slăbuț, cu mânuțe scurte și niște picioare cam strâmbe, care șchiopătau puțin. Cum zăriră căpșorul acesta Mașurina și Ostrodumov făcură niște mutre care trădau un îngăduitor dispreț, de parcă fiecare și-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt și nici nu se mișcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacție.

— Ce-o mai fi și asta? începu el cu voce pițigăiată. Un duet? De ce nu un trio? Dar tenorul prim unde-i?

— Nejdanov, vrei să spui, domnule Paklin? îl întrebă cu seriozitate Ostrodumov.

— Întocmai, domnule Ostrodumov! Nejdanov.

— Probabil că va sosi curând, domnule Paklin.

— Mă bucur, domnule Ostrodumov.

Omulețul șchiop se adresă Mașurinei care, încruntată, continua să pufăie tacticos din țigară.

— Ce mai faci, multstimată… multstimată… Tii, ce necaz mi-e! Totdeauna uit numele dumitale patronimic.

Mașurina strânse din umeri.

— Nici nu-i nevoie să-l știi! Numele de familie îl cunoști. Ce-ți trebuie mai mult? Și ce rost are întrebarea asta: ce mai faci? Doar vezi că trăiesc.

— Just, foarte just! exclamă Paklin, umflându-și nările și mișcând din sprâncene; dacă n-ai trăi, supusul dumitale servitor n-ar fi avut plăcerea să te vadă aici și să discute cu dumneata! Atribuie întrebarea mea unui obicei prost și învechit. Iar în privința numelui după tată… Știi, e cam greu să spui de-a dreptul: Mașurina! Știu eu că dumneata nici scrisorile nu le semnezi altfel decât Bonaparte: – vreau să zic: Mașurina! Totuși, când stai de vorbă cu cineva…

— Dar cine te roagă să stai de vorbă cu mine?

Paklin începu să râdă nervos, ca și cum s-ar fi înecat.

— Ei bine, draga mea, dă-mi mâna; nu te supăra, știu că ești foarte bună – eu de asemenea sunt bun… Ei?

Și Paklin întinse mâna… Mașurina îi aruncă o privire mohorâtă, totuși îi dădu și ea mâna.

— Dacă vrei neapărat să-mi știi numele, grăi ea tot posomorâtă, poftim: mă cheamă Fiokla.

— Iar pe mine Pimen, adăugi cu voce de bas Ostrodumov.

— Ah! Uite, ceva foarte… foarte instructiv! Dar atunci – o Fiokla! Și dumneata, o Pimene! spuneți-mi, de ce vă purtați amândoi așa dușmănos cu mine, și întotdeauna așa de dușmănos, pe câtă vreme eu…

— Mașurina, îl întrerupse Ostrodumov, găsește, și asta nu e numai părerea ei, că nu te poți bizui pe dumneata, fiindcă totdeauna privești lucrurile prin latura lor ridicolă.

Paklin se răsuci brusc pe călcâie.

— Iat-o, asta e veșnica greșeală a celor care mă judecă, multstimate Pimen! Mai întâi, nu râd întotdeauna; iar al doilea – asta nu strică-nimănui: de bizuit te poți bizui pe mine, fapt dovedit prin încrederea măgulitoare de care nu numai o dată m-am bucurat, chiar în rândurile voastre! Sunt un om cinstit, multstimate Pimen!

Ostrodumov mormăi ceva printre dinți, iar Paklin clătină din cap și repetă, de astă dată fără urmă de surâs:

— Nu, nu râd întotdeauna! Nu sunt deloc un om vesel! Priviți-mă!

Ostrodumov îl privi. Într-adevăr, când Paklin nu râdea, când tăcea și era serios, fața lui căpăta o expresie de tristețe, amestecată cu teamă; dar devenea din nou comică și chiar malițioasă îndată ce deschidea iarăși gura. Ostrodumov nu spuse însă nimic.

Paklin se adresă din nou Mașurinei:

— Ei, dar cu învățătura cum mai merge? Faci progrese în arta dumitale cu adevărat filantropică? Se pare că-i destul de greu să ajuți un cetățean neexperimentat să-și facă prima apariție în lume!

— Nu, nu-i greu, de vreme ce cetățeanul nu-i cu mult mai mare ca dumneata, domniile Paklin, răspunse Mașurina, care abia își dăduse examenul de moașă, și zâmbi mulțumită de sine.

Cu vreun an și jumătate în urmă, părăsindu-și familia ei nobilă și săracă din sudul Rusiei, sosise la Petersburg cu șase ruble de argint în buzunare; intrase la o maternitate și printr-o muncă fără preget obținuse diploma dorită. Era fată… și încă o fată foarte virtuoasă. Nu-i lucru de mirare, ar zice ton sceptic, aducându-și aminte de cele ce am spus înainte despre înfățișarea ei. Lucru uimitor și rar, ne îngăduim a zice noi.

Auzindu-i răspunsul, Paklin începu iarăși să râdă.

— Ești grozavă, draga mea! exclamă el. Mi-o ziseși! Așa îmi trebuie! De ce am rămas pitic?! Da unde o fi dispărut gazda noastră?

Paklin schimbase dinadins subiectul discuției. Nu putea să se împace deloc cu statura lui de o șchioapă și cu trupușorul lui sfrijit. Era foarte sensibil la asta, căci îi plăceau femeile la nebunie. Ce n-ar fi dat să le placă și el lor! Conștiința înfățișării lui îl rodea mai mult decât originea lui modestă și situația de neinvidiat pe care o avea în societate. Tatăl lui Paklin, simplu târgoveț, ajunsese prin tot felul de învârteli la funcția de consilier onorific; era expert în procese și om de afaceri. Administrase moșii, case și reușise să strângă o sumă frumușică; dar spre sfârșitul vieții dăduse în darul beției, așa că la moartea lui nu rămase nimic. Tânărul Paklin (numele lui era Sila…[1] Sila Samsonici, ceea ce i se părea o bătaie de joc) își făcuse studiile la o școală comercială, unde învățase la perfecție limba germană. După ce trecu prin greutăți destul de mari, nimeri în cele din urmă într-un birou particular, unde i se plăteau 1500 ruble de argint pe an. Cu acești bani trăiau el, o mătușă bolnavă și o soră gheboasă. Pe vremea când se petrec cele povestite de noi, Paklin intrase în al douăzeci și optulea an al vieții lui. Cunoștea o mulțime de studenți tineri, cărora le devenise simpatic datorită vioiciunii lui cinice, tonului ironic al vorbirii încrezute, pentru cultura lui unilaterală, dar incontestabilă și lipsită de pedanterie. Rareori se întâmpla să-l ia cineva peste picior. Într-o zi, întârzie puțin la o adunare politică… De cum intră, începu să se scuze cu febrilitate… „Fricos era sărmanul Paklin”, începu să fredoneze cineva într-un colț, și toți pufniră în râs. Până la urmă a râs și el, cu toate că în sufletul lui se simțea jignit. „A nimerit-o bine pungașul!” își zise. Cu Nejdanov făcuse cunoștință la birtul grecesc, unde se ducea să prânzească și unde exprima câteodată păreri foarte libere și îndrăznețe. Căuta să convingă pe toți că motivul principal al atitudinii lui democratice era faptul că la birtul grecesc se serveau mâncăruri prost gătite, ceea ce-i irita ficatul.

— Da… într-adevăr… unde-o fi dispărut gazda noastră repetă Paklin. Îmi pare că de la un timp încoace nu-i în apele lui. Nu cumva o fi îndrăgostit, Doamne ferește?!

Mașurina se încruntă.

— S-a dus la bibliotecă după cărți, iar ca să se îndrăgostească n-are nici timp, nici de cine.

„De dumneata!” era cât pe ce să-i scape lui Paklin.

— Doresc să-l văd, spuse el tare, pentru că trebuie să vorbesc cu el într-o chestiune importantă.

— În care chestiune? se amestecă Ostrodumov. În chestiunea noastră?

— Poate și în a voastră… adică a noastră, comună.

Ostrodumov mormăi ceva. Avea oarecare îndoieli în suflet, totuși se gândi: „Dracu mai știe! Așa cum se bagă el peste tot!”

— În sfârșit, iată-l că vine, zice deodată Mașurina și în ochii ei mici și urâți, îndreptați spre ușa antreului, licări ceva cald și gingaș, o luminoasă scânteie lăuntrică.

Ușa se deschise și, de data aceasta, intră un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, cu șapca pe cap, cu o legătură de cărți sub braț. Era Nejdanov.

[1] Forță (rusă).