În ajun

În ajun

I

Pe malul râului Moscova, aproape de Kunțovo, doi tineri ședeau tolăniți pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbușitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci și trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuțit, dar cam strâmb, având o frunte lată și un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate și ochii săi mici, cenușii, ușor mijiți, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt ședea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-și cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creț și privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarășul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustățile abia îi mijiseră, iar un pufușor fin îi acoperea bărbia. O drăgălășenie copilărească, o grație atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feței lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, și în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă și fericită, de tinerețe ușuratică, încrezută, răsfățată, încântătoare… își rotea ochii, zâmbea și își sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băiețandrii care știu că-s admirați. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, își înfășurase gâtul subțire cu o eșarfa albastră. Iar o pălărie boțită de pai zăcea alături în iarbă.

Pe lângă dânsul, tovarășul său părea un om îmbătrânit și nimeni nu și-ar fi putut închipui, privindu-i figura colțuroasă, că și lui îi e bine, că și el trăiește clipe de desfătare. Ședea într-o poziție incomodă. Iar capul lui mare, lătăreț la creștet și mai ascuțit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până și în poziția mâinilor și a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuț, precum și în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălțați în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuși, îți dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui ființă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă și chiar puțin ridicolă, răsfrângea bunătate și deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarășul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Șubin.

— De ce șezi pe spate și nu întins ca mine pe burtă? Începu Șubin. Așa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele și bați din călcâie – uite așa! Ai iarba sub nas: când te saturi să privești peisajul, te uiți la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firișor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace și încolo. Zău că-i mai bine așa! Că tu ți-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârșită. Ce? E glumă să ieși al treilea candidat^[1] după un asemenea examen?! Odihniți-vă, sir! Nu mai stați într-o veșnică încordare. A sosit vremea destinderii!

Șubin își rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobște copiii răsfățați cu prietenii casei, care le aduc bomboane) și, fără să aștepte răspunsul, urmă:

— Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci și alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mișună în toate părțile cu niște aere atât de importante, de parcă viața lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creației, o ființă superioară, le dă atenție… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de țânțar se mai și așază pe nasul regelui creației și-l folosește ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai și-ți zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Și adică de ce să nu se îngâmfe și ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai?

— Cum? Rosti Bersenev, tresărind.

— Cum! Îl îngână Șubin. Prietenul tău își expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculți.

— Admiram natura. Privește cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.)

— Da, ce admirabil colorit, adeveri Șubin. Zi-i natură, și pace!

Bersenev clătină din cap.

— Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar ești artist.

— Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Șubin și își puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găsești o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poți!

— Dar există frumusețe și aici, susținu Bersenev. Și, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău?

— Care basorelief?

— Copilul cu țapul.

— La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Șubin. M-am uitat atent la sculptorii adevărați, la bătrâni, la antici – și am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăți natura și îmi spui: „Dar există frumuseți și aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumusețe, chiar și în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumusețe. Anticii nu alergau după frumusețe. Ea însăși se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu știe. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem brațele prea scurte. Noi aruncăm undița într-un singur punct, și stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Și Șubin își scoase limba.

— Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Ești paradoxal. Dacă tu însuți nu simți frumusețea, dacă n-o iubești – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o priveliște frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simți…

— Du-te încolo, atotsimțitorule! îl repezi Șubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Șubin: tu ești un înțelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ți țin piept la discuții în contradictoriu tocmai eu, un student care nu și-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ți mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumusețea numai la femei… adică la fetele tinere, și asta doar de puțină vreme…

El se întoarse pe spate și își puse mâinile sub cap.

Tăcerea dură câteva clipe. Liniștea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă ațipise.

— Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăși Șubin, de ce nu-l strunește nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova?

— Nu.

— A înnebunit de-a binelea bătrânul. Șade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urnește din loc. Se boldesc unul la altul, așa de prostește… Chiar ți-i oarecum să-ți arunci ochii la dânșii… Ei, poftim! Și când te gândești cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una știe: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de rață. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan^[2]. Nu-i rea de loc. Am să ți-o arăt.

— Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează?

— Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiți la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poți să-i redai ușor asemănarea. Când colo, îți dai seama că-i greu de tot… îți scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clintește nicio trăsătură a feței. I se schimbă însă necontenit numai expresia ochilor – ceea ce-i transformă întreaga figură. Spune și tu, ce trebuie să facă atunci sculptorul, și încă unul prost? E o ființă miraculoasă, stranie, adăugă el după câteva clipe de tăcere.

— Da, e o fată neobișnuită, repetă și Bersenev.

— Și când te gândești că-i fiica lui Nikolai Artemievici Stahov! După asta poftim de te pronunță asupra descendenței, a neamului. Și, lucru curios, ea-i într-adevăr fiica lui, seamănă cu dânsul ca două picături de apă.

Dar seamănă și cu maică-sa, cu Anna Vasilievna. Pe Anna Vasilievna o respect din toată inima, doar e binefăcătoarea mea. Trebuie însă să recunosc că are cap de găină. De unde atunci la Elena un asemenea suflet? Cine a aprins în ea flacăra asta? Uite încă o problemă pentru tine, filosofiile!

Dar „filosoful”, ca și mai înainte, nu răspunse niciun cuvânt. De altfel, Bersenev nu păcătuia îndeobște prin elocvență; iar când vorbea, se exprima greoi, cu poticneli, gesticulând fără rost cu mâinile. De data aceasta parcă pusese stăpânire pe sufletul lui o liniște aparte, ca un amestec de osteneală și de tristețe. Se stabilise de curând la țară după o muncă îndelungată și epuizantă, care-i răpise multe ceasuri pe zi. Inactivitatea, beatitudinea și aerul curat, satisfacția de a-și fi atins scopul, convorbirea capricioasă și liberă cu un prieten, amintirea ființei dragi ce i se trezise brusc în minte – toate impresiile acestea deosebite, și, în același timp, ai fi zis asemănătoare se contopeau acum într-un singur sentiment, care pe de o parte îl liniștea, iar pe de altă parte îl tulbura și-l obosea… Era un tânăr foarte sensibil din fire. Sub tei era răcoare și liniște. Zumzetul muștelor și al albinelor, când intrau în cercul de umbră, răsuna parcă mai surd. Iarba măruntă și curată, verde ca smaraldul, fără ape aurii, nici nu se clintea. Firavele stele înalte stăteau nemișcate, ca vrăjite. Micile ciorchine de flori galbene de pe ramurile de jos ale teiului încremeniseră ca moarte. O mireasmă dulceagă îți pătrundea cu fiecare răsuflare în fundul pieptului, care se desfată respirând-o. In depărtare, peste pârâu, totul scapără, arzând parcă, până hăt în zare. Din când în când se înfiripa câte o adiere de vânt, care fărâmița strălucirea de pe câmp, sporind-o. Iar un abur lucitor juca la fața pământului. Nu se auzea nici glas de păsări: ele nu cântă în toiul arșiței. Numai greierii țârâiau pretutindeni, și simțeai o plăcere să asculți acest zvon fierbinte al vieții, șezând tihnit la răcoare: te trăgea la somn și te ademenea la visare.

— N-ai observat ce sentiment straniu trezește în noi natura? începu deodată Bersenev, însuflețindu-și discursul prin gestul mâinilor. Totul într-însa este atât de perfect și de limpede; vreau să spun, i-așa de satisfăcută de sine însăși! Iar noi o înțelegem și suntem încântați, dar în același timp – cel puțin așa simt eu – firea îmi deșteaptă în suflet o oarecare neliniște, o alarmă, chiar o tristețe. Oare de ce? Nu cumva înaintea ei, când stăm față în față, ne dăm mai bine seama de imperfecțiunea și de neclaritatea noastră? Sau poate nu ne ajunge mulțumirea de sine a naturii, ci dorim altceva, cum să spun, de care noi avem nevoie, iar firea, nu?

— Hm, replică Șubin, am să-ți spun, Andrei Petrovici, de unde vin toate acestea. Tu mi-ai redat sentimentele unui solitar, care nu trăiește, ci privește numai și se lasă pradă emoțiilor. De ce să te mărginești la a privi? Trăiește tu însuți și totul o să fie cum trebuie. Oricât ai bate la ușa naturii, nu-ți va răspunde cu un cuvânt inteligibil, fiindcă ea-i mută. Va fremăta și va da zvon ca o strună; dar să nu te aștepți la cântec de la dânsa. De aceea te sfătuiesc, nobile prieten, să-ți găsești o aleasă a inimii – și toată tristețea ta va dispărea ca prin farmec. Iată de ce „avem nevoie”, cum zici tu. Doar alarma asta, tristețea asta nu-i decât, pur și simplu, un fel de foame. Dacă-i dai stomacului hrana necesară, totul intră numaidecât în ordine. Ocupă-ți locul tău în spațiu. Fii „corp”, frățioare! Și ce-i aceea natura? Ce vrea ea? Ascultă și tu: dragostea… ce cuvânt mare și învăpăiat! Natura… ce expresie rece, didactică! De aceea (și Șubin începu să cânte): Trăiască Maria Petrovna!^[3], sau nu așa, adăugă el: Nu Maria Petrovna, dar n-are importanță! Vous me comprenez^[4]

.

Bersenev se săltă puțin și-și sprijini bărbia în mâinile sale împreunate.

— De ce ești ironic? rosti el, fără să se uite la tovarășul său. Ce rost au zeflemelile? Într-adevăr, ai dreptate: dragostea este un cuvânt mare, un sentiment mare. Dar despre ce dragoste vorbești tu?

Șubin se săltă și el puțin.

— Despre ce dragoste? Despre oricare – numai dragoste să fie. De altfel, drept să-ți spun, după mine nu sunt diferite feluri de dragoste. Dacă te-ai îndrăgostit…

— Din tot sufletul, îi împlini vorba Bersenev.

— Desigur, asta se înțelege de la sine: sufletul doar nu-i un măr, pe care să-l tai în felii. Dacă ești îndrăgostit, dreptatea e de partea ta. Iar mie nici nu-mi trece prin gând să glumesc. Inima mi-e cuprinsă acum de atâta duioșie, de atâtea emoții… Am vrut să-ți explic de ce natura ne impresionează, cum spui, atât de mult. Fiindcă ea trezește în noi nevoia de a iubi, pe care nu ne-o poate satisface. Natura ne mână pe nesimțite spre alte îmbrățișări, vii; dar noi n-o înțelegem și așteptăm ceva de la ea însăși. Ah, Andrei, Andrei, totul e minunat. Și soarele, și cerul, tot ce ne înconjoară – sunt o minune. Iar tu tânjești. Dar dacă în momentele acestea ai ține în mâna ta mâna femeii iubite, dacă mâna asta și femeia aceasta ar fi ale tale…dacă ai privi totul cu ochii ei și ai simți nu cu sufletul tău solitar, ci cu sufletul ei, atunci natura n-ar mai trezi în tine, Andrei, tristețe și neliniște. Atunci n-ai mai sta să-i remarci frumusețile. Firea însăși s-ar bucura și ar cânta, ba ți-ar îngâna imnul tău, fiindcă tu ai fi dat grai naturii mute!

Șubin sări în picioare și făcu câțiva pași înainte și înapoi. Iar Bersenev își plecă capul în pământ și o ușoară îmbujorare îi acoperi fața.

— Nu-s în totul de aceeași părere cu tine, începu el. Nu totdeauna natura ne vorbește de… dragoste. (Rosti cuvântul acesta după o clipă de șovăire.) Natura ne și amenință. Ne amintește de tainele sale înfiorătoare, pe care nu le poți pătrunde. Ea trebuie doar să ne îmbrățișeze și pe noi. Nu ne îmbrățișează mereu? Ascunde într-însa și viața, și moartea. Prin glasul ei ne vorbește tot atât de puternic moartea, ca și viața.

— Și-n dragoste găsim moarte, îl întrerupse Șubin.

— În afară de asta, urmă Bersenev, când mă duc, de pildă, primăvara în pădure, într-o dumbravă înverzită, și mi se pare că aud cornul romantic al lui Oberon (Bersenev se simți puțin stingherit când pronunță cuvintele acestea), oare și atunci…

— Asta-i tot sete de dragoste, sete de fericire – altceva nimic! Îi tăie vorba Șubin. Am auzit și eu modulațiile acestea, cunosc înduioșarea și frigurile așteptării, care-ți subjugă sufletul, sub baldachinul pădurii, în inima ei, sau în fapt de seară, pe câmp deschis, când scăpată soarele și când se ridică un abur de pe râu, dincolo de tufărișuri. Dar eu doresc și aștept fericirea și de la pădure, și de la pământ, și de la cer, de la fiecare nouraș sau fir de iarbă. De pretutindeni îi simt apropierea și îi aud chemarea. „Doamne, ești lumină, bucurie!” Astfel am început o poezie. Nu-i așa că primul vers e frumos?! Dar pe-al doilea nu l-am putut găsi. Fericire! Fericire! Câtă vreme nu ne-a trecut viața și suntem în deplină putere, cât timp ne găsim la urcușul muntelui, nu la scoborâș… La naiba, adăugă Șubin într-un avânt neașteptat, suntem tineri și nu suntem nici sluți, nici proști. Trebuie să cucerim fericirea!

Își scutură cârlionții și, plin de încredere în sine, se uită, aproape sfidător, în sus, la cer. Bersenev îl urmări cu privirea.

— Ca și cum n-ar exista nimic mai presus de fericire! Rosti el cu glas scăzut.

— De pildă, ce? îl întrebă Șubin și se opri.

— Uite, de pildă, noi amândoi suntem tineri, cum spui, și – să zicem – oameni cumsecade, și fiecare dorim fericirea. Dar oare acest cuvânt „fericire” ne unește, ne înflăcărează și ne face să ne dăm mâna cu încredere? Sau vorba asta ascunde un gând egoist, care mai mult dezbină?

— Dar tu cunoști cuvinte care unesc?

— Da. Sunt destule. Le știi și tu.

— Zău? Spune-mi-le și mie.

— Să zicem arta – doar ești artist… apoi patria, știința, libertatea, dreptatea…

— Dar dragostea? Întrebă Șubin.

— Și dragostea e un cuvânt care unește, dar nu dragostea după care ești însetat astăzi. Nu dragostea-desfătare, ci dragostea-jertfă.^[5]

Șubin se posomorî.

— Asta-i bună pentru nemți. Eu însă vreau să iubesc pentru mine. Țin să fiu pe primul plan.

— Pe primul plan… repetă Bersenev. Mie însă mi se pare că sensul vieții noastre este să fii pe planul al doilea.

— Dacă toată lumea ar proceda după sfatul tău, rosti Șubin cu o strâmbătură, atunci nimeni pe pământ n-ar mai mânca ananași: toți i-ar oferi altora.

— Înseamnă că ananașii nu sunt necesari. De altfel, fii fără grijă, oricând se vor găsi amatori care să smulgă chiar și pâinea de la gura altuia.

Amândoi prietenii tăcură.

— Zilele acestea m-am întâlnit iarăși cu Insarov, începu Bersenev. L-am invitat, la mine. Țin foarte mult să ți-l prezint ție… și familiei Stahov.

— Cine-i Insarov? A, da… e sârbul sau bulgarul despre care mi-ai vorbit? Patriotul acela? Nu el ți-o fi strecurat gândurile acestea filosofice?

— Se prea poate.

— E într-adevăr o personalitate extraordinară?

— Da.

— Inteligent? Talentat?

— Inteligent?… Da! Talentat? Nu știu, nu cred.

— Nu? Atunci ce găsești remarcabil la dânsul?

— Ai să vezi. Dar acuma cred că-i timpul să plecăm. Anna Vasilievna îmi închipui că ne așteaptă. Cât e ceasul?

— Trecut de două. Haidem. Ce zăpușeală! Convorbirea asta mi-a aprins sângele din vine. Și tu ai avut un moment… Nu degeaba-s artist. Prind orice amănunt. Mărturisește-mi: ți-e sufletul plin de o femeie?

Șubin vru să se uite drept în ochii lui Bersenev, dar acesta se întoarse și ieși din umbra teiului. Șubin porni după dânsul, legănându-se grațios pe picioarele sale mici.

Bersenev călca greoi, cu umerii ridicați, cu gâtul întins înainte. Totuși părea o persoană mai distinsă, mai gentleman decât Șubin, am zice – dacă vorba asta n-ar fi atât de banalizată la noi.