Fum

Fum

I

La 10 august 1862 o mare mulțime de oameni se afla adunată în fața vestitului edificiu „Conversation”^[1]din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzișul verde, casele albe ale acestui oraș plăcut, șirurile unduioase de munți – aveau un aer de bunăstare și sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere și de grație, și același surâs nelămurit și luminos flutura pe toate chipurile omenești, bătrâne și tinere, urâte și frumoase. Chiar figurile cănite și fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulțumire și desfătare. Panglicile și penele pestrițe, fulgerările de aur și de oțel de pe pălării și voaluri îți aminteau fără voie strălucirea însuflețită și jocul diafan al florilor de primăvară și al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franțuzesc, sec și gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor și nici nu se asemăna cu el.

De altfel, toate își urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanța rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleași figuri cunoscute cu aceeași expresie, stupidă și lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar și pe cele mai aristocratice. Același moșier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obișnuita lui grabă crispată și absurdă, cu ochii ieșiți din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul disprețuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colțuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”^[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câștig – oricât de mare i-ar fi fost șansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeași seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prințului Coco, unul dintre celebrii șefi ai opoziției aristocratice, care la Paris, în salonul prințesei Matilda^[3], fiind de față și împăratul – spusese așa de drăguț: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”^[4] A l’Arbre russe^[5]se adunau de obicei scumpii noștri compatrioți de ambe sexe. Afișau luxul, o ușoară neglijență în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură grațioasă, cum se și cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau și se așezau pe scaune, habar n-aveau ce să-și spună unul altuia și își omorau timpul îndrugând verzi și uscate sau râzând de ieșirile vulgare, extrem de impertinente și extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici și flecar, de mult răsuflat, care purta niște papuci vulgari în piciorușele sale slăbănoage și o bărbuță rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes^[6]fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din niște vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari și Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoștință, constatând astfel fără să vrea și zdrobitoarea superioritate a geniului străin și desăvârșita lor neputință de a inventa ceva spiritual. Și când te gândești că se afla aici toată fine fleur^[7]a societății noastre, „și nobili, și ai modei ași”^[8]. Se afla aici și contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeiește romanțele, deși nu știa decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, și care cânta cam în genul unui lăutar țigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meșter la toate: literat și administrator, orator și pehlivan. Era aici și prințul Y., prietenul religiei și al poporului, care își agonisise o avere uriașă, în vremurile fericite ale arendășiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de față și strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva și totuși nu știa încotro s-o apuce și prin ce să atragă atenția. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socotește foarte inteligent și extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur și prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradițiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru și contesei Vorotînskaia^[9]. El își păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”^[10](ceea ce nici nu se poate exprima în rusește), o încetineală afectată în mișcări, o expresie de morgă somnolentă pe fața-i imobilă, veșnic parcă jignită, și obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-și examina cu atenție degetele și unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-și sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ș.a.m.d. ș.a.m.d. Erau aici până și bărbați de stat, diplomați, personalități cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care își închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă și că englezescul „poor-tax”^[11]era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârșit și zeloșii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganței, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriți până la umeri, îmbrăcați în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca și faimosul flecar de la Paris; dar aceștia, fiind ruși, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ș., renumita arbitră a modei și a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” și „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemțișorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, și prințesa Babette, persoana în brațele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în brațele cărora și-a dat sufletul muzicianul), și prințesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la țară; și prințesa Pachette care a avut un mare ghinion: soțul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui^[12] – l-a bătut pe primarul orașului și a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârșit principesa Zizi, gata oricând să râdă, și principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioți și îi luau de sus… Să le lăsăm dară și noi în pace pe aceste doamne încântătoare și să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele își etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, și să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!

II

La câțiva pași de „Arborele rusesc”, în fața cafenelei Weber, ședea la o măsuță un tânăr frumos, cam de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, uscățiv și smead, cu o figură virilă, plăcută. Aplecat înainte și rezemat cu amândouă mâinile de baston, el stătea liniștit și firesc, ca un om căruia nici nu-i trece prin minte că cineva l-ar putea observa și s-ar ocupa de persoana lui. Ochii săi căprui, care băteau în galben, ochi mari și expresivi, scrutau fără grabă totul în juru-i. Tânărul ba și-i mijea din pricina soarelui, ba îi ațintea deodată, cu luare-aminte, asupra vreunei figuri excentrice ce trecea pe dinaintea lui; atunci un surâs fugar, aproape copilăresc, îi înfiora mustățile subțiri, buzele și bărbia proeminentă. Purta un palton larg de modă nemțească, iar o pălărie de pâslă moale, gri, îi acoperea jumătate din fruntea lată. La prima vedere făcea impresia unui tânăr serios, de ispravă puțin cam încrezut, cum întâlnești sumedenie în lumea asta mare. Părea că se odihnea după strădanii îndelungate și se desfăta cu atât mai multă plăcere de priveliștea desfășurată în fața lui, cu cât gândurile sale erau departe într-o lume care nu semăna deloc cu cea care-l înconjura în momentul acela. Era rus; îl chema Grigori Mihailovici Litvinov.

Trebuie să facem cunoștință cu dânsul. De aceea vă vom povesti pe scurt trecutul său, foarte simplu de altfel, fără complicații.

Fiu de fost slujbaș din breasla negustorească, el nu fusese crescut la oraș, cum ar fi fost de așteptat, ci la țară. Maică-sa se trăgea dintr-o familie boierească, fată de pension, o fire foarte bună și extrem de romanțioasă, fară a fi lipsită de energie. Mai tânără cu douăzeci de ani decât soțul ei, ea îl reeducă pe cât o ajutau puterile. Îl strămută din făgașul funcționăresc în cel moșieresc, potoli și îndulci caracterul său dur, aspru. Datorită ei, soțul începu să se îmbrace mai acătării și să se poarte cuviincios, renunță chiar la înjurături; arăta considerație pentru știință și pentru persoanele instruite, cu toate că nu lua, bineînțeles, nicio carte în mână; se silea din răsputeri să-și țină prestigiul: ajunse să umble mai domol și să vorbească pe un ton mai reținut, îndeosebi despre problemele mai înalte, ceea ce-i făcea mult năduf. „Uf! Ce mai chelfăneală le-aș trage!” își zicea el uneori în gând, dar adăuga numaidecât cu voce tare: „Da, fără îndoială… rămâne de discutat!” Mama lui Litvinov introduse în casă obiceiuri europenești: nu-și tutuia servitorii și nu îngăduia nimănui să se ghiftuiască la masă. Cât privește proprietatea lor, nici ea însăși, nici soțul său nu fură în stare s-o scoată la capăt cu ea. Moșia rămăsese demult părăginită. Era însă întinsă, avea felurite terenuri arabile, păduri și un iaz, pe malul căruia fusese odinioară o fabrică mare, înființată de un boier zelos, dar zăpăcit. Fabrica prosperase pe mâna unui neguțător pișicher, dar se părăduise cu totul sub conducerea unui cinstit arendaș neamț. Doamna Litvinova era mulțumită că măcar nu-și ruinase avutul și nu făcuse datorii. Avea din nenorocire o sănătate șubredă și se stinse de oftică chiar în anul când fiul ei intră la universitatea din Moscova. El nu-și isprăvi studiile din pricina unor împrejurări pe care cititorul le va afla mai încolo, nimeri în provincie, unde vegeta câtăva vreme fără ocupație, fără relații și aproape lipsit chiar de cunoscuți. Găsi puțină bunăvoință la nobilii din districtul său, pătrunși mai puțin de teoria occidentală cu privire la pacostea „absenteismului” decât de convingerea proprie că „ți-e mai aproape cămașa de trup” și, grație acestora, se trezi înrolat cu forța în miliție în 1855, după care fu cât pe ce să moară de tifos în Crimeea, unde stătu șase luni într-un bordei pe țărmul Mării Putrede, fară să fi văzut în tot acest timp picior de „aliat”. Ocupă pe urmă o funcțiune electivă, legată bineînțeles de multe neplăceri, și – silit să locuiască la țară – prinse gust pentru agricultură. Își dădu însă seama că moșia mamei, gospodărită prost și fară vlagă de tatăl său, șubrezit de bătrânețe, nu aducea nicio zecime din veniturile cuvenite și că, intrând pe niște mâini abile și pricepute, ea s-ar putea preface într-o mină de aur. Dar înțelese în același timp că lui îi lipseau experiența și știința. De aceea plecă în străinătate ca să învețe de la azbuche agronomia și tehnologia. Petrecu peste patru ani în Mecklemburg, în Silezia, la Karlsruhe. Vizită Belgia și Anglia. Studie serios și își însuși multe cunoștințe. Dar lucrurile n-au mers lesne. El însă ținea morțiș să ducă încercările până la capăt. Iar acum, sigur de sine și de viitorul lui, ca și de ajutorul ce-l va da concetățenilor săi, poate chiar țării întregi, Litvinov se pregătea să se întoarcă acasă, unde îl chema cu rugăminți și cu implorări în fiecare scrisoare tatăl său, dezorientat cu totul de emanciparea țăranilor, defalcarea loturilor, actele de răscumpărare, într-un cuvânt de noile rânduieli… Dar de ce se afla Litvinov la Baden?

El se găsea la Baden, fiindcă aștepta din zi în zi sosirea Tatianei Petrovna Șestova, vară de a doua și logodnica lui. O cunoștea aproape din copilărie și petrecuse cu dânsa primăvara și vara în Dresda, unde fata se stabilise împreună cu mătușă-sa. El iubea din suflet și stima profund pe tânăra lui rudă și, isprăvind obscura sa muncă pregătitoare, înainte de a îmbrățișa o nouă carieră – o activitate serioasă, nu o slujbă de stat – Litvinov îi propuse, fiindu-i iubită, tovarășă și prietenă, să-și unească viața cu viața lui, întru bucurie și întristare, muncă și odihnă, într-un cuvânt for better for worse^[13], cum spun englezii. Tatiana consimți, și el se grăbi să se întoarcă la Karlsruhe, unde îi rămăseseră cărțile, lucrurile, hârtiile… Dar de ce se afla la Baden, o să mă întrebați din nou?

Litvinov se găsea la Baden, fiindcă mătușa Tatianei, Kapitolina Markovna Șestova, care o crescuse, o fată bătrână de cincizeci și cinci de ani, fire originală, cu suflet bun și curat, cu idei largi, plină de abnegație și jertfire de sine, un esprit fort^[14] (îl citea pe Strauss, dar în ascuns de nepoata sa), democrată, adversară înverșunată a lumii bune și a aristocrației, nu putuse rezista tentației de a arunca măcar o privire fugară tocmai asupra acestei lumi într-un loc atât de la modă, ca Badenul… Kapitolina Markovna nu purta crinolină, își tundea scurt părul alb. Dar luxul și pompa o tulburau în taină și avea o cu atât mai mare plăcere să blameze și să disprețuiască aceste vanități… Cum să nu satisfaci gustul bunei bătrâne?

Iată de ce Litvinov era așa de calm și de nestingherit, și de ce se uita în juru-i cu atâta siguranță. Viața îi apărea limpede înainte, soarta i se lămurise; iar el era mândru și bucuros de soarta asta pe care o socotea ca o operă a mâinilor sale.