Detectivii de duminica

Detectivii de duminica de Corneliu Cadelcu

trei

1

TREI CAFELE MICI FĂRĂ ΖAHĂR

Pe terasa „Crizantemei” puteai întâlni, în toate zilele cu soare, dintre 1 mai și 15 octombrie pe toți cei din oraș cu care voiai sau nu voiai să te întâlnești ca și pe toți bucureștenii, ieșenii, băcăuanii, botoșănenii ori sucevenii în trecere prin N. Popularitatea terasei o făcuserăm noi, câțiva gazetari, câțiva actori, câțiva oameni de cultură împătimiți întru cafele bune și o întreținea strădania doamnei Lăzărescu de-a-i păs­tra faima. Strădania ei se materializa în servire ireproșabilă, fete frumoase și o nemaipomenită elasticitate în sortimentarea cafelelor și-a celorlalte preparate de mic dejun și cofe­tărie.

Cel așezat la una din mese, sub pinul dinspre biserică, era îmbrăcat foarte corect de parcă ar fi mers într-o vizită ofici­ală. Deschise un ziar, la pagina a treia, îl împături în așa fel încât să rămână vederii numai o anume coloană, prima din dreapta, cu titlul mărunt și încercuit cu strășnicie. Se așeză și aștepta să i se simtă venirea.

Ieși de după peretele de sticlă Violeta cu tava cu cafele și văzându-l pe cel cu ziarul îi zâmbi, și-l întrebă peste umăr:

— Cu ceva serios înainte?

— Trei mici fără zăhar! făcu sec cel cu ziarul stricând echilibru] prin rostirea incorectă a vorbei din urmă.

— Deci mai așteptați pe cineva, domnule Moroianu?

— Exact!

— Ca dumneavoastră sau din București?

— Ca mine.

— Cine e? se alintă Violeta.

— Mihai Iovan!

— Boxerul? Dar ce aveți dumneavoastră cu el?

— O afacere.

— Hm. O afacere sau vreo anchetă?

— O întâlnire de afaceri, cum ți-am spus!

Moroianu intră în ritualul obișnuit al savurării cafelei: o gură, un fum, o pauză. În timpul acesta un ins îmbrăcat de­cent și purtând ochelari fumurii, cam mari pentru vârsta lui, surprinzând privirea tânărului i se adresă:

— Scrie ceva și despre meciul cu „Farul”?

— Nu. Nu e ziarul de azi! Sunteți constănțean?

— Într-un fel.

— Au mâncat iar bătaie.

— Cu cât?

— Nu știu. I-am auzit pe colegi dimineață comentând. Eu nu-s...

— Păcat! Mulțumesc.

— N-aveți pentru ce. Oricum vă puteți informa imediat ce vin ziarele, pe la unsprezece și... făcu Moroianu politicos și aruncându-și privirea spre stradă zări pe unul din cei aș­teptați. Un foarte fercheș ofițer de poliție get-beget din N.

— De ce dai alarma fără rost, amice? îl luă acesta re­pede pe Moroianu. Ce ți s-a mai întâmplat?

— Ai să vezi tu dacă e fără rost. Poftim! zise Moroia­nu întinzându-i ziarul și așteptând să vadă pe obrazul priete­nului lumina unei aprecieri favorabile.

Ofițerul citi distrat, își luă cafeaua, cam răcită acum, puse ziarul deoparte, căută o țigară, aprinse și apoi întrebă:

— Și ce-i cu asta?

— Ai citit?

— Păi, dragul meu, fapte de astea, „evenemente” cum le zice nea Tăbăcaru îți dau și eu câte vrei. De asta m-ai che­mat? Puteai veni direct la sediu. Dar nu văd ce-i așa de gro­zav în asta. Sau te-ai săturat de „Arca lui Noe” și vrei să faci o rubrică nouă?

— Ai citit chiar totul? întrebă încă nedezumflat Moro­ianu.

— Am citit și îți repet, nimic deosebit; așa ceva se întâmplă și pe la noi.

— Și morți misterioase?

— Misterioase, numai la început, preluă ofițerul, pe ur­mă se constată că omul era bătrân, bolnav de cine știe ce maladie, singuratec, și nici măcar n-avea obiecte de mare preț prin casă. Deci nu putea fi victima unei agresiuni. Apoi sorbind din cafea întrebă: Tu nu mai vrei una?

— Ba da, făcu Moroianu alunecând spre dezumflare dar încă având argumente. Fă-i semn Violetei! Iar cu asta n-am terminat.

— Nu? se miră ofițerul. Dar pentru cine e a treia cafea?

— Pentru Mihai.

— Da?!

— Ce-i, Samuraiule? Te temi că-ți strici reputația?

— De unde îmi știi tu porecla?

— Ascultă domnule lent maior Petre Mateescu, nu nu­mai voi sunteți informați, ci și noi gazetărașii de provincie. N-ai să-mi spui că nu-ți place porecla asta.

— S-au găsit și băieții să-mi dea o poreclă, mamă-mamă! Numai Bărbuță e vinovat. Am să-l rad eu într-o zi pentru asta.

— Nu zău? făcu Moroianu, chiar nu-ți place?

Violeta veni, foarte sobră, luă ceștile aproape fără să-i privească și mai ales căutând să nu vadă Samuraiul că e admirat, așa ca un actor de cinema, de la distanță. Simțeam asta, simțeam privirea Violetei. Am spussimțeam pentru că e inutil să mă mai ascund și să povestesc la persoana a treia. Eu eram Moroianu, adică mai sunt și acum.

— Las-o pe-a lui Mihai, am spus eu ca să-i dau Violetei un ajutor, s-o bea rece. Așa-i trebuie dacă întârzie nejustificat. Între timp Mateescu mai citi o datăștiruța încercuită de mine și mă întrebă:

— Ce ziar e ăsta?

— „Flamura Prahovei”! Mizilul e în județul Prahova, nu știai?

— Hm, făcu el, știam, dar nu știam ce ziar e ăsta. Apoi mă privi lung. Și tu chiar crezi că acolo, la Mizil, s-a săvârșit o crimă?

— Da. am răspuns eu cu toată gura.

— Crezi sau știi?

— Presupun.

— L-ai cunoscut cumva pe A. Z. ăsta? Că aveți și voi o pudoare de nu se mai află pereche, dați numai inițiale. De-ai face și tu așa! Da’ tu ești în stare când încondeiezi pe unul în „Arcă” să-i scrii numele cu majuscule și să-i dai și poza.

— Poza o dați voi la „Cleștele Opiniei Publice”.

— Și ce te face să crezi că a fost o crimă? Nu mi-ai spus.

— Pentru că pe cel mort îl cheamă Amilcar Zaharescu și a fost magistrat.

— De unde știi asta?

— De la colegul care a scris rubrica.

— Și colegul ăla al tău ți-a spus că a fost ucis? Au aflat ei așa ceva? Sau numai tu cu imaginația ta...?

— Nu, el nu mi-a spus că A. Z. ar fi fost ucis. Dar închipuie-ți că un bătrân magistrat a putut face destule victime și că una dintre ele, oricare dintre ele, ar fi...

— Putut să se răzbune suprimându-l?...

— Exact, am făcut eu, înfierbântat de cele ce urmau să fie spuse lui Mateescu.

— Prietene, începu ritos Mateescu, asta se întâmplă în romanele polițiste. În realitate e ceva mai greu.

— Să-ți spun bomba, domnule Holmes? nu m-am mai putut eu abține.

— Spune-mi-o, dacă ții, dar mai întâi lămurește-mă de ce l-ai amestecat în treaba asta pe Mihai Iovan, că am în­țeles acum că pentru așa ceva l-ai invitat. Doar nu vrei să facă cu tine o cursă clandestină până la Mizil ca să faceți voi acolo pe detectivii?

— Nu. Ai să râzi dacă-ți spun de ce l-am chemat pe Io­van. Ca să te convingem pe tine să cercetezi.

— Asta e bomba?

— Nu. Bomba e că omul, A. Z., nu era știut ca bolnav, de nimeni, din cei care-l cunoșteau mai îndeaproape și că a fost găsit cu mâinile asupra obrazului, acoperindu-și ochii de parcă ar fi văzut o stafie.

— Iar fabulezi.

— Hm, am făcut eu, vine Iovan și ai să vezi ce spune și el.

Într-adevăr, Mihai Iovan venea, agil și puternic, printre mese spre noi.

— Salut băieți! ne întinse el mâna.

— Ai găsit ceva senzațional, Dinule? Ceva vrednic de imaginația noastră? spuse el așezându-se. Și apoi luând ca­feaua, rece: O beau, cu condiția ca voi să mai beți câte una caldă, cu mine. Da? Violeta!

Violeta era „pe fază” îl așteptase doar.

— Unde? întrebă Mihai după ce-și încercă puterea cu gustul răsuflat al cafelei.

— La Mizil.

— Perfect. Vorbesc cu domnul Nițu și-mi dă o cursă la Ploiești de două zile. Crezi că-mi ajunge? Partea din urmă a întrebării fu adresată lui Mateescu.

— Voi chiar aveți de gând să faceți pe detectivii? se miră locotenentul.

— Și de ce nu? răspunse Mihai pe același ton. Iar eu am izbucnit în râs și Mateescu mă secondă și el molipsit.

— Dacă râd, am spus eu, nu înseamnă că nu mai cred în ce ți-am spus. Și către Mihai: Nu e cazul să te grăbești, Mihai, poate ne ajută „mareșalul”.

— Stați cuminți, fraților! ne țistui Mateescu. Ne mai aude cineva.

— Păi cum, Petre, spuse Mihai, sorbind cu sete din ca­fea, și foarte încet în același timp, dacă tu descoperi o cri­mă așa misterioasă ori vreo poznă gravă a cuiva, gravă și camuflată frumos, nu te avansează?

— Băi neinformaților, voi acuma ori râdeți de mine ori v-ați pus în gând să mă faceți să trădez secrete de serviciu. Mă compromit cu voi! și se ridică. Mihai îl privi lung Eu îl priveam încă lung când el se ridicase și porni spre ușa cofetăriei. Ne întrebam din priviri și eu și Mihai, ce-o fi cu amicul nostru.

— De ce râzi?

— Râd că Samuraiul vine cu cafea rece și foarte tare.

Mihai se întoarse către convoiul ce-l anunțasem.

— Așa, mareșalule, spuse Mihai, încalci legea în loc s-o aperi! Frumos!

— Curaj! spuserăm noi. Ăsta era un salut foarte răspândit la „Crizantema”.

După ce gustă puțin din ceașcă, Mateescu mi se adresă mie foarte serios:

— Dinule, tu crezi serios în ce spui ori îți construiești un subiect de serial, pentru „Zorile”?

— Deocamdată, am răspuns eu la fel de serios, nu mă gândesc la niciun serial. Sunt doar curios să aflu cum a mu­rit Amilcar Zaharescu. Atât. Poate nici nu e nevoie să mear­gă Mihai acolo. Poate...

— Este în stare să mai aștepte? – întrebă Mateescu.

— Să aștept, altceva ce-mi rămâne?

— Bine.

— Dacă nu se ivește altceva între timp, am zis eu du­pă asta.

— Ce anume, făcu îngrijorat Mateescu, ce să se ivească?

— Vreo știre de la colegul meu, l-am rugat să mă țină la curent, vreun nou indiciu, vreo...

— Vreun alt mort misterios, aruncă o vorbă în vânt Mi­hai Iovan.