Diamantele negre

Diamantele negre de Jokai Mor

PREFAȚA

Pe vremea dualismului austro-ungar, publicul cititor din Ungaria era surprins de o nouă tematică abordată de Jokai: autorul său preferat – cunoscut până atunci prin scrieri oglindind Orientul de basm, zbuciumul unor îndepărtate secole maghiare și luptele din epoca reformelor – se apucase deodată să scrie despre prezentul cel mai apropiat, despre capitaliști și panamale, despre viața feerică a marilor orașe. Scriitorul nu mai estplora cu predilecție tainițele sufletului omenesc, ci căuta trăsăturile noi ale timpului său, folosindu-se de modalitățile proprii psihologului sau moralistului. Era gazetar, și ca atare își concentra atenția înainte de toate asupra evenimentelor „senzaționale” din acel deceniu.

în 1870, cândDiamantele negre vedeau lumina tiparului în coloanele revisteiA Hon (Patria), condusă chiar de el, scandalul stârnit de episcopul Danielik Janos era încă proaspăt în conștiința oamenilor. În 1866 Danielik voise să vândă unui bancher belgian uriașele moșii ale bisericii catolice maghiare. Subtila afacere ar fi însemnat nu numai scoaterea averilor clericale de sub controlul Adunării Naționale Maghiare, ci ar fi oferit o nouă și masivă sursă pentru sprijinirea statului papal periclitat în însăși existența lui de mișcarea de eliberare națională italiană. Numai că marea lovitură a dat greș. Opinia publică din Ungaria și-a spus cuvântul apăsat, iar ciclul de articole demascatoare apărut înA Hon sub semnătura lui Ludvigh Janos, luptător din tabăra emigranților politici care l-au urmat pe Kossuth, a avut darul să contribuie masiv la zădărnicirea ei, silindu-l pe Danielik să renunțe, într-un chip la fel de zgomotos!

Scandalosul eveniment de la care a pornit Jokai n-a încătușat însă imaginația marelui scriitor, nu l-a determinat să scrie un roman-repor- taj. Cazul concret a fost surprins de scriitor într-o viziune largă, romanulDiamantele negre oglindind lupta, cu toate implicațiile ei democratice, purtată împotriva absolutismului și a capitalului străin aflat în strânse relații cu papalitatea. Cu acest prilej, însă, scriitorul care militase pentru o Ungarie burgheză se pomenește deodată în fața unei noi forțe, în fața mișcării muncitorești. Dar ca purtător de cuvânt al liberalismului și al dezvoltării pașnice, Jokai nu s-a putut întoarce împotriva capitalismului, n-a putut deveni adeptul revoluției proletare.

în zugrăvirea minei din Valea Bondei, a lui Berend Ivân, lesne putem recunoaște seninele preocupărilor de natură reformists: se profesează grija față de traiul și educația muncitorilor pentru ca însuși proletarul să devină un acționar, un mărunt coproprietar! Dacă nu facem asta – pare să ne atragă atenția Jokai – ne pomenim cu greva (pe care el o numește încă„greve”, cu termenul franțuzesc) și ne vor înfrunta truditorii de seama lui Szaffran, muncitorii răsculați, cu atât mai dârzi, cu cât în multe privințe dreptatea e de partea lor! Judecate la vremea când au fost scrise, și în contextul ideilor progresiste ale romanului, aceste păreri nu anulează valoarea operei, și fără îndoială le vom privi, în parte, ca pe niște documente istorice de acum aproape o sută de ani, și nu ca pe niște opinii nestrămutate, oferite prin intermediul unei opere artistice.

O singură viziune a acestui măre artist ne poate provoca o strângere de inimă, descrierea Țării Magnetului. Tabloul nu are nimic comun cu socialismul științific, mai degrabă îi găsim o corespondență în miturile, în poveștile romantice emoționante și naive ale unui nou secol de aur. Țara Magnetului e un vis despre o lume în care nu există nici ură de rasă, nici patimi. Religioase, o utopie despre mari întreprinderi concentrate. În mâna statului, o viziune despre minunile electricității!

Pentru literatură, utopia secolului al XIX-lea a avut în primul rând meritul de a fi dat creatorilor imbold să scruteze viitorul, să aibă încredere în el- Dar însușirea programatică a utopiei s-a dovedit hazardată, cu atât mai mult cu cât utopiștii erau în permanență primeijduiți de a se rupe de viață, de a o transfigura. Nu e greu să observi caracterul înapoiat al universului de gândire al autorului în portretizarea Evilei și a lui Szaffran. Preluând motive romantice perimate, cunoscute din opera lui Eugene Sue, Jokai ne pune de pildă în fața unui fapt surprinzător: după ce cunoaște lumea de „sus”, a celor zece mii, de care a fost profund deziluzionată, Evila rămâne totuși neîntinată, se întoarce liniștită la vechea ei muncă, se mărită cu Berend, și tocmai această căsnicie consfințește anmonia deplină dintre capital și muncitor!

De altfei, în general, eroii principali ai lui Jokai sunt excesiv de idealizați, deși majoritatea se fixează adânc în conștiința individuală, și chiar în opinia publică, pentru că ne fac să simțim profunda admirație a scriitorului pentru măreția omului, sentiment atât de propriu și cititorului de azi. Nu mai puțin simpatici sunt și acei eroi ai lui Jokai cărora le-a dat naștere nu atât visul și speranța, cât simpla fantezie. Figura contradictorie a lui Berend Ivan se hrănește din ambele izvoare.

Beirend, ascetul savant, dă un examen strălucit în palatele aristocrației, dovedind măiestrie în toate distracțiile și jocurile tineretului, stăpânește perfect intrigile mondene bine cunoscute din romanele facile apusene, dar sfârșește prin a se fac<i admirat de noi ca un nou Sfânt Florian, stingător de focuri. Eroii din cărțile scrise anterior – cum ar fi Kârpathy Zoltân din romanul cu același titlu – erau concepuți mult mai liniar. În toate scrierile lui Jokai din jurul anului 1867 apar elemente noi, preluate din dramele programatice franțuzești și din pseudorealism, continuări nu prea fericite ale realismului anecdotic din scrierile sale anterioare. Luate în ansamblu, ele constituie mai degrabă frine decât elemente care să contribuie la dezvoltarea creației sale de mai târziu. Motivul cel mai caracteristic al noii tendințe se poate rezuma la întrebarea: oare dragostea poate infringe deosebirile sociale și în primul rând spiritul de castă al aristocrației? Figura contesei Angela, întrunind sentimentalismul și mândria, este în întregime concepută ca un răspuns afirmativ la această întrebare.

Berend Ivin, în care scriitorul și-a concentrat toate visele legate de acest personaj savant, legat de popor, nu s^a născut fără antecedente. Potrivit mărturiei unui eminent geolog maghiar, „modelul” lui Jokai a fost înainte de toate inginerul minier Zsigmondy Vilmos, inițiatorul forajelor adinei, apostolul fântânilor arteziene din pusta Alfoldului. Biografia acestui savant se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Berend: a participat la lupta de eliberare națională, fapt pentru care a suferit și detențiune, a creat instituții pentru îmbunătățirea stării materiale a muncitorilor, ba mai mult, a făcut și o descoperire în folosul stingerii incendiilor izbucnite în mină. Scriitorul n-a aflat de Zsigmondy prin intermediul ziarelor. II cunoștea încă din adolescență, căci în 1835—37, pe vremea când era student la Bratislava, stătea în gazdă la tatăl lui Zsigmondy, profesor la un liceu evanghelic.

Dar Zsigmondy n-a fost unicul model al lui Berend, fie și din motivul că, ’ în general, Jokai avea obiceiul să concentreze caracteristicile mai multor persoane întâlnite în viață într-un singur personaj de roman. Geologul și profesorul Foldvări Aladar stabilește asocieri cu un alt cunoscut geolog și paleontolog maghiar din secolul trecut, Hantken Miksa, un om asemănător lui Zsigmondy; de asemenea, se cuvine să amintim și de ipoteza scriitorului Hegediis Geza privitoare la Vidats Jânos. Într-adevăr, Vidats, un fabricant de mașini agricole, prieten cu Jokai, nu e străin de Berend. Opoziționismul, extremismul lui Vidats, simpatia fățișă arătată pe vremuri mișcării muncitorești, utopismul său sunt cunoscute, și nu trebuie să uităm că în timpul luptei pentru libertate a fost căpitan în oastea patriotică; Vidats era un excelent scrimer și as la jocul de cărți.

Ια acele clipe mitice, când Berend înfruntă pustiitorul incendiu de mină, el devine parcă un simbol al uriașului drum ce pornește de la strămoșul primitiv și duce la omul ce stăpânește natura. În perioada amintită, Jokai se arată deosebit de interesat de științele naturii și depune multă însuflețire în răspândirea cunoștințelor evoluționiste, în opoziție cu imaginea teologică a lumii. Sub pana lui, istoria pământului își pierde ariditatea și cititorul are prilejul să vadă, în toate culorile curcubeului, unul dintre cele mai minunate tablouri din întreaga sa operă: fresca erei pliocenice.

În multe din operele sale anterioare jokai a înfățișat personaje surprinse cu mijloacele artistice și optica socială proprii realismului critic, dar ele nu se pot compara cu Felix Kaulman sau cu abatele Sâmuel, per- soraje categoric predominante îrn roman, în raport cu figurile romantice. Dintre aceștia doi, abatele eiste mai complex. În persoana lui vedem nu nun>ai pe omul politic animat de înalte aspirații, ci și pe omul de Iunie care se complace sub masca savantlâcului ujor și a fervoarei patriotarde, jokai se mișcă mai puțin sigur în metropolă decât la Komărom sau în mediul nobilimii sătești, dar cu toate acestea descrierea mediului monden e cea mai izbutită latură din întreaga sa creație. Câte decoruri, câtă varietate! Avem prilejul să asistăm la o serată a contesei Theudelinda, ni se înfățișează atât secretele vedetelor de teatru, cât șihigh-life-ul parisian ce se manifestă pentru papă și împotriva lui Garibaldi.

Romancierul înmănunchează energic acțiunea desfășurată pe mai multa planuri, în cadrul căreia evenimentele din țară și din străinătate se împletesc la fel ca în romanul săuFiii omului cu inima de piatră. Lupta nu e dusă numai pentru cărbunele din Valea Bondei, ci și pentru câști- garea Evilei. Adversarii lui Kaulman: prințul Valdemar, Szaffrân Peter și Berend Ivan sunt în același timp și rivalii săi în dragoste, fapt care se integrează în nota romantică a cărții.

Satira socială care țintește precis, acțiunea trepidantă, excelentele sale descrieri au înălțatDiamantele negre în rândul celor mai îndrăgite scrieri ale lui Jokai. Unul -dintre lingviștii maghiari a stabilit că, în ultimii șaizeci-șaptezeci de ani, numelui de familie Berend, foarte ades i se asociază numele de botez Ivan! Din păcate, unii dintre popularizatorii romanului au omis anticlericalismul autorului. De altminteri, însuși Jokai a înlăturat, în procesul dramatizării, figura abatelui Sămuel, înlo- cuindu-l cu cavalerul maltez Calamides, iar ecranizarea maghiară făcută în jurul anilor treizeci e lipsită până și de cea mai redusă urmă de critică la adresa politicianismului clerical.

Ceie douăsprezece variante ale romanuluiDiamantele negre reprezentate prin tot atâtea ediții maghiare – fără a pune la socoteală reeditările – se păstrează în Biblioteca Națională Szechenyi. Până în 1926 romanul a fost tradus în cehă, daneză, engleză, germană, letonă, lituaniană, rusă și suedeză, iar capitolulCavalerul Magnetului a fost editat în lituaniană și sârbă. De atunci avem cunoștință de alte traduceri, în limbile italiană și poloneză.

nagy miklos

PARTEA î NT ÎI

înainte de apariția omului pe pământ

Are dreptate Pentateuhul când spune că lumea a fost creată în șase zile.

Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani.

începutul este și el o infinitate cu neputință de măsurat în cifre omenești, ca și eternitatea însăși. Întrebarea: „Când?” rămâne și aici un mister umilitor pentru cei trufași, o întrebare la care omul de știință e silit să răspundă: „Nu știu nimic!”

Am aflat doar atât, că „ziua de ieri”, cea care premerge existenței noastre, se află la o depărtare de cel puțin o sută de mii de ani. Ziua de ieri! Dar prima zi a săptămânii?

Nu știm decât ce a fost ieri.

Avem o carte mare: scoarța Pământului, cu file adevărate, ca ale unei cărți; strat peste strat, și fiecare reprezintă zece mii, o sută de mii (cine știe câți?) ani. Setea de cunoaștere a multîndrăznețului om a străbătut aceste file cu cazmaua, cu târnăcopul, cu dalta, cu sfredeliți. Fiecare filă este acoperită cu slove, cu mărturii păstrate de la un mileniu la altul, dovezi veșnic moarte și veșnic grăitoare. Geniul omului a învățat să le deslușească.

A numărat filele scoarței pământești, a ascultat graiul tainic al buchilor, a descifrat secretele stâncilor, ale lavei, ale puzderiei de vietăți mărunte ce alcătuiesc munții, a cercetat la microscop rămășițele abia vizibile ale animalelor scoase din adâncurile pământului, a pătruns cu telescopul în infinitatea bolții cerești și a aflat că nici jos, nici sus nu există „sfârșit”.

Prima filă a acestei cărți, pe care omul a deslușit-o, este reprezentată de stratul de granit și porfir. Sub el n-a putut pătrunde. Ce se găsește sub acest strat? Numai vulcanii ar putea spune. Foc… Dar ce fel de foc? Stratul zămislit de vulcani nu constituie decât cea de a doua filă a cărții. Focul vulcanic a dat naștere doar bazaltului; de altfel, baza de granit este numită „creație plutoniană”. Și în înțelesul lui mitologic cel mai înalt, numele lui Pluton reprezintă dumnezeirea subpământeană.

Și dincolo de foc domnesc aburii. Aburii care învăluie totul, în care trăiesc laolaltă fierul, granitul, diamantul, aurul. Și trăiesc într-adevăr. Dar cum?

Una dintre file a fost făurită de vâlvătaia focului, o alta, de mare, de potop, o a treia, de procesele chimice. O forță misterioasă a împins granitul la suprafață, prin crăpăturile scoarței, sub forma unei magme clocotitoare, și această forță pare a spune: „Nu întreba numele meu! Eu sunt Dumnezeu!”

Granitul e o pagină albă, nu ne spune nimic. Răspunsul ei e doar atât: „Infinitul”. Și cu această filă se închide cartea.

Totuși, formația vulcanică ne spune câte ceva: Pământul a existat, dar pe el n-a fost viață. A avut o existență pe care n-a împărțit-o cu nimeni, o viață zbuciumată. A purțat bătălii mari! Cu focul și cu aerul, cu propria sa rotație și cu forța de atracție a Lunii.

Unele file ale straturilor Pamântului încep apoi să înșire legende nebuloase despre milenii trecute.

Rămășițele pietrificate ale lumii animale și vegetale care a trăit în timpuri de mult apuse zac acolo, pe filele fără moarte. Și ele se înșiră, înviind trecutul în fața cercetătorului.

În primul strat nu se găsesc alte plante decât alge și ferigi, coada-calului și mătasea-broaștei, cu care nu se hrănește niciun animal și care se înmulțesc în taină. Se mai găsesc acolo, într-o varietate infinită, formele cele mai inferioare ale faunei: melci, scoici.

în cel următor, în stratul silurian, apar peștii, locuitori ai apelor, cu înfățișări minunate, peste o mie cinci sute de specii, din care astăzi, chiar dacă am cerceta toate mările și apele curgătoare, nu am mai găsi niciuna care să le semene. În stratul de deasupra, devonian, se ivește lumea saurienilor animale care, pe vremuri, se pare că au domnit peste tot întinsul Pământului, monștri de șapte stânjeni, cu oase enorme. În mormintele lor nu găsim decât ferigi și licopodium. Alte plante, nu. Fiecare animal se hrănea cu carnea celuilalt.

Primul ierbivor, uriașul iguanodon, apare în perioada jurasică, în stratul de calcar format din mulțimea cochiliilor de gasteropode.

Apoi, în straturile superioare găsim nenumărate rămășițe ale marilor mamifere, alături de care zace înmormântată toată vegetația unei lumi apuse, rânduită pe specii, presată, ca între filele unui uriaș ierbar.

Și deasupra tuturor acestor straturi trăim noi, stăpânii zilei de „astăzi”. Ne mișcăm deci călcând pe lumea de „ieri”.

Cum va fi fost această lume?

Atmosfera se înălța de două ori mai groasă decât acum, cerul nu era albastru-azuriu, ci de culoarea porțelanului, seara, și roșu-aprins, dimineața. Soarele și Luna, când răsăreau sau apuneau, păreau de două ori mai mari decât astăzi.

Straturile Pământului erau calde "încă, iar marea era de zece ori mai întinsă decât uscatul; și de aceea, între cei doi poli domnea o vară veșnică, păstrată de căldura apei și de grosimea atmosferei.

Doar polii erau acoperiți de zăpadă. Acolo razele oblice ale Soarelui nu puteau să mai ațâțe căldura Pământului. Acolo Pământul trecea dintr-o dată pragul iernii. Așa cum la poi se vede pe planeta Marte, de un roșu-strălucitor, acea pată albă, care scade la periheliu, ca să crească din nou la afeliu.

Uscatul era alcătuit doar din insule răzlețe; majoritatea aveau câte un vulcan, unele chiar mai mulți. Împrejurul lor zăceau straturi de lavă răcită; unii vulcani înaintau până în regiunile înzăpezite, ca niște piscuri de gheață cu coroană de foc. La picioarele lor se întindea uscatul veșnic roditor, când cald, când umed, așa cum s-a născut din sânul mării fierbinți. Cine poate spune prin câte transformări a trecut? Și încă nu sunt cele din urmă!

Ferigile și coada-calului, pe care le vedem azi ca niște tufe pitice, erau atunci copaci înalți cât brazii noștri, iar coniferele de atunci, colosale, ca niște turnuri. Și de-a valma cu coniferele trăiau și palmierii. Speciile botanice erau nedelimitate; creșteau trestii ce semănau cu. Palmierii; plante ciudate, situate între cycadee și conifere, sau între conifere și ferigi. Printre vegetalele uriașe ale acestei ere nestatornice nu se iviseră încă florile. Podoaba pestriță a livezilor – parfumul, mulțimea florilor dătătoare de miere – lipsea. Nici n-o visa încă Pământul, care abia se înfiripa.

Nefiind flori, nu erau nici albine, nici fluturi. Nu se iviseră încă miile de insecte bâzâitoare care roiesc astăzi în jurul florilor.

Și nici păsări nu existau. Văzduhul era gol. Cântătoarele se hrănesc cu insecte. Dacă insecta s-ar fi născut înaintea păsării, toate pădurile ar fi fost nimicite, iar dacă pasărea ar fi apărut mai devreme decât insecta, ar fi murit de foame în prima zi.

Lumea era lipsită de cântec și melodie. Era populată doar de uriași și monștri, cu voce de tunet.

în „ziua de ieri” a erei noastre toate acestea s-au schimbat. Iarba are flori, văzduhul, câmpia, pădurea sunt pline de cântătoare înaripate și de fluturi.

Este era creației mai tinere, „pliocenul”.

Visul frumos al Dumnezeului creator!

întreg pământul e verde și veșnic roditor.

Iarba care acoperă șesurile se înalță, crește cât porumbul și n-are moarte. Apa lacurilor și luciul mlaștinilor sunt acoperite de covoare de flori. Fața lacurilor tinere, învăluite de verdele lintiței, este smălțata de florile nufărului și ale trifo- iului-de-baltă. Mai târziu, pe marginea apelor stătătoare se ivesc lotuși și nuferi, care-și leagănă corolele roze, albe și galbene, mari cât o pălărie, deasupra covorului de frunze roșii străbătute de nervuri. În mijlocul lacului strălucesc, ca un mozaic în flăcări, florile galben-roșii aleVerticulariei. Vegetația pune tot mai mult stăpânire pe oglinda apei. Chiparo- sul-de-apă s-a și întins, și plante cu fructul ca o boabă, lujere cățărătoare se întrețes, se împletesc peste tot. În sfârșit, apare, pătrunzând prin acest covor, pandanusul și trestia, arhitectul lumii vegetale, care dă rădăcini din fiecare rizom al său și face o tulpină din fiece ram, până cuprinde, zidește și acoperă țara apelor cu coloanele sale suple și zvelte și cu un covor unic de frunze, cucerind-o pentru imperiul mereu mai întins al uscatului.

Șesurile mai înalte sunt acoperite cu frunziș mereu verde. N-a venit încă Vavilonul lumii vegetale, nu există încă zone deosebite pentru palmieri, stejari sau brazi; toți acești arbori cresc de-a valma. Din Siberia până în Atlas, pietrificate unele lângă altele, pe aceeași rocă de ardezie stau păstaia seminței de livan, mâțișorii de salcie și fructul de camfor. Prima e «■odul toamnei târzii, a doua al primăverii timpurii, ultima, a miezului de vară. Deci toamna, primăvara și vara se leagă una de alta. Mereu alte flori, alte fructe, dar frunzele rămân mereu aceleași. Un pom își scutură florile, celălalt fructele, dar niciodată frunzele; și totul reîncepe de la capăt.

Și cât de ciudate înfățișări au aceste plante!

Feriga are o tulpină groasă de un stânjen, înaltă, cu bulbi solzoși și coroană, ca un palmier.Catamites e un cotor înalt și gol, fără frunze, în vârf cu un ciorchine de semințe cât un buzdugan.Sphenophyllum are trunchiul alcătuit numai din inele, și pe fiecare inel, o coroană de frunze.Lepidodendron este o tufă ciudată, compusă parcă din cozi de pisici, groase cât un om.Pbaseolites nu este decât fasolea pe care o cunoaștem cu toții, numai că are dimensiunile unui copac și formează păduri întregi.Equisetum, al cărui vârf se termină cu un fruct ca un cuib, seamănă la înfățișare cu un brad.Banke- ria are ramuri lungi, împodobite cu buchete de flori, în care se adăpostesc fructele comestibile: să ne închipuim o căpșună care ar avea fiecare bobiță de mărimea unui măr. Și în mijlocul tuturor acestora, minunații copaci care cresc astăzi în regiunile sudice: arborele-de-pâine, scorțișoara, bananierul și livanul, pomi care răspândesc miresme, dau flori, îmbie cu fructe, varsă miere și secretă rășină de culoarea chihlimbarului. Cresc des ca iarba și ca trestia, îngemănați și învârtejiți de volburi înflorite și încărcați cu o sumedenie de epifite multicolore, care fac un fel de mărgele. Dedesubt se întinde o pătură catifelată de barba-caprei, și sub toate acestea, în întunericul nepătruns de lumina zilei, cresc fel de fel de ciuperci, pestrițe, galbene, sau de culoarea coralului. Nu e colțișor de pământ neîmpodobit de vegetație fastuoasă. Dar ce uluitoare este această bogăție!

Imaginația, fantezia poetică nu ajung pentru a înfățișa toate acestea, trebuie să chemăm în ajutor cifrele. Știința și tabla înmulțirii pot lumina mai bine acest tablou. O pădure seculară din zilele noastre oferă mult mai puțin cărbune decât pădurile care zac dedesubtul ei, raportul fiind aproximativ acela dintre unu la patru sute treizeci și doi. Înmulțind deci codrul de astăzi cu 432, ai în față imaginea celui de ieri.

Cu drept cuvânt, pe asemenea meleaguri era nevoie de locuitori uriași; altfel, n-ar fi putut umbla pe ele decât șoarecele, care se strecoară printre tufe, sau maimuța, care se cațără până în vârful copacilor; și lumea aceea avea mamutul.