Omul de aur – vol 1

Omul de aur de Jokai Mor vol 1

CORABIA „SFÂNTA BARBARA”

Porțile de fier

Un lanț muntos, despicat în două la mijloc, din vârf și până la temelie, pe o lungime de patru mile; de o parte și de alta ziduri de cremene ce se ridică vertical la înălțimi de 600 până la 3000 de picioare, iar în mijloc, uriașul fluviu al lumii antice, Istrul – Dunărea.

Oare puhoiul de apă, prin greutatea lui, și-a tăiat această poartă, sau un foc izbucnit din adâncuri a despicat lanțul munților? Neptun sau Vulcan[1] este autorul? Sau și unul și celălalt? E opera naturii! O minunăție ca asta nici omul cu mâini de fier al zilelor noastre, care imită natura, nu este în stare să făurească.

Scoicile de mare împrăștiate pe vârful muntelui Frusca-Gora, fosilele din Peștera Veterani – fosile ale reptilelor ce au locuit cândva în fundul mărilor – ne indică drept autor pe primul zeu, pe Neptun; despre celălalt zeu ne vorbesc stâncile de bazalt ale Detunatei; despre al treilea, despre omul cu mâini de fier, ne stau mărturie scobitura aceea lungă, tăiată în stâncă – șoseaua cu boltă, ruinele picioarelor unui uriaș pod de piatră, o placă comemorativă, sculptată în stâncă, aidoma unui basorelief[2] și canalul lat de o sută de picioare din mijlocul albiei, canal tăiat anume pentru a putea să treacă vasele mai mari.

Porțile de Fier au o istorie de două mii de ani și numele lor este același în limba a patru popoare.

Parcă te apropii de un templu construit de uriași, un templu cu stâlpi și coloane formate de stânci înalte ca niște turnuri, pe marginile cărora se înalță figuri de coloși ciudați, pe care închipuirea i-aseamănă cu statuile unor sfinți; incinta acestui templu, lungă de patru mile, face mici cotituri sau își schimbă direcția dezvăluind privirilor alte temple, cu alte grupuri de ziduri și alte sculpturi miraculoase; într-un loc, zidul e neted ca granitul șlefuit, brăzdat de vine roșii și albe – slove mistice ale zeilor; în alt loc, poala muntelui e roș-ruginie, de parcă într-adevăr ar fi de fier; ici-colo, straturile oblice de granit dezvăluie parcă un îndrăzneț sistem de construcții folosit de titani; la cotitura următoare te întâmpină porticul unui templu gotic, cu turnuri înalte și ascuțite, cu stâlpi de bazalt zvelți și deși; în mijlocul peretelui fumuriu, ici-colo, licărește câte o pată galben-aurie, de parcă ar fi capacul chivotului legii; acolo înflorește sulful. Floarea de minereu. Dar zidurile sunt împodobite și cu flori vii; de muchiile și din crăpăturile stâncilor atârnă ghirlande verzi, ca niște coroane așezate de mâini pioase. E frunzișul brazilor și ai arborilor uriași, a căror masă compactă și întunecată e smălțuită ici-colo de lanțul tufelor îngălbenite și înroșite de bruma toamnei.

Din când în când pereții aceștia dubli, nesfârșiți și amețitori sunt tăiați de un defileu prin care privești într-un colț de rai ascuns, nelocuit de om. În întunericul defileului – întuneric ce dăinuie și în timpul zilei deoarece printre pereții de stâncă umbra adâncă și mohorâtă nu se risipește – o asemenea vale scăldată în soare îți zâmbește ca o priveliște de basm în care pădurea de viță sălbatică cu boabe mici și roșii învăluie arborii pe care frunzele pestrițe îi acoperă ca un covor. Nu se vede nici o așezare omenească: în vale, bolborosind prin luminiș curge un pârâiaș din care căprioarele sorb fără teamă apa de cleștar; la vărsarea în Dunăre, acesta se zvârle de pe stâncă întocmai ca un șuvoi de argint.

Mii și mii de oameni trec pe lângă valea aceasta și se întreabă: ce se ascunde oare în adâncul ei?

După câteva clipe valea rămâne în urmă și te întâmpină altă priveliște, alt templu, mai mare decât cel pe care l-ai depășit, cu pereții mai amenințători; cele două ziduri se apropie atât de mult încât distanța dintre ele are abia 140 de stânjeni, iar înălțimea lor trece de 3000 de picioare; stânca aceea care se ivește acolo sus e „Groapa lui Petru”, mormântul sfântului Petru; în stânga și în dreapta se văd două statui uriașe cioplite în stâncă; sunt doi apostoli, tovarășii lui.

...Iar acolo jos, printre cele două ziduri, curge Dunărea în albia-i de piatră.

Când marele și bătrânul fluviu – obișnuit să curgă cu un calm maiestuos prin întinsa pustă maghiară, lăfăindu-se într-o albie lată de o mie de stânjeni, alintat de sălciile ce cresc pe maluri și se apleacă asupră-i, obișnuit să se reverse dând câte o raită prin câmpiile smălțate de flori și să stea de vorbă cu morile care psalmodiază abia auzit – simțindu-se dintr-odată înghesuit într-o strâmtoare stâncoasă care are abia 140 de stânjeni, o! cu ce furie sălbatică se repede s-o străpungă! Cei care au plutit pe fluviu până aici nu-l mai recunosc. Uriașul cărunt se transformă pe neașteptate într-un erou tânăr și aprig, iar valurile lui saltă și zburdă deasupra albiei stâncoase; din loc în loc, câte un grup uriaș de stânci se ridică în mijlocul albiei, ca un altar al groazei – așa e uriașul Babagai, coroana de stâncă a Cazanelor; dar fluviul asediază tot: cu o înverșunare de nedescris își prăvălește apele peste stânci, formează vârtejuri adânci în spatele lor, sapă găvane fără fund în albia de cremene și-apoi se avântă la vale, tunând și plescăind peste treptele de piatră care se întind de-a curmezișul, de la o stâncă la alta.

În unele locuri, sfărâmând bariera care-i stă în cale, uriașul fluviu își resfiră apele spumegânde peste stâncile fărâmițate; în alte locuri, izbindu-se de zidul de cremene al strâmtorii, sapă în adâncuri și își îngroapă apele veșnic spumegânde sub steiul ce se apleacă deasupră-i. Pe alocuri, în spatele stâncilor care se ațin zdravăn în calea șuvoaielor, fluviul a ridicat ostroave, noi formații de pământ care nu pot fi găsite pe nici o hartă veche; aceste insule acoperite de arbuști și tufe sălbatice nu aparțin nici unui stat; nici celui maghiar, nici celui turc, nici celui sârb[3]; aici e țara nimănui, pământ în afara lumii și fără nume, unde nu există impozite și nu se cunosc stăpâni în alte părți, fluviul a măcinat insulele și le-a înghițit cu tufe, cu păduri și cu colibe cu tot, ștergându-le de pe hartă.

Între Ogradina și Plavisovița stâncile și ostroavele despart fluviul în mai multe brațe; aici apele lui se năpustesc cu o viteză de zece mile pe oră. Corăbierii trebuie să cunoască toate aceste brațe înguste pentru că mâinile de fier ale omului n-au tăiat decât un singur canal, în stâncă – prin care pot trece vasele mai mari. Pe lângă țărm se pot strecura doar corăbiile mici.

De-a lungul insulelor mai mărunte, printre îngustele brațe ale Dunării încătușate, măreața operă a naturii este întreruptă de construcții ciudate, făcute de mâna omului: două rânduri de piloni din bușteni groși, în formă de V, cu deschizătura căscată în josul apei. Acestea sunt capcanele pentru moruni. Oaspeții care vin tocmai din îndepărtata mare înoată în susul apei lăsându-și capul scărpinat de șuvoaie, din pricina paraziților care-i gâdilă și astfel ajung la capcană: deoarece nu le place să se întoarcă din drum, morunii se încăpățânează să înainteze în închisoarea care devine din ce în ce mai strâmtă, ajungând în cele din urmă la „morgă”, acolo de unde nu mai au nici oscăpare.

Chiar și glasul acestor locuri minunate e divin! E un huiet continuu, atotcuprinzător, atât de uniform încât seamănă cu tăcerea, și atât de limpede, încât aduce a glas dumnezeiesc. Când uriașul fluviu se rostogolește peste mormanele de stânci biciuind pereții de piatră, sau când bolborosește în vârtejuri sau saltă peste treptele sonore ale cascadelor iar ecoul face ca această neîntreruptă muzică a valurilor ce se zbat între cele două ziduri să atingă adevărate culmi de măreție, încât pare venită dintr-o altă lume – muzică de orgă, dangăte de clopot și tunete ce tălăzuiesc până departe – atunci omul amuțește temându-se parcă să-și asculte propria voce în mijlocul acestor glasuri de tunet ale titanilor. Navigatorii comunică numai prin semne deoarece credința pescarilor, plină de superstiții, nu îngăduie să se vorbească în aceste locuri: primejdia care se simte plutind te îndeamnă să murmuri rugăciuni.

Și nu-i de mirare asemenea lucru, deoarece, trecând prin locurile acestea și văzând în jurul tău pereții întunecați, ai senzația că treci vâslind printre zidurile propriului tău cavou.

Priveliștea e și mai sumbră atunci când izbucnește bora[4], spaima navigatorilor, stârnind furtuni aprige ce țin și câte o săptămână. Atunci nu se mai poate naviga pe Dunăre, nu mai poți răzbi prin Porțile de Fier.

Dacă ar fi numai un perete de stâncă, poate că acesta te-ar apăra împotriva vântului; dar uriașul curent de aer, înghesuit între cele două ziduri, devine atât de capricios, încât seamănă cu vântul ce rătăcește pe străzile unui mare oraș; te izbește când din față când din spate, izbucnește la fiece cotitură din altă direcție, se potolește uneori parcă de tot, pentru ca pe neașteptate să se năpustească din nou țâșnind dintr-o văgăună ca dintr-un ascunziș, apucă vasul, îi răsucește cârma, dă de lucru tuturor sau trage în apă toți caii de remorcă legați de parâmă; apoi se întoarce, împingând din spate cu o repeziciune atât de mare corabia pe care a prins-o, încât aceasta pare că plutește din josul apei; în fața vasului, valul se transformă în pulbere fină ca praful stârnit de vânt pe un drumeag de țară.

Iar concertul bisericesc răsună cu puteri înzecite, asemenea vuietului din ziua Judecății de apoi, încât nu se mai aude strigătul de moarte al celui care se scufundă.