Fii omului cu inima de piatra – vol 1 si vol 2

Fii omului cu inima de piatra de Jokai Mor vol 1

PREFAȚĂ

Jókai Mór (1823–1904) a fost unul dintre cei mai fecunzi și mai populari scriitori ai Ungariei. Activitatea sa literară însumează peste 100 de volume, dintre care 70 de romane, sute de schițe și nuvele, precum și volume cuprinzând piese de teatru, poezii, note de călătorie, publicistică. Trebuie relevat că nu toate lucrările sale au o valoare literară egală. Istoriografia literară apreciază că perioada cea mai fecundă în creația scriitorului, în care a scris și cele mai reușite opere, sunt anii 1850–1875. În această perioadă a apărut și Fiii omului cu inima de piatră (1869). Romanul prezintă anul revoluționar 1848–1849 în Ungaria și Austria și realizează o adevărată epopee a luptei pentru libertate și independență purtată împotriva monarhiei habsburgice.

Tema Revoluției din 1848 l-a preocupat și înainte pe Jókai Mor. Atât în calitate de cel mai popular scriitor din Ungaria secolului al XIX-lea, cât și ca participant activ la evenimentele din 1848–1849, Jókai putea să considere, pe bună dreptate, că are datoria să eternizeze amintirea acelor zile de „schimbare a conștiințelor” într-o operă cât mai cuprinzătoare, Această temă a abordat-o și în romanul Modele politice, scris în 1861–1862. În postfața la acest roman, în ediția jubiliară apărută în 1894, se poate citi, printre altele: „Demult doream să scriu un roman mai amplu, care să oglin­dească lupta pentru libertate. Pe atunci îmi aminteam încă bine de lumea anilor ’48–’49; în sufletul meu trăiau și chiar mă obsedau toate figurile mari și mici, tragice și comice ale acelei perioade glorioase și pline de groază; iar eu eram destul de naiv să cred că toate astea pot fi reînviate din cenușă și ceată.” În aceeași postfață Jókai scria: „...Am început să scriu acest roman atunci când noua perioadă constituțională (1861) a stârnit speranța înșelătoare că libertatea oprimată se trezește la o nouă viață în patria noastră”. Însă în anii aceia, speranțe de acest fel se risipeau destul de repede, și când Jókai și-a terminat romanul Modele politice nu l-a putut publica în revista sa A Hon (Patria) decât ciopârțit de cenzură; chiar și așa, în timpul publicării romanului, revista a fost deseori confiscată de autorități, care consi­derau că Modele politice conține idei prea „revoluțio­nare”. Cu toate că, după cum arată însuși Jókai în roma­nul său: „...marea și glorioasa bătălie, care a constituit focul de purificare a personajelor nu a dus la niciun rezultat, ci doar la catastrofa finală, și aceasta numai în alegorii, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevă­rul; fundalul istoric se pierde, descrierea epocii pălește, în atmosfera prezentării este ocolit avântul patriotic.”

Anul de apariție al romanului Fiii omului cu inima de piatră (1869) a fost un moment mai „propice”; lumea anilor 1848–1849 putea să reînvie „din cenușă și ceață” mai ușor decât cu câțiva ani în urmă. Momentul a fost mai „propice”, și din punctul de vedere al evoluției poli­tice a lui Jókai Mór. Partidul din care făcea parte, condus de Tisza Kálmán, un partid de centru-stânga, începuse să se destrame pe fracțiuni. Jókai făcea parte din aripa de stânga a partidului, aripă care lupta pentru modifica­rea „Înțelegerii” intervenite între Austria și Ungaria, în sensul ca Ungaria – având un domnitor comun cu Austria – să se bucure de o deplină egalitate. Tocmai datorită poziției sale, Jókai Mór a ajuns să se opună uneori și lui Tisza Kálmán. Totodată merită amintit că însăși momentul scrierii romanului Fiii omului cu inima de piatră poate fi considerat un moment propice, pentru că a coincis cu perioada cea mai strălucită în creația scriitorului.

În romanul Fiii omului cu inima de piatră, Jókai Mór nu mai recurge la alegorii despre marea și glorioasa bătălie, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevărul, nu mai evită să descrie avântul patriotic din perioada revoluției. Am putea spune dimpotrivă. Doamna Baradlay, întruchi­parea minunată a femeii care își crește copiii în spiritul dragostei față de patrie și-i îndeamnă necontenit să slujească patria până la sacrificiul de sine, spune la un moment dat într-o discuție cu fiul ei Richard: „Sunt timpuri care schimbă conștiințele, băiatul meu! Cu toții am devenit alți oameni. Chiar și pietrele au inimă și le doare. Unii ar fi vrut ca cei care poartă arme să nu aibă inimă, însă pădurea de baionete are o mamă, și aceasta e Patria!... La un singur lucru nu s-au gândit: că fiecare dintre cei ce poartă o sabie are acasă o mamă, iar când două sute de mii de mame voi striga «vai!», ele vor fi auzite și de copiii pe care i-au crescut!”

Monarhia habsburgică reuși cu greu să înfrângă revo­luția; neputând birui singură oștile revoluționare, fusese nevoită să ceară sprijinul țarului Rusiei. Descriind luptele eroice din Királ-y-erdö și din timpul asediului Budei, în care trupele revoluționare au ieșit victorioase, scriitorul așază și înfrângerea acestor trupe într-o perspectivă isto­rică, în așa fel încât romanul în ansamblul său respiră un profund optimism, încredere în viitorul patriei. Aceeași doamnă Baradlay, stând în fața portretului defunctului său soț – „omul cu inima de piatră” – care întruchipează forțele conservatoare ale epocii, spune: „O, dacă ai vedea acești copii frumoși, cum se joacă în poalele mamei lor, cum se zbenguie și gunguresc... Ei sunt moștenitorii unei epoci mai fericite. Noi toți ne sacrificăm pentru ca ei să fie fericiți... Tu n-ai vrut ca soarele să încălzească aceste două capete zâmbitoare... Eu însă am vrut.”

Personajele principale ale romanului nu sunt figuri luate din realitatea istorică, familia Baradlay însă își trage originea literară din viața și trăsăturile membri­lor familiei Beöthy și Tisza. Ideea tatălui conservator și a fiilor progresiști poate că i-a inspirat-o familia Tisza, în care existase o asemenea situație. Cea mai mare contingență cu o figură reală o are Baradlay Ödön cu un anume Beöthy Ödön, ales subprefect pentru a contra­cara poziția conservatoare a administratorului de județ Tisza Lajos. (În roman Ödön ocupă scaunul de prefect, înlăturându-l de la putere pe administratorul conserva­tor Rideghváry.) În timpul luptelor din 1849–1849, Beöthy Ödön a fost comandant al gărzilor naționale, prefect, comisar al guvernului, fiind în tot timpul vieții un om cu vederi liberale, cu un caracter ferm și totodată foarte sensibil, aidoma personajului Baradlay Ödön. De altfel, însăși identitatea pronumelor nu poate fi socotită întâmplătoare. Firește, nu poate fi vorba despre o copie fidelă a trăsăturilor și vieții unui om. De pildă, fuga lui Baradlay Ödön după bătălia de la Vilägos este mai degrabă un episod luat din viața lui Tisza Lászlo, după cum nume­roase alte episoade sunt rodul imaginației și creației artis­tice a autorului.

Drept model pentru crearea personajului lui Baradlay Richard putea servi un văr al lui Beöthy Ödön, anume Beöthy György, care a participat la luptele revoluționare la început în grad de maior, apoi de locotenent-colonel. După depunerea armelor a fost condamnat la moarte, ca și omonimul său literar Richard, apoi grațiat, pedeapsa fiindu-i comutată în închisoare pe termen lung. Întoarce­rea plină de peripeții a lui Richard împreună cu husarii săi este o variantă adaptată liber după o întâmplare similară petrecută în timpul refugierii husarilor lui Lenkey din Galiția spre Ungaria, îmbinată cu amintirile fostului plutonier major Horman Iánoș.

Tullérossy Zebulon și Mindenváró Adam sunt personaje pe care Jókai le crease în revista sa umoristică Cometa, și care au fost foarte populare pe vremea aceea.

Multe părți ale romanului redau evenimente la care autorul a luat personal parte. De exemplu, călătoria lui Baradlay Ödön la Viena împreună cu delegația maghiară amintește de misiunea lui Jókai și Csernatonyi Lajosi din însărcinarea lui Kossuth. ei au plecat la Viena pentru a interveni pe lângă guvernul revoluționar pentru stabili­rea unor acțiuni comune împotriva habsburgilor. Episodul amnistierii și al participării la lupta de eliberare a „ștrengarului” poate fi legat de o întâmplare asemănă­toare cu un haiduc vestit pe acea vreme, Rozsa Sándor, căruia Jókai i-a transmis un mesaj din partea lui Kossuth. Tot pe trăiri personale se bazează și descrierea bombardării Pestei și a asaltului cetății Buda.

Ca și în alte romane ale lui Jókai eroii din Fiii omului cu inima de piatră sunt personalități excepționale, care întrupează virtuți ori vicii. Astfel, membrii familiei Baradlay și Edith sunt personaje pline de virtuți, în timp ce Rideghváry, Alfonsine și Antoinette Plankenhorst sunt personalități cu trăsături negative. În aceasta se poate recunoaște pasiunea scriitorului romantic pentru excesiv. Și poate tocmai datorită acestui fapt, eroii pozitivi ai lui Jókai au fost și sunt deosebit de îndrăgiți de cititori. În același timp, Jókai folosește cu multă pricepere surpriza ca modalitate epică de desfășurare a acțiunii. În Fiii omului cu inima de piatră faptele unor personaje sau întâmplările prin care trec ele uneori sunt înfățișate cu totul altfel decât s-ar fi așteptat cititorul. La acestea se adaugă și descrierile deosebit de reușite ale mediului înconjurător, redarea în imagini pline de viață a unor obiecte, a îmbrăcămintei, a gesturilor oamenilor.

Cartea Fiii omului cu inima de piatră, al cărei conflict opunea lumea „omului cu inima de piatră”, a lui Rideghváry și a celorlalte forțe conservatoare, forțelor progre­siste în ascensiune, reprezintă un călduros omagiu, într-o viziune romantică, adus revoluționarilor anului 1848 din Ungaria.

Fiii omului cu inima de piatră a fost tradus în mai multe limbi. În limba germană, romanul a apărut încă din 1869, în două ziare germane din Pesta: Pester Lloyd și Pester Tageblatt. Mai târziu a fost tradus în limbile franceză, poloneză, cehă, engleză și italiană.

Există și dramatizări ale acestei lucrări. Prima drama­tizare a fost făcută de însuși Jókai sub titlul: Caută inima. În 1918, Hovessi Sándor a scris o piesă de teatru, păstrând titlul romanului. Ultima variantă dramatică îi aparține lui Földes Mihály (1954), tot cu titlul original al romanului.

Cititorul român a avut posibilitate în ultimii ani să ia cunoștință de opera lui Jókai Mór prin traducerea romane­lor Omul de aur și Diamantele negre. La acestea se adaugă acum prezenta traducere, care sperăm că se va bucura de aceeași bună primire.

ALEXANDRU BONDOC

TABEL CRONOLOGIC

1825 18 februarie. Se naște Jókai Mór în orașul Komárom.

1841–1842 Jókai Mór urmează cursurile colegiului din Pápa unde face cunoștință cu Petöfi Sándor

1843–1844 Jókai urmează cursurile școlii de drept de la Kecskemét. Întâlnește aici pe Petöfi. Scrie drama Tânărul evreu.

1844 Jókai se întoarce acasă la Komárom; lucrează la primul său roman.

1845 Primăvara Jókai pleacă la Budapesta; face stagiu în biroul avocatului Molnár József; se întâlnește cu Petöfi.

Septembrie. Jókai publică nuvela lnsula Nepean.

1846 Jókai obține diploma de avocat; publică fragmente din romanul Zile de rând.

Petöfi organizează „Societatea celor zece”, din care face parte și Jókai.

1847 Jókai e redactor la revista Imagini ale vieții.

1848 15 martie. Revoluție la Pesta. Jókai redac­tează Proclamația, ia parte la manifestații, vorbește la întruniri, ocupă o tipografie și pu­blică Proclamația. La întrunirea de la tea­tru, o cunoaște pe Láborfalvi Roza, viitoarea sa soție.

18 martie. Adunarea națională maghiară desfiin­țează iobăgia, prestațiile iobagilor către moșieri și biserică.

11 aprilie. Guvernul de la Viena aprobă articolele de lege privitoare la reprezentarea populară, la libertatea presei etc.

Septembrie. Jókai îl întovărășește pe Kossuth prin țară în campania de recrutare a oștirii.

6 octombrie. Izbucnește a doua revoluție la Viena.

Octombrie. Jókai pleacă la Viena să ceară ajutorul insurgenților pentru revoluția maghiară.

1849 5 ianuarie. Generalul austriac Windlschgrätz ocupă Budapesta.

1849 ianuarie. Jókai fuge din Budapesta și se sta­bilește la Debrețin. Lucrează la Buletinul oficial al guvernului național.

Iulie. Urmează guvernul la Seghedin, apoi la Arad.

31 iulie. Bătălia de la Sighișoara. Moare poetul Petöfi.

13 august. Generalul Görgey capitulează la Șiria lângă Arad.

August. După înfrângerea trupelor maghiare, Jókai își găsește adăpost în satul Tardon.

6 octombrie. 13 generali maghiari sunt executați la Arad; regimul terorist al lui Haynau.

1850 Jókai se întoarce la Budapesta; publica Scene de revoluție și de luptă din 1848–1849 (po­vestiri).

1851 Jókai înființează revista Speranța (Remény); publică Jurnalul unui fugar.

1852 Apar Omul cu două coarne (povestiri) și Epoca de aur a Transilvaniei (roman).

1853 Apar romanele Carinus. Lumea turcească în Ungaria și Un nabab maghiar.

1853–1854 Jókai scoate revista Fata morgana (Délibáb) și Ziarul de duminică (Vasárnapi Ujság). Apar Ultimele zile ale ienicerilor (ro­man) și Kárpáthy Zoltán (roman).

1855 Apare Din vremurile de demult ale maghiari­lor (roman).

1856 Publică Zile triste (roman); înființează revista umoristică Oglinda mare (Nagy Tiikör).

1857 Publică Imagini din Ardeal.

1858 Apare Decameronul lui Jókai Mór (100 de nuvele), Familia blestemată (roman); înfiin­țează revista umoristică Cometa (Ustökös).

1859 Apare Ultimul pașă din Buda (povestiri).

1860 Apare volumul Piese de teatru.

1861 Jókai e ales deputat.

1862 Apare romanul Noul moșier.

Ziarul politic Presa maghiară (Mugyar Sajto) e condus de Jókai.

1863 Înființează cotidianul Patria (A Hon); apare Lume dată peste cap (schițe umoristice).

1864 Apare Modele politice (roman).

1865 Apare Pe când îmbătrânim (roman) și Albu­mul lui Kakas Márton (nuvele).

1867 „Înțelegerea” dintre Austria și Ungaria.

1868 Apare Despre muncă și mâinile muncitorilor.

1869 Apar romanele Fiii omului cu inima de pia­tră și Nebunii dragostei.

1870 Apare Diamantele negre (roman).

1871 Comuna din Paris.

Jókai publică Un Faust maghiar (legendă).

1872 Apare Deasupra pământului și sub apă; Romanul veacului viitor; „Omul de aur.”

1877 Apare Cetatea fără nume (roman) și Milton (dramă).

1878 Apare Focul grecesc (povestiri) și Un aventu­rier vestit (roman).

1879 Apare Libertatea sub zăpadă sau Cartea verde și Robul Raby (roman).

1881 Apare romanul Cei care mor de două ori.

1883 Apare Cei doi Trenk ((roman).

1866 Moare Láborfalvi Roza, soția lui Jókai.

1890 Jókai publică romanele Femeia cu ochii ca marea și Săracii bogați.

1892 Apar romanele Fiul lui Rákóczi și Trandafirul galben.

1894 6 ianuarie. Jókai e sărbătorit oficial pentru cincizeci de ani de activitate literară. Se edi­tează operele sale într-o ediție jubiliară, în 100 de volume.

1895 Apar Autobiografia lui Jókai și Magneta (povestire).

1896 Jókai e înfrânt în alegeri. E numit membru în Casa magnaților.

1899 Jókai se căsătorește a doua oară, cu Nagy Bella.

1904 Apare Acolo unde banul nu-i Dumnezeu (roman).

5 mai. Moare Jókai Mor.

A.B.

PARTEA ÎNTÂI

ȘAIZECI DE MINUTE?

Înaltpreasfinția sa era tocmai în mijlocul toastului... Din paharul de șampanie, spuma de nectar se prelingea pe degetele lui grase... Fraza începută îi solicita toată puterea plămânilor și-i punea la încercare rezistența mușchilor gâtului. De atâta nobil zel, tot sângele îi năvălise în obraz... Oaspeții, strânși coroană în jurul mesei, țineau în mână piciorul zvelt al cupei de șampanie, așteptând plini de devotament apogeul toastului fără de sfârșit. Armata de lachei se grăbise să umple paharele golite pe jumătate. Dirijorul orchestrei de faraoni din fundul sălii stătea cu bagheta ridicată în aer, gata fiind, în clipa în care toastul se va ter­mina, să o pornească cu o nouă însuflețire, pentru a acoperi clinchetul paharelor; tocmai atunci me­dicul casei intră în sală, pe vârful picioarelor, și-i șopti gazdei, care prezida masa, doar câteva cu­vinte. Doamna se ridică brusc de la masă și, făcând un gest abia perceptibil de scuză către cei din jur, părăsi sala.

Dar toastul, pornit ca un obuz de tun, nu mai putea fi oprit din zborul său de niciun incident și se grăbea spre explozia finală

— ...pe acest bărbat, pe acest Atlas[1] care poartă pe umerii săi povara țării noastre, pe acest exem­plu strălucit de adevărat patriotism, pe acest vajnic și cel mai de seamă comandant al taberei noastre care pășește către victorie, pe sprijinitorul nostru, pe stâlpul și farul nostru călăuzitor, care cu toate că nu este prezent, Dumnezeu să-l ție mulți și nenumărați ani.

Ultimele cuvinte fură acoperite de vacarmul stârnit de clinchetul paharelor, de urale și de acordurile zgomotoase ale orchestrei. Scârțâitul scaunelor împinse înapoi, pocnetul paharelor sparte de pereți în semn de entuziasm, exclamațiile prietenilor care se îmbrățișau plângând, se împleteau cu strigătele: Ura! Trăiască o mie de ani!

Cine era oare cel căruia i se adresa această urare?

Era prea distinsul, nobilul și viteazul domn Baradlay Kazimir, adevăratul posesor și moștenitor al cheii și pintenilor de aur, stăpânul unor moșii întinse, al unor sate și orașe, stăpân peste inimi și gânduri, comandant de oștire și mare elector al coaliției celor puternici... Era un veritabil Dalai-Lama.

Acești onorabili și prea stimabili domni precum și sfințiile lor, toți cei așezați în jurul mesei lungi din sala era mare cu blazoane, sunt niște păsări cu aripi de aur, ce strălucesc în raza lui de soare; și-au dat întâlnire aici în această zi de sărbătoare, venind din cele mai îndepărtate județe; după dez­baterile pline de tâlc ale consfătuirii, ei au stabilit un program, un program curat ca aurul, un pro­gram cu ajutorul căruia soarta lumii și a națiuni­lor precum și sarcinile urmașilor vor fi rezolvate pentru secole.

Această masă festivă, pe care domnul Baradlay o oferea în marea sală a castelului său în cinstea grandioasei adunări a unor personalități marcante, era scena finală a consfătuirii terminată cu succes. Păcat că eroul sărbătorit nu putea fi de față.

În locul domniei sale, masa festivă era prezidată de doamna Baradlay.

La consfătuire îl înlocuise domnul administrator.

Pentru cuvântul „administrator”, dacă se caută în dicționarul limbii germane, se va găsi urmă­toarea definiție: persoană liniștită, pașnică, bisericoasă, care se roagă, se împărtășește și împarte pomeni; în timp ce definiția din dicționarul ma­ghiar pentru același cuvânt îl descrie ca pe o făptură supranaturală trimisă pe acest pământ păcătos ca să se ocupe de stârpirea pădurilor și de sfărâmarea stâncilor, și considerată mare domn atunci când are în subordine multe slugi.

Numele acestui administrator era Rideghváry Bencze.

La sfârșitul toastului, cei prezenți, ridicând paha­rul pentru gazda care prezidase masa, observară că nu mai era de față. Lacheul care continua să stea în spatele scaunului gol spuse că venise medicul și-i șoptise doamnei ceva la ureche, după care doamna plecase. Probabil că a chemat-o domnia-sa domnul Baradlay.

Și deoarece niște suflete sensibile se întrebară ce o fi cu domnia sa domnul Baradlay, domnul ad­ministrator, care ocupa locul de-a dreapta gazdei, se grăbi să liniștească întreaga societate (în măsura în care cuvintele lui puteau fi auzite la acea masă lungă), că pe domnul Baradlay l-a apucat din nou „boala obișnuită”.

Câte un oaspete mai bine informat îl punea la curent în șoaptă pe vecinul său, cu secretul devenit public, că domnul Baradlay suferă de multă vreme, poate chiar de decenii, de sclerozarea miocardului, și că, din această cauză, de multe ori are junghiuri la inimă, dar în ciuda lor, dacă duce o viață liniștită, poate să mai trăiască multă vreme.

Preasfinția sa își aduse chiar aminte de o snoavă, cum că un anumit medic englez, care su­ferea tot de sclerozarea miocardului, și-a prezis cu ani înainte ceasul propriei sale morți. Când relata­rea acestui caz ajunse din gură în gură la celălalt capăt al mesei, englezul cu pricina era de acum amestecat cu isprăvile vestitului Ioja Gyuri.

Deci, domnia-sa suferă de o boala obișnuită, așa că Dumnezeu să-l mai ție ani mulți.

Dar cele câteva cuvinte șoptite de medicul casei la urechea doamnei, care prezidase masa, au fost.

„Încă șaizeci de minute”.

Este oare adevărat că la auzul acestor cuvinte doamna devenise mai palidă? Dar, putea fi oare această femeie mai palidă ca de obicei? Nimeni însă nu prinse de veste. Când trecu pragul ușii în încăperea alăturată, gazda apucă pe medic de mână și-l întrebă:

— E adevărat?