Distrugerea Ierusalimului

„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrășmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile; te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,42-44). De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută și pașnică era scena care se desfășura în fața Sa. Era sărbătoarea Paștelui și, din toate țările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare națională. În mijlocul grădinilor și viilor, cu pajiști înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălțau colinele în terase, palatele impresionante și fortărețele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Stau ca împărăteasă și nu văd nici o nenorocire”. Era atât de fermecătoare și se socotea sigură de favoarea cerului, ca și atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreț psalmodia: „Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului. Cetatea marelui Împărat” (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile mărețe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură și se reflectau pe poarta de aur, pe turn și pe ornamentele acoperișului. „În frumusețea desăvârșită” ea stătea ca mândrie a națiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simțământ de bucurie și admirație? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. „Când s-a apropiat de cetate și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor și mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleșit de o durere neașteptată și tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea și chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obișnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite. Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deși cunoștea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea și Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă și care urma să se deschidă pentru El când avea „să fie adus ca un miel la junghiere” (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din ființa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimțire a groazei Sale supraomenești întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnați din Ierusalim, datorită orbirii și nepocăinței acelora pe care venise să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită și pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată față de poporul ales, era deschisă în fața ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinței, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduință mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioși (Gen. 22,9.16-l8). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălțat către cer din aria lui Oman îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului și al mijlocirii Sale pentru cei vinovați. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El „îl dorise ca locuință a Sa” (Ps.132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinții prooroci își rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoții își legănaseră cădelnițele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălțaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiați, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Își descoperise prezența în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) – acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau și urcau și care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui față de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,2l-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire și răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor și disprețuiseră ocaziile. Deși Israel „își bătuse joc de solii lui Dumnezeu, disprețuise cuvintele Sale și tratase cu cruzime pe proorocii Săi” (2 Cron. 36,16), El totuși se manifestase față de el ca „Domnul Dumnezeu milos și îndurător, îndelung răbdător și bogat în bunătate și credincioșie” (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa își continuase insistențele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos față de fiul grijii sale, „Dumnezeu dăduse din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea și certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar. Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viță aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise „pe un deal foarte roditor”. Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimiși să îl hrănească. „Ce aș mai fi putut face viei Mele, exclamă El și n-am făcut?” (Is. 5,l-4). Deși atunci când aștepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El și-a săpat via, a curățit-o și a îngrijit-o. A fost neobosit în străduințele Sale de a salva via pe care El Însuși o sădise. Timp de trei ani, Domnul luminii și al slavei mersese încoace și încolo prin mijlocul poporului Său. El „mergea din loc în loc, făcând bine și vindecând pe toți cei ce erau apăsați de diavolul”, legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiți, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă și pe cei surzi să audă, curățind pe leproși, înviind pe morți și predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).