Domnul Gallet a decedat
Aa
O corvoadă.
Prima luare de contact între comisarul Maigret și mort, cu care avea să trăiască într-o intimitate cum nu se poate mai derutantă timp de săptămâni întregi, a avut loc în ziua de 27 iunie 1930, în împrejurări banale, penibile și imposibil de uitat.
Imposibil de uitat mai ales pentru că, de o săptămână. Poliția Judiciară primea notă după notă anunțând sosirea la Paris a regelui Spaniei în ziua de 27 și amintind măsurile ce trebuiau luate în astfel de cazuri.
Numai că directorul Poliției Judiciare se afla la Praga, unde lua parte la un congres cu tema ‘Poliția științifică’. Directorul adjunct, care avea un copil bolnav, fusese nevoit să plece la vila lui de pe coasta normandă.
Maigret era cel mai vechi dintre comisari și trebuia să se ocupe de toate, pe o căldură sufocantă, cu efectivele reduse la minimum din cauza concediilor estivale.
Tot în ziua de 27 iunie, în zori, pe strada Picpus, o negustoreasă de mărunțișuri a fost găsită asasinată.
Pe scurt, la nouă dimineața, toți inspectorii disponibili plecaseră la gara Bois-de-Boulogne, unde era așteptat să sosească suveranul spaniol.
Maigret ceruse să fie deschise ușile și ferestrele și, din cauza curentului, ușile se trânteau cu zgomot, iar hârtiile zburau de pe birouri.
La nouă și câteva minute sosea o telegramă de la Nevers:
Emile Gallet, comis-voiajor, domiciliat la Saint-Fargeau, Seine-et-Marne, asasinat în noaptea de 25 spre 26, la Hotelul Loara din Sancerre. Multe detalii ciudate. Rugăm anunțați familia pentru recunoaștere cadavru. Dacă se poate, trimiteți inspector de la Paris.
Maigret fu nevoit să se ducă el însuși la Saint-Fargeau, localitate situată la treizeci și cinci de kilometri de capitală și de a cărei existență nici măcar nu știa cu o oră mai înainte.
Nu știa la ce oră avea tren. Când ajunse la gara Lyon, află că un tren local pleca tocmai atunci; o luă la fugă și reuși să sară pe treapta ultimului vagon.
Era lac de transpirație. Corpolent cum era, petrecu restul călătoriei trăgându-și răsuflarea și ștergându-și nădușeala.
La Saint-Fargeau, coborî numai el din tren și rătăci câteva minute bune pe asfaltul înmuiat al peronului până când dădu peste un impiegat.
— Domnul Gallet?… La capătul aleii centrale a parcelelor pentru case… Vila are o placă pe care scrie Les Marguerites… De altfel, aproape că e singura construcție terminată…
Maigret își scoase haina și își puse o batistă sub pălărie ca să-și protejeze ceafa, pentru că aleea cu pricina era lată de vreo două sute de metri și practicabilă doar pe mijloc, unde nu era nici cel mai mic petec de umbră.
Soarele avea o culoare tristă, arămie. Muștele înțepau furioase, anunțând furtuna.
Pe drum nu era nici țipenie de om să mai înveselească peisajul și să ofere informații călătorului.
Terenul cu parcele de construit nu era altceva decât o pădure mare care făcuse probabil parte dintr-un domeniu seniorial. Doar că se trasase o rețea de alei geometrice, cum ai face cu mașina de tuns iarba și fuseseră întinse cablurile electrice care aveau să aducă lumina în viitoarele locuințe.
Totuși, în fața gării fusese amenajat un părculeț, cu bazine din mozaic și jeturi de apă. Pe o baracă din scânduri se putea citi: Birou de vânzare a terenurilor. Alături se vedea un plan, pe care aleile pustii aveau deja nume de oameni politici sau de generali.
La fiecare cincizeci de metri, Maigret își scotea batistă ca să-și șteargă transpirația, apoi și-o așeza iar pe ceafă, care începuse să se înroșească.
Vedea, ici și colo, construcții abia începute, schele pe care zidarii le părăsiseră probabil din cauza căldurii.
La cel puțin doi kilometri de gară, descoperi Les Marguerites, o vilă în stil vag englezesc, cu țiglă roșie, cu o arhitectură complicată și un zid rustic care despărțea grădina de ceea ce, pentru câțiva ani, avea să rămână încă pădure.
Prin ferestrele mari de la primul etaj, zări un pat cu o saltea strânsă în două. Cuverturile fuseseră scoase la aerisit pe pervazul ferestrei.
Sună. O servitoare de vreo treizeci de ani, care se uita sașiu, îl privi mai întâi printr-o ferestruică și, până se hotărî să-l deschidă, Maigret își îmbrăcă haina.
— Cu doamna Gallet, te rog!
— Cine o caută?
Dar o voce din interior întrebă:
— Ce s-a întâmplat, Eugenie?
Și doamna Gallet apăru în persoană în capul scărilor de la intrare, așteptând, cu bărbia în sus, explicațiile intrusului.
— Vă cade ceva! Remarcă ea nepoliticoasă când comisarul își scoase pălăria, uitând de batistă, care alunecă pe jos.
Se aplecă să o ia, mormăind ceva imposibil de înțeles și se prezentă:
— Comisarul Maigret, de la Brigada Mobilă numărul unu. Aș vrea să vă spun câteva cuvinte, doamnă…
— Mie?
Apoi întoarse capul spre servitoare:
— Tu ce-aștepți?
Maigret era acum lămurit în privința doamnei Gallet. Era o femeie la vreo cincizeci de ani, de-a dreptul dezagreabilă. În ciuda orei, a căldurii, a izolării vilei, îmbrăcase deja o rochie de mătase mov și niciunul dintre firele părului cărunt nu ieșea din alinierea rigidă. Iar gâtul, corsajul și mâinile erau pline de lanțuri de aur, de broșe și de inele zornăitoare.
Doamna Gallet păși cu regret în salon în urma vizitatorului. Trecând pe lângă o ușă întredeschisă, Maigret aruncă o privire într-o bucătărie albă, unde străluceau ustensile și vase de aramă și aluminiu.
