Escala la Gibraltar

Capitolul I.

Dennis Wells ieși atât de repede din parchingul hotelului Ocean Park încât era gata-gata să se ciocnească de o enormă semiremorcă pe care o evită în ultimul moment. Conducătorul ei îl gratifică printr-un claxon furibund mai înainte de a se pierde în circulația de pe Jersey City. Volkswagen-ul dezarticulat cu vopseaua galbenă scorojită începu să vibreze sub efortul impus de proprietarul lui de cum ieșiră la drum deschis. Până în intrarea în Path, tunelul săpat sub Hudson, care dădea în Manhattan, piciorul lui zdrobi acceleratorul. Modestele performanțe ale Volkswagenului său din 1971 nu-i permiteau să părăsească culoarul din dreapta unde se târa în mijlocul camioanelor.

Cu capul vuind de bubuitul motorului, își șterse pe rând mâinile ude de transpirație de pantaloni. Cu capul lui rotund, părul puțin creț și privirea naivă, Dennis Wells nu trezea atenția nimănui. Mii de tineri de vârsta lui părăseau diminețile Harlemul sau cartierul Bronx pentru a merge să lucreze pentru albi.

De șase luni, făcea menajul în hotelul Ocean Park. Grija cu care își îndeplinea treburile îl promova la ultimul etaj unde făcea curățenie pentru proprietarul hotelului, Donald Mills, un tânăr brun și costeliv, ce învârtea niște afaceri misterioase de la mansarda lui și se dovedise a fi un maniac în ale curățeniei. Ceea ce-i permisese lui Dennis Wells să afle, cu câteva ore mai devreme, o informație în măsură să-l pună pe jăratec. După săptămâni de supraveghere plicticoasă și fără nici un rezultat, reușise în cele din urmă să pună mâna pe ceva gras.

Părăsi bulevardul și se afundă în Path unde fu nevoit să încetinească brutal, târându-se cu zece la oră prin tunelul afumat de gazele de eșapament. Cumplit. Își consultă ceasul. Aproape șase! În fiecare zi la șase și jumătate, din principiu, avea întâlnire cu omul lui de legătura, iar dacă el nu se prezenta, amânarea se producea automat.

Inima îi bubuia în piept pe sub cămașa murdară și una din pleoape i se zbătea nervos. Atâta vreme cât nu aflase nimic însărcinările lui clandestine i se păruseră ușoare. Dar acum, când se pregătea să facă un pas, foarte periculos, îi venea să de-a bir cu fugiții. Deși era convins că avea să meargă până la capăt. Pentru a-și da curaj, se gândi din nou la conversația pe care surprinsese la ultimul etaj al Ocean Park Hotel.

Dinamită curată.

Ajunse astfel până la ieșirea din tunel. Își continuă drumul pe lângă giganticele blocuri gemene World Trade Center și zigzagă în josul Manhattan-ului pentru a da în Calea Unsprezece, cu sens unic, către partea de sus a orașului. Trecu prin fața a vrei douăzeci de blocuri și și-ar fi văzut de drum fără bătaie de cap dacă atenția lui n-ar fi fost brusc atrasă de un concert de claxoane declanșat în urma lui la intersecția dintre strada 32 și Calea Unsprezece. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare și zări un Buick alb, care trecu pe stop și se strecura cu greu printre vehiculele angajate în traversare.

Spectacol curent în New York.

Dennis Wells își întoarse privirea pe direcția de mers.

După vreo zece blocuri, se uită din nou în oglinda retrovizoare mai înainte de a schimba direcția de mers și pulsul i se acceleră, mașina albă îl urmărea la câțiva metri în spate. Desluși vag, prin parbrizul fumuriu, doi bărbați. Mașina semăna cu cea a unuia dintre adjuncții patronului! Dar în New York erau sute de Buick-uri albe… Pentru a se încredința, Dennis Wells coti brusc pe strada 42, cu sens dublu. Intră pe Calea Zece, cu sens unic spre Downtown și ieși iar pe Calea Unsprezece prin strada 41…

Se întoarse, mașina albă dispăruse. Liniștit, acceleră pentru a nu pierde culoarea verde. Se făcuse deja șase și jumătate.

Două blocuri mai departe, inima îi sări din piept: Buickul alb era din nou pe urmele lui, răsărit ca din pământ, la distanță de un bloc! Încetini și imediat urmăritorii schimbară culoarul pentru a se ascunde în spatele unui camion. Dennis Wells zdrobi acceleratorul cu mintea bântuită de panică, mai să-l apuce diareea. Oare ce greșeală comisese? Cum de-l reperaseră? Era aproape sigur acum că Buick-ul era cel aflat adesea în parcajul hotelului Ocean Park, la dispoziția unui anume Tony Pool.

Dacă nu se înșela, nu era vorba de o simplă întâmplare…

Cu moartea în suflet, trecu fără să încetinească prin fața barului italienesc Casa Nostra, cu pardoseala acoperită de rumeguș și fără nici un aspect, unde avea fixată întâlnirea. Nu mai știa ce să facă.

Soluția cea mai bună era să se întoarcă la el acasă pe strada 125 iar a doua zi să-și reia lucrul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că era vorba doar de o simplă supraveghere de rutină. Donald Mills, patronul hotelului Ocean Park, era de o neîncredere aproape patologică. Și totuși, Dennis Wells șovăia. Locuia singur. Dacă urmăritorii veneau la el acasă și-i puseseră gând rău, era lipsit de apărare. În Harlem, vecinii nu se deranjau niciodată să sară în ajutorul cuiva.

Își frecă nervos mustața. Pe stradă, mulțimea îl proteja. Își spuse că s-ar fi cuvenit măcar să-i prevină pe cei care-l angajaseră și să le comunice informația obținută. Învățase pe de rost numărul telefonului de avarii unde un automat răspundea douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Stăpânindu-și panica, viră pe strada 62 spre dreapta în lungul Central Park South. Chiar pe colț cu Calea Șapte se afla o cabină telefonică. Se apropie de trotuar și mai aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În urma lui nici un Buick alb. Opri, părăsi Volkswagen-ul, intră în cabină și compuse numărul secret pe care-l cunoștea pe dinafară.