Filiera Bulgara

Capitolul I.

Cu ochii ațintiți pe gambele lungi, încorsetate în cizme înalte din piele fină și neagră care aproape că se confundau cu pantalonul mulat la perfecție pe coapsele fine ale contesei Hildegard von Brisbach, Becik Galata trase cu voluptate în piept fumul țigării Montecristo. Cu un gest neglijent, contesa își azvârli într-un fotoliu mantoul din blană de panteră și îi adresă turcului o privire amuzată. Ochii ei cenușii erau puși în valoare de un contur de culoare mov.

— Ce s-a întâmplat?

Turcul își scărpina pieptul păros cu un gest reflex. Cu trupul gol până la brâu, semăna cu un purcel gata de pus la rotisor, cu șuncile groase ce-i înconjurau talia, ca un colac de salvare pus în caz de naufragiu. Ochii umezi îi confereau un aer aproape uman. Turcul scoase un sunet neclar.

— Nu s-a întâmplat nimic. Doar că te doresc. E suficient să te privesc.

Hildegard îl privi cu ironie.

— Nu e o noutate pentru mine.

Ea își scutură părul roșcat conștientă de efectul produs asupra amantului ei, un obscur traficant turc, mândru de faptul că are de-a face cu o contesă autentică.

— Ai avut vreo problemă? Când am întrebat de tine la recepție, funcționarul s-a uitat pe un document cu aerul că ar căuta să vadă dacă este trecut numele meu acolo. Imediat după aceea, au venit doi polițiști care mi-au cerut politicos să le arăt ce am în poșetă înainte de a mă lăsa să urc.

Becik Galata zâmbi mândru dezgolindu-și dinții înnegriți și rari.

— Asta-i pentru că am devenit deja un personaj important. Deschide numai ușa și privește afară pe coridor.

Intrigată, contesa se supuse. Aruncă o privire afară și văzu câte un bărbat instalat la cele două extremități ale coridorului.

— L-am văzut de când am venit aici, dar nu știam că te păzesc pe tine. Ce înseamnă toate astea? Ești cumva arestat?

Situația asta părea că-l excită.

— Nu, au ordin să mă protejeze.

— De cine?

Turcul deveni misterios.

— Nu mă crezi? Tu ești singura persoană care are voie să mă viziteze. Asta, pentru că în tine am încredere.

Contesa von Brisbach nu-și putea reveni. Până nu de mult, Becik Galata nu păruse să facă o casă prea bună cu autoritățile din țările pe care le tranzita. Hildegrand avea impresia că în Turcia abia scăpase să nu fie arestat. În urmă cu două săptămâni, el o trimisese să-i aducă niște bani sub un pretext bun de păcălit copiii. Ea îi îndeplinise cu reticență cererea, nefăcându-și iluzii prea mari în legătură cu activitatea amantului ei.

— O, ce frumoasă ești! zise cu un surâs unsuros Becik.

În mod automat, femeia se privi în oglindă din profil. Nici urmă de burtă, sânii tari, crupa cambrată și o cascadă de păr stacojiu. Nimeni nu ar fi putut bănui că are treizeci și opt de ani. Din nefericire era divorțată și săracă. Prin Viena circula zvonul că adesea își petrecea week-end-urile în țările din Golful Persic din interese pur financiare. Ceea ce era doar parțial adevărat. De doi ani încoace, Becik Galata îi asigura nu numai nevoile esențiale, ci chiar mai mult decât atât. Primise de la el un mantou din blană de vizon adus din Bulgaria. Era de fabricație sovietică, destul de țeapăn, dar era totuși vizon.

Ea îi accepta cadourile cu o demnitate trufașă, menținând o oarecare distanță față de el. Se anima cu adevărat doar în timpul relațiilor sexuale. Amintindu-și de ascendența ei ungară, îi murmura la ureche obscenități ce aveau darul de a-l transforma pe grăsan într-un amant destul de acceptabil. Turcul nu reușise niciodată să ghicească dacă Hildegard făcea dragoste cu el din simplu interes sau, așa cum declara ea, pentru că nutrea pentru „bestia” ei o pasiune autentică. El scoase de sub cearșaf mâna dreaptă și-i făcu un semn ce se dorea plin de tandrețe.

— Vino!

Hildegard se apropie încet de pat. Petrecuseră împreună seara precedentă, în care turcul se înfruptase îndelung din farmecele ei, ca de obicei… Acum el părea posedat de o nouă fantasmă pe care ea o bănuia. Făcu cei trei pași către pat cu o încetineală agasantă și se așeză lângă el. Imediat, mâna grăsană a turcului se așeză pe coapsa ei, apoi alunecă între picioarele îmbrăcate în țesătura elastică. Hildegard nu se mișcă, observându-l atentă. Nu era deloc un Adonis. De fapt dorința îl făcea chiar respingător. Obrajii gelatinoși îi tremurau, ochii erau ieșiți din orbite, iar buzele groase întredeschise lăsau să se vadă niște dinți îngălbeniți. El își trecu mâna stângă prin părul negru și rar, apoi o întrebă cu glasul răgușit:

— Știi ce vreau eu?

— Bineînțeles, doar ești un porc.

Ea zâmbi, se așeză pe pat și își strecură mâna pe sub cearșafuri. Becik închise ochii cu un frison scurt, ușurat ca un bolnav căruia i s-a administrat injecția calmantă.

Nu simțise pentru nici o altă femeie această dorință animalică. Viața plină de pericole și frica îi amorțiseră dorințele.

Trecuse printr-o îngrozitoare tensiune nervoasă, simțind cum în jurul lui se strângea un laț mortal. Cu greu reușise să scape și să ajungă la Istanbul, tocmai la timp ca să prindă avionul ce decola cu direcția Viena, unde se instalase la hotel Imperial.

Degetele contesei abia se mișcau sub cearșaf, dar sub atingerea lor se ridică o ditamai umflătura. Nerăbdător, turcul o apucă de ceafă și încercă să o tragă spre el.

— Bestia” mea are nevoie de tine, îi șopti el răgușit.

Hildegard îl privi cu răceală.

— Nu te purta ca un porc prost crescut, făcu ea cu un glas suav. Eu nu sunt una din târfele tale culese de prin bazaruri.