Fima

Fima de Amos Oz

1

Făgăduința și compasiunea

Cu cinci nopți înaintea nenorocirii, Fima avu dimineața în jurnalul său. Era un carnet maroniu, care zăcea veșnic sub grămada dezordonată de ziare și reviste vechi, la picioarele patului. Își luase obiceiul să noteze în el tot ce văzuse peste noapte, stând încă în pat, în timp ce primele raze de lumină ale zorilor răzbăteau prin crăpăturile obloanelor. Chiar dacă nu văzuse nimic sau uitase ce văzuse, aprindea totuși veioza, mijea ochii, se ridica în capul oaselor, așeza pe genunchii ridicați o revistă mai groasă, ca să-i slujească drept masă de scris, apoi nota ceva în genul:

„Douăzeci decembrie - noapte fără vise".

„Patru ianuarie - ceva despre o vulpe și o scară, dar amănuntele au dispărut."

Obișnuia să scrie datele în litere, nu în cifre.

Apoi se scula să meargă la baie, se întorcea și se culca din nou până când de-afară începea să se audă gânguritul porumbeilor, însoțit de câte un lătrat de câine sau de ciripitul uimit al vreunei notă la cinci și jumătate sau: păsărele, care suna de parcă nu-și credea ochilor ce vedea. Fima își promitea să se scoale imediat, în două-trei minute, un sfert de oră cel mult, dar adormea uneori din nou și nu se trezea până pe la opt-nouă, fiindcă nu începea lucrul la clinică decât pe la ora unu. Somnul i se părea mai cinstit decât veghea. Deși ajunsese de mult la concluzia că adevărul e intangibil, voia să se distanțeze cât mai mult de micile minciuni care îi umpleau viața zilnică asemenea unui praf fin, ce pătrundea până în cele mai tainice spărturi.

Luni, dis-de-dimineață, când niște licăriri tulburi, portocalii începură să se strecoare printre crăpăturile jaluzelelor, se ridică în capul oaselor și notă:

„O femeie, mai curând atrăgătoare decât frumoasă, s-a apropiat de mine; nu a venit la biroul de recepție, ci a apărut de undeva din spatele meu, fără să dea atenție anunțului NUMAI PERSONALUL AUTORIZAT. Am zis: «îmi pare rău, toate întrebările se pun la birou». A râs și a spus: «Am auzit, Efraim, am auzit». Am zis:

«Doamnă, dacă nu ieșiți, voi fi silit să folosesc clopoțelul» (deși nu am așa ceva). Auzind cuvintele astea a început să râdă din nou, un râs delicat și plăcut, ca apa proaspătă susurând într-un izvor. Avea umeri înguști, gâtul ușor ridat, însă pieptul și pântecele erau frumos rotunjite, iar pulpele strânse în ciorapi de mătase cu modele circulare. Combinația de rotunjime și vulnerabilitate era atrăgătoare și înduioșătoare totodată. Sau poate emoționant era doar contrastul dintre chipul de învățătoare obosită și trupul bine proporționat. «Am o fetiță de la tine», a spus, «a venit timpul s-o cunoști».

Deși știam că nu aveam voie să-mi părăsesc postul și că era periculos să o urmez, mai ales desculț, fiindcă deodată m-am pomenit fără pantofi, în mintea mea s-a ivit un fel de semnal interior: dacă își va da părul pe umărul stâng, cu mâna stângă, atunci va trebui s-o urmez. Ea știa lucrul ăsta; cu o mișcare ușoară și-a adus părul în față, până i s-a revărsat peste rochie și i-a acoperit sânul stâng, apoi a spus: «Vino». Am urmat-o pe câteva străzi și alei, pe scări și pe porți, apoi prin curți pietruite din orașul spaniol Valladolid, dar de fapt era, mai mult sau mai puțin, cartierul buharilor de-aici, din Ierusalim.

Cu toate că femeia în rochie copilărească de bumbac și ciorapi sexy îmi era complet străină și era prima oară când dădeam ochii cu ea, voiam totuși să văd fetița. Ne-am continuat deci drumul prin intrări de case care dădeau în curți dosnice, pline de frânghii cu rufe întinse la uscat, am mai străbătut câteva alei, după care am ajuns într-un fel de piață foarte veche, luminată de un felinar spălat de ploaie. Fiindcă începuse să plouă, nu tare, nu în rafale, aproape fără stropi, era mai mult un fel de pâclă ce plutea în văzduhul care se întuneca tot mai mult. N-am întâlnit nici un suflet viu pe drum.

Nici măcar o pisică. Și iată că femeia s-a oprit dintr-odată într-un pasaj ce purta urmele unei măreții apuse, semăna cu intrarea într-un palat oriental, dar probabil că era doar un tunel care lega două curți ce musteau de apă, cu cutii poștale distruse și dale fărâmicioase, și scoțându-mi ceasul de la mână, a arătat spre o pătură militară zdrențuită, aflată într-o nișă de sub scări, de parcă luarea ceasului prevestea o anumită nuditate, iar acum trebuia să am o fetiță cu ea, și am întrebat unde ne aflam și unde erau copiii, fiindcă pe drum fiica s-a transformat nu știu cum în mai mulți copii.

Femeia a spus: «Karla^[1]». N-am reușit să înțeleg dacă acesta era numele fetiței sau al femeii care îmi punea mâinile pe sânii ei, sau dacă îi era frig din cauza goliciunii fetițelor slabe, sau era o invitație să o îmbrățișez și să o încălzesc. Când am strâns-o în brațe a început să tremure toată, nu de dorință, ci de deznădejde și mi-a șoptit:

«Nu-ți fie teamă, Efraim, cunosc un drum și am să te trec nevătămat în partea ariană». In vis, șoapta ei părea plină de făgăduință și compasiune, iar eu am continuat să am încredere în ea și să o urmez cu o bucurie extatică și nu am fost deloc surprins când, în vis, femeia s-a transformat în mama mea și nu am întrebat-o unde era partea ariană. Până am ajuns pe malul apei. Pe țărm stătea un bărbat cu mustață blondă, tunsă militărește, cu picioarele larg desfăcute, îmbrăcat într-o uniformă închisă la culoare, care a spus: «Trebuie să separi».

Astfel m-am lămurit că îi era frig din cauza apei și că n-aveam s-o mai văd niciodată. M-am trezit cuprins de tristețe și, nici măcar acum, când am terminat de scris, tristețea nu m-a părăsit."