Flacarile

PARTEA ÎNTÂI.

NEGRUL.

Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câțiva ani după primul război mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenușiu, una din trăsurile acelea de moșier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de țară.

Plecată îndată după prânz, către ora patru, trăsura ajungea în Telega, ultimul sat înaintea schelelor. În fund, sub coviltir, ședea el; se numea Lipănescu. În dreapta, nevastă-sa; se numea Anghelina. Amândoi erau îmbrăcați în halate albe. Motoacă, sosit de dimineață în întâmpinarea lor, ședea pe capră lângă vizitiu.

Înainte de a trece podul peste pârâul Telegii, trăsura merse o bucată de loc în lungul bulevardului sătesc. În față, se vedeau pavilioanele băilor care înconjurau o veche gură de salină. Câțiva orășeni în vilegiatură se plimbau agale; bărbații purtau haine albe, largi, și pălării de paie; chipurile femeilor erau ascunse sub voalete și sub umbreluțe de soare.

— Nu dau năvală boierii la băi! zise Motoacă, întorcându-se și băgându-și capul sub coviltir. Mai ții minte, coane Enăchiță, ce era înainte de război?

Lipănescu mormăi ceva, sub batista desfăcută pe obraz că să se apere de praf. Familiaritatea lui Motoacă îl nemulțumea.

— Nu zău, coane Enăchiță, că tare era frumos! Se adunau la boieri și la cocoane, că nu mai încăpeau pe bulevard; parc-ar fi fost mereu zi de târg. Mai ții minte când se făcea bal, la Sfântu Ilie? Am tras odată cinci pocnituri de după gard. S-au speriat cocoanele!

— Vezi mai bine de drum! porunci Lipănescu, iritat și pe de altă parte neîncrezător în vizitiu. Nătărăul ăla de lângă tine poate să ne răstoarne.

Trăsura cotise la dreapta, spre pod, și caii se smuceau în ham, neliniștiți.

Câțiva copii de pe malul gârlei începură să strige:

— Dă cu biciu dinapoi! Dă cu biciu dinapoi!

Vizitiul așteptă să treacă podul, apoi se aplecă în lături și arse câteva bice în spatele coviltirului. Doi copii desculți își dădură drumul de pe osie. Ca să se răzbune, începură să arunce cu pietre. Îndată însă trăsura dispăru la cotul drumului.

Motoacă rămase tăcut. Era un flăcău de vreo douăzeci și cinci de ani, subțirel, oacheș, cu o față blândă pe care o înăspreau puțin sprâncenele prea negre și prea bine desenate. Purta cu oarecare îngrijire un costum de haine negre, orășenești, altminteri ponosit. În cap avea o șapcă de stofă cenușie, cadrilată, cu cozorocul cam slinos aplecat ștrengărește pe o sprânceană. Nu semăna nici a țăran, dar nici a orășean, nici a lucrător, dar, nici a funcționar. După înfățișare era peste putință să-i bănuiești meseria.

— Coane Enăchiță, acu țineți-vă bine!

Trăsura începu să hurduce. Îndată ce cotise și ieșise din sat, apucând dealul din față pieziș, în drumul ei se iviseră făgașe adânci, șerpuite, frământate, haotice. Pe-alocuri, apa venită din deal spălase pietrișul și dezgolise rădăcini dușmănoase. După ce le treceau icnind, roțile trăsurii scrâșneau, alunecând cu șinele de fier pe câte un bolovan crescut parcă din miezul pământului.

Lipănescu își înțepeni picioarele în podea. Mișcările trăsurii îl izbeau de umărul Anghelinei. Cu gândul la prăvălia lăsată fără supraveghere, cu un semn de grijă între sprâncene, femeia nici nu simțea greutățile drumului.

Un timp nu vorbi nimeni. Se auzeau numai scrâșnetul roților, pocnetul biciului și răsuflarea cailor. Copacii se îndeseau, încărcați de umbră, de o parte și de alta a drumului; rădăcinile lor, dezgolite, încolăcite, alcătuiau piedici din ce în ce mai nemernice. Când trăsura ajunse la creastă, întunericul emis de pădure era atât de dens, încât parcă se înnoptase. Pe-alocuri, însă, printre copaci, în stânga, se vedea valea Telegii, plină de lumină. Doar jos căzuse o fâșie de întuneric, în albia căreia acoperișurile caselor sclipeau, răsfrângând razele roșietice ale soarelui pe cale să apună. Mai departe, pe celelalte creste împădurite, pustii și pline de sălbăticie, vârfurile copacilor păreau aurite.

În schimb, din dreapta drumului nu răzbea nici o urmă de lumină. Nu se putea bănui ce-i dincolo de copaci, cât de adâncă și de întinsă este valea. Lipănescu privi în jur cu un început de teamă, cu un fel de gheață în suflet. Trăsura îi ducea mai departe, în aceeași legănare ruptă, care îl izbea de umărul Anghelinei. La un hop mai adânc se pomeniră întorși unul către altul. El văzu semnul de neliniște dintre sprâncenele nevestei. Ar fi vrut ca drumul s-o încânte, dar acum își dădea seama că nu era cu putință.

— Ei? o întrebă, fără curaj.

— Mi-e de Lazăr!

El se încruntă.

— Ce-i cu Lazăr?

— Să nu fure la casă!

Altă smucitură a trăsurii îi întoarse la locurile lor, și convorbirea se opri aici.

Lipănescu se aplecă în stânga, își scoase capul pe sub coviltir. Deși nu făcea prima oară drumul, îi era peste putință să-l recunoască. Afară de sălbăticia lui uniformă, nu găsea nici un semn de care să-și aducă aminte, o răspântie, un luminiș, o troiță, un canton, o urmă omenească. Numai pustietate tot mai alarmantă.