Fluierul pădurii pierdute

Fluierul pădurii pierdute de Vladimir Colin

Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu știi dumneata?... Iac-așa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă și umblă și răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat și o fetiță au rămas orfani. Și mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieții orfani din casă și le-au strigat, înecându-se de mânie:

— Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem!

Fetița, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână și-a ieșit cu ea din târg. Și-au mers ei așa, au mers ținându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure.

Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, și-n pădure zburau păsări mari și negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foșneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulțimi de șerpi.

— Lasă-lasă... lasă-lasă... șopteau glasurile amenințătoare ale copacilor.

Și copacii întindeau degete rășchirate, smulgând petice din hainele copiilor, și-și apropiau creștetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; și noaptea era groasă și neagră, s-o tai cu cuțitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii.

— Mi-e frică! scânci fetița și-ncepu să plângă.

Atunci intrară într-o poiană. Și numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur niște flori de foc, mai frumoase decât toate florile știute. O rază de lună se furișă printre crengile copacilor și se lăsă pe creștetul fetiței, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiați în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt și purtând din cele patru colțuri o pernă mare, o pernă de mușchi moale și verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Și era vechi, vechi, vechi, și-avea lemnul înnegrit și luminos, ca cioturile putregăite, și văzându-l așa nu l-ai fi învrednicit cu o privire.

— Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului și-ntinzându-i perna de mușchi moale și verde.

De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul și-l suci rușinat între degete, apoi mărturisi cu sfială:

— Dar eu... eu nu știu să cânt...

— Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum știi. Dar cântă!

Și duse atunci băiatul fluierul la buze și suflă ușurel, așa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deșteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară și diadema străluci ca mai-nainte.

— Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuțe. Nu te opri!

Și băiatul își duse din nou fluierul la buze și, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre și urâte, măcar că degetele-i tremurau și nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetișor, abia simțit, apoi mai tare, tot mai tare, brațele prinseră a le undui, iar frunzișul șopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii și al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscolește pădurea, un cântec al ploii care hrănește pădurea, un cântec aprig și pătimaș, un cântec vechi...

Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta și pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze.

— Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântați că glasul pădurii încetează fără veste.

Și băiatul își luă atunci inima în dinți și suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creștea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la șoaptă și din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănțuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni.

O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană și așezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolții cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi și groase și se-nălță un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri țârâi tremurat pe niște strune subțiri și privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint și clopoței de sticlă. Din nou se înălță buciumul copacilor și poiana se mări deodată, ca și cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul.

În mijlocul poienei se afla o piatră mare și piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, și piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uși și fără ferestre.

— Fetiță – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetița căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră!

Fetița se ridică și, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porți grele, de piatră, se deschiseră din patru părți, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereții castelului și sticla ferestrelor se polei ca aurul. O șopârlă roșie se ivi ca din pământ.

— Vino după mine! spuse șopârla cea roșie, iar fetița o urmă fără a-și da seama, păși pragul și pătrunse în castelul de piatră.

În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere și oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele și-n coșul pieptului simțea o durere crâncenă. Istovite, brațele-i căzură și degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă.

Un vaier înfioră pădurea și cântecul i se stinse, ca retezat.

— Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul!

Speriat, băiatul se repezi și începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii încurcau strunele, în vreme ce clopoțeii de sticlă ai privighetorii plesneau.

— Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântați iepurii, căutând și ei de zor. Caută, te rugăm, îți cădem la picioare, caută...

— Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei.

Tulpinile de aur se frânseră și florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră.

— De ce nu-l găsești? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ți milă și-l găsește!

Dar fluierul nu era nicăieri, de parcă-l înghițise pământul. Greierii tăcură, tăcu și privighetoarea. Scrâșnind și trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiți să se tragă-ndărăt și pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micșora.

— Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise și se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră și în locul lor rămase piatra goală.

Castelul prinse a se micșora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când pășise în poiană. Castelul pierise.

Bătu cu pumnii, strigă, încercă s-o urnească din loc, dar piatra rămânea neclintită, mută și rece, închizând trupul micuț al fetiței.

— Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier?

Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei și se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinți, în vreme ce iepurii își încrețeau boturile și, plângând și ei, se pierdură printre copacii bătrâni.

Și-apăi iacă-așa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium și de izbeliște, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi!

— Ia să mai caut eu o dată fluierul, își spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ și-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el!

Zis și făcut. Se pune și caută, caută prin poiană și nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găsește? O bortă de șoarece, o bortă micuță, dar numai bună să înghită un fluier subțirel...

— Tii! Să știi că aici s-a vârât fluierul de lemn! și, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta.

Iar, cum își apropie fața de borta șoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă și, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru și se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată.

Se afundă el în hruba aceea și merse, merse fără odihnă, cale de șapte zile și de încă una, iar când fu a opta se trezi față în față cu un șoarece. Dar ce șoarece!

Avea mustăți de-argint, pe care le-atingea când și când cu lăbuța dreaptă, cântând pe mustățile lui de-argint ca pe niște strune; avea o barbă de-argint în care-și sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte și cizmulițe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint.

— Bine-ai venit, băiete! spuse șoarecele, cântând la repezeală un cântecel vesel, pe mustățile-i de-argint.

— Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceștile.

— Logodnica te-așteaptă – mai spuse șoarecele.

— Pe mine? se înspăimântă băiatul.

— Doar nu pe mine! hohoti șoarecele. Ai cam făcut-o să aștepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De șapte sute șaptezeci și șapte de ani trebuia să i te înfățișezi și, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! și-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăților.

Băiatul se dădu cu doi pași îndărăt și abia izbuti să șoptească:

— Știi?... Nu te supăra... e-o greșeală... Dar șoarecele râse cu bunătate.

— O greșeală?... Of, of, cine-mi ești, ștrengarule! Auzi dumneata, o greșeală de șapte sute șaptezeci și șapte de ani!...

Râdea atât de strașnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge și mustățile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuța.

— Nu m-ai înțeles – strigă speriat băiatul. E-o greșeală... Nu-s cine crezi dumneata!

— Ha-ha – râse șoarecele – nu ești ștrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar.

Și, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustățile-i cântau un marș. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui și, nu peste multă vreme, se află în fața unei flori ciudate, o floare de pământ.

— Unde ești, fata tatii? strigă șoarecele.

— Aici, tăicuță! Și băiatul văzu că un șoricel se ivește din floarea de pământ.

Avea plete de aur, o stea de aur în frunte și conduri de aur în picioare. Acu băiatul le cam dase toate pe una, pricepând că aceea-i era logodnica.

— Mi l-ai adus! strigă șoricelul cu plete de aur.

Și urmă, întorcându-se către băiatul care nu știa pe unde s-o tulească:

— Șapte sute șaptezeci și șapte de ani... cum de nu ți-a fost milă de mine?

— Cinstite fețe șoricești – spuse atunci băiatul, luându-și inima în dinți – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui și tot ce vreau e fluierul de lemn!

— Fluierul? strigă șoarecele cu barbă de-argint.

— Fluierul? strigă și șoricelul cu plete de aur.

— Fluierul – încuviință băiatul.

Urmă o clipă de tăcere, în care până și mustățile de-argint ale șoarecelui cu cizme de-argint se pleoștiră. Din ochișorii șoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele.

— Nu plânge, șoricel cu plete de aur – spuse înduioșat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara...

Și povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure.

Mustățile de-argint ale șoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist și lacrimile curseră și mai amar din ochii șoricelului cu plete de aur.

— Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând.

— Fluierul nu ți-l dăm! strigă șoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ți-l dăm!

— Nu putem să ți-l dăm – adăugă șoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ți găsești surioara...

Mișcat, băiatul îi mulțumi cum știu mai frumos, și șoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, și nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană.

— Iacă piatra – spuse șoricelul și arătă cu lăbuța spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte!

Băiatul întinse degetul și șoricelul își apropie botișorul de unghia arătătorului, sărutând-o.

— Ce faci? spuse băiatul.

— Privește prin unghie, spre piatră.

Băiatul ridică degetul și privi prin unghia pe care șoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Și ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla și, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face și ea străvezie.

Zări în piatră nenumărate cămăruțe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruțele acelea și pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnișorii cât două gămălii de ac în pereții de piatră, aci se oprea plângând și-și frângea mâinile subțiri, subțirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruță după cămăruță... Băiatul o privi o vreme, și doar într-un târziu strigă înspăimântat:

— Surioară, tu ești?... Tu?

— Așa nu te poate auzi – spuse șoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor.

Băiatul ascultă și, prin unghia străvezie, strigă din nou:

— Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu!

Duse apoi repede unghia la ochi și văzu că fetița își întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mișcau, dar nu-i putu auzi cuvintele.

— Pune unghia la ureche, îl povățui șoricelul.

— Frățiorul meu, unde ești?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-și duse degetul în dreptul urechii.

Așa, mulțumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă și să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să știe cum, în clipa în care castelul de piatră se micșorase. Nu văzuse nici o făptură în castel și nici acu nu se-arătase nimeni.

— Șopârla cea roșie! șopti atunci șoricelul cu plete de aur. Întreab-o de șopârla cea roșie!

— N-ai văzut o șopârlă roșie? întrebă ascultător băiatul.

— Ba da, ba da – răspunse fetița. Ea m-a-ndemnat să intru în castel...

— Și-acu? șopti înfrigurat șoricelul cu plete de aur. Unde-i acu?

— Unde-i acu șopârla? întrebă din nou băiatul.

— Nu știu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetița și, auzindu-i vorbele, șoricelul cu plete de aur începu să plângă.

Nemaiînțelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre șoricelul de lângă el și-și muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar șoricelul cu plete de aur își stăpâni durerea și băiatul îl auzi șoptind:

— Nu, n-am să mă las așa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac!

— Ce spui tu, șoricelule?

— Ascultă, băiete, vrei să-ți scapi surioara?

— Sunt gata să-mi dau și viața ca s-o scap – strigă băiatul.

— Și vrei să mă ajuți și pe mine?

— Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii șoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie.

— Îți mulțumesc! – zise el. Și află că n-are să-ți pară rău... Spune-i fetiței să nu se teamă și să te aștepte liniștită. Curând ai s-o scoți din închisoarea de piatră!

Șoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredințare, că băiatul nu șovăi nici o clipă. Prin unghia străvezie îi trimise surioarei cuvinte de îmbărbătare și-apoi, hotărât să facă și ce-o ști și ce n-o ști, se luă după șoricelul cu plete de aur, care și apucase să se îndepărteze.

Și-l duse șoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde șoarecele cu barbă de-argint ședea amărât și-și cânta pe strunele de-argint ale mustăților un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, și-l scoase la borta micuță, prin care pătrunsese sub pământ.

— Nu te teme de nimic – spuse atunci șoricelul cu plete de aur – nu te teme și vei izbândi.

Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se cățără pe pieptul băiatului și-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, așa cum îi sărutase cu puțin înainte unghia arătătorului, și-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, și umărul stâng i se-mpodobi și el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac.

— Șopârla cea roșie – spuse atunci șoricelul cu plete de aur – șopârla cea roșie nu-i o șopârlă, ci Cățelul-Pământului. El ți-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaște și tu n-o poți scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară și se-nalță, adunându-se în Deșertul-Vorbelor-Rostite, iar deșertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poți înălța până unde picior de om n-a călcat și ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îți vei stropi mai întâi fața cu apa de aur din ceaunul soarelui.

Îi mai spuse șoricelul cu plete de aur ce și cum, iar inima băiatului se strânse, și el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Își aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat și spuse:

— Bine. Sunt gata!

— Întoarce-te cu izbândă – încheie șoricelul cu plete de aur și băiatul își desfăcu aripile și se avântă în văzduh.

Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mișcări largi și săltându-l grabnic, așa că nu trecu mult și băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus și norii îl îmbrățișară cu brațele lor moi.

— Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta...

— Ia-o la stânga... la stânga... la stânga...

Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică.

Puhoaie de apă năvăleau din toate părțile, mugind ca niște zimbri mânioși, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele.

Atunci ploaia încetă fără veste, așa cum se pornise, și norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl izbea în față, zgâriindu-i obrajii; dar el suia mereu, suia, iar grindina încetă și ea, neputându-l birui.

— Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic ești să treci de vama noastră!

Și norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălță prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i șiroia pe față, și-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească ușor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul și mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru pești uriași, iar peștii pe patru trestii. Și trestiile se legănau, legănând peștii, iar peștii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopții, străjuit de stele.

Înțelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, și, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriașe, luminând și pământul. Istovit de munca zilei, când ațâța focul întruna, Soarele se culcase și el sau plecase poate până la Lună, să-i țină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era.

Băiatul se-nălță, așadar, și privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu și, urmând povața șoricelului, ar fi trebuit să-și stropească fața cu apa aceea. Dar, privind-o și ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O amețeală ciudată îl cuprinse și, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se așa, îmbrăcat cum era. Și, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet înspăimântător se auzi, ca și cum șiruri de munți s-ar fi prăvălit, măcinându-se, ca și cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbușirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura și fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca niște uriașe bice de foc.

— Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca și cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Și-o mână de aur se încleștă în ceafa băiatului, și-o putere uriașă îl smulse din ceaun.

Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită și abia când fu întors cu fața spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători.

— Soarele! șopti el și bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă.

— Da, Soarele! Soarele care-ți va pedepsi cum se cuvine ticăloșia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu?

— Iartă-mă, Soare! șopti băiatul.

— Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deșert ceaunul și să-l curăț și să-l umplu din nou. Știi tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele și-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieșiți din ceaun să se-mprăștie în lume și să poarte duhul vieții, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieții! În loc să se desfacă, albi și curați, crinii vor crește acu cenușii.

— N-am știut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aș fi știut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aș putea răscumpăra vina?

— De ce te-ai scăldat în apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căința pe care-o deslușea în glasul băiatului.

— Ca să-mi scap sora – spuse acela și-ncepu a povesti toate câte ți le-am povestit și eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar fața – încheie cu tristețe băiatul – dar apa m-a ispitit și m-am scăldat tot...

Rămase Soarele pe gânduri și multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, așteptând să-i audă hotărârea.

— Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur și te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost și vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele și nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas.

Și ridicară amândoi ceaunul și-l răsturnară și apa de aur viu curse prin văzduh și se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munți, livezi și câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela și bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici și colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui.

Frecară apoi ceaunul cu cenușă, de-l făcură să strălucească așa cum neam de neamul lui nu mai strălucise și cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea și lungă. Drept care împărații porniră să se războiască, gândind fiecare să-și umple hambarele pe seama celorlalți, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă și scurtă, douăzeci de cititori în setele fură trași în țeapă, ca mincinoși și clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieții oameni, numai pentru că Soarele și băiatul nostru se puseseră să frece cu cenușă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai și unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prostești, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea...

Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, și Soarele își întinse brațele peste ceaun.

— Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brișcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă țin băierele să mă crestez singur...

Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, și Soarele nu și nu, că să-i taie venele și alt nimic. Dac-a văzut și-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înșfăcat brișca și, harști! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de și-a deschis cu mâna lui vinișoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat și eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut și băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoți? Ehei! scaldă-te și dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ți dă mâna, și-apoi vină de-mi povestește că așa și pe dincolo!).

Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a rușinat de slăbiciunea lui și, luând brișca, s-a crestat și el la braț, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Și iac-așa stăteau unul de-o parte și altul de partea cealaltă și-și zâmbeau și se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul...

Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, își ridicară amândoi brațele și pielea de aur li se lipi pe dată și crestăturile nu li se mai văzură. Și din ziua aceea tot ce trăiește pe pământ, și flori, și dihănii, și oameni, trăiește pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer:

— Să trăiești, frățioare, căci frați suntem de azi înainte! Du-te cu bine și cu bine te-ntoarce. Ești bun și netemător și de aceea-ți vei mântui sora.

Și l-a îmbrățișat Soarele și băiatul și-a desfăcut aripile și s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de șapte luni, șapte zile, șapte ceasuri și șapte clipe, iar dacă a zburat voinicește, cum în basm se pomenește, a ajuns pe întinderea de nisip a Deșertului-Vorbelor-Rostite.

Cât vedeai cu ochii și mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau și se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate șoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuți pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugămințile și toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuți și gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraților, uralele soldaților, și cântece de chef, și cântece de jale, și tot ce mai râvnește inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă și-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască...

Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, și măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Și poate că pierdut ar fi fost băiatul și n-ar fi izbutit să se mai ridice și s-ar fi stins acolo, prăbușit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase șoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul își acoperise capul cu mâna și așa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii.

Și-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi și din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Își auzi țipetele de copil și auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălță, blând, și-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinții le spuseseră, tot ce le răspunsese, și se bucură pentru vorbele bune, și se căi pentru vorbele rele, și plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinții duși prea curând pe ceea lume.

— Mamă – strigă el printre lacrimi – unde ești?... Tăicuțule!

Dar părinții nu-i puteau răspunde, și-n locul vorbelor așteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile șoarecilor cu podoabe de aur și argint. Apoi se făcu tăcere.

Și plânse băiatul, așa, prăbușit pe nisipul verde, plânse mult și inima i se strânse de dor și durere. Orele treceau...

„Șopârla roșie!“ își aminti el deodată și, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru și hârâit:

— Dacă se va afla cineva în castelul de piatră și va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul și-n vecii vecilor șoareci veți rămâne!

„Iacă deci de ce nu mi-au dat șoarecii fluierul, își spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“.

Și, numai ce-și rostise întrebarea, că-ndată desluși din nou glasul aspru și hârâit, șoptind în mare taină:

— Descântecul de piatră deschisă nu-l știe nimeni:

Cățelul Pământului latră

Și patru porți de piatră

Din patru părți cad sparte,

Ca patru toarte moarte.

Glasul se stinse, dar băiatul știa acu ceea ce râvnise să știe. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deșertului-Vorbelor-Rostite și-și dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care ațâța de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu.

— Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele.

— Am aflat, mulțumesc de-ntrebare.

— Apăi, zboară, frățioare, sănătos și s-auzim numai de bine!

— Cu bine, Soare, și nu mă pomeni de rău!

Iar luându-și rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeți, și se opri în poiana din pădure.

La fel de albă și de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă și mai posomorâți copacii bătrâni. Și-și ridică băiatul degetul cu unghie străvezie și prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruțele cât un degetar, și lacrimile i se uscaseră pe obraji și suspina, sărăcuța, de ți se rupea inima.

— Ridică-te, surioară, și te pregătește! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, și-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă:

Cățelul Pământului latră

Și patru porți de piatră

Din patru părți cad sparte,

Ca patru toarte moarte.

Se auziră patru pocnituri și din patru părți patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele țâșni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieși însă din capcană, că prinse a crește, și crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă și mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi și-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l și plângând de bucurie.

— Doamne, surioară, mare și mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva.

— Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băiețel când ne-am despărțit, și-acu te-ai înălțat flăcău în lege...

Așa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu știa că lipsise șapte ani încheiați, că șapte ani ținuse călătoria lui prin văzduh și, nevăzându-și chipul șapte ani, socotea că zburase doar șapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuță, se auzi un glas subțirel:

— Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul?

Se-ntoarse flăcăul și văzu în bortă capul șoricelului cu plete de aur.

— N-am uitat, șoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări și căzu în lături, iar din gaura căscată țâșni o dihanie pocită.

— Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – și nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunți!

— Cățelul-Pământului! strigă șoricelul cu plete de aur. Ferește-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare:

— Să mă feresc?... De ce?

— Iacă de ce! răcni Cățelul-Pământului și, repezindu-se, își înfipse în gâtul flăcăului colții ascuțiți ca niște gheare.

Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colții i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Și ce socoți? Doar brișca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele...

— Așa? hârâi dihania. Bine! Și cu un glas în care fierbea ura și mânia, rosti cel mai înfricoșător descântec pe care-l știa, descântecul de mort:

Uruie, moară de moarte,

Macină-i parte de parte!

Tu, năpârcă,

Alba hârcă

Ia-i în cârcă

Și pe cârmă mi-o atârnă

De cârligul prins în bârnă,

Colo, unde mân și râm,

Pe scălâmb și rău tărâm.

Și rosti dihania descântecul de mort, și moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râșniță mare și neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se și puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi și lucruri.

Dar flăcăul bătu din aripile lui și se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia și mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare.

De șapte ori se-nălță flăcăul în văzduh, de șapte ori încercă să atingă pământul și tot de șapte ori își schimbă și moara locul. Dacă văzu așa, se năpusti din văzduh flăcăul, și-apucând Cățelul-Pământului cu amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii și se ridică odată cu dihania care se zbătea, mușca și urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, și-n clipa când moara de moarte își frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Cățelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâșniră, uruiră și măcinară dihania, alegând praf și pulbere din ea, iară dacă-și isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină.

Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de șoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte și conduri de aur în picioare, de șoarecele cu mustăți și barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmulițe de-argint în picioare și cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Și cu toții săreau de bucurie și cântau, în vreme ce mustățile de-argint ale șoarecelui cu cizmulițe de-argint înălțau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Șoricelul cu plete de aur se opri însă deodată și pieri în borta micuță, de unde se întoarse cu fluierul de lemn.

— Mai ții minte că ai făgăduit să mă ajuți? Iacă, rogu-te, acu poți cânta din fluier – spuse șoricelul.

Și-apucă flăcăul fluierul de lemn și-l duse la buze și suflă în el cu putere.

Pădurea suspină, așa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băiețelul și fetița pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.

Și florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, și diadema de raze înflori pe creștetul fetei, și frunzișul își cântă cântecul vechi, cântecul ierbii și-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscolește pădurea, cântecul ploii care hrănește pădurea, cântecul aprig și pătimaș, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolții-nstelate, taraful greierilor țârâi pe strune subțiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint și clopoței de sticlă. Buciumul copacilor se-nălță și piatra prinse-a crește, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Pășind ușor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porți deschise de puterea descântecului și nenumărate ferestre se căscară în pereții castelului și sticla fereștilor se polei ca aurul.

Patru iepuri albi năvăliră atunci în poiană, cei patru iepuri care purtaseră odinioară perna mare de mușchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în fața flăcăului și-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi șoareci cu stele-n frunte.

— Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – și, tot cântând, atinge stelele de-argint și de aur ce lucesc pe frunțile acestor cinstiți șoareci!

Și-i ascultă flăcăul îndemnul și, tot cântând, atinse steaua de-argint. Șoarecele se scutură o dată, pieri, și-n locul lui rămase un moșneag cu stea de-argint în frunte, cu barba și mustățile de-argint, cu cizme de-argint și-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul și steaua de aur și șoricelul se scutură și el, pieri, și-n locul lui se-nălță o fată frumoasă ca visul și ca amintirea, și-avea o stea de aur în frunte, și plete de aur și conduri de aur în picioare.

Și veniră cei patru iepuri albi lângă moșneag și lângă fată și-i mângâie de trei ori moșneagul și fata de trei ori și pieriră și iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbițe de aur și suflară în ele de trei ori.

Moșneagul luă apoi fata de braț și amândoi intrară-n castel, unde se așezară pe două jețuri, și numai ce se așezară că slujitorii trâmbițară din trâmbițe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor și-o mulțime de iepuri, veverițe, căprioare, vulpi, râși, lupi, mistreți și câte încă dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană și se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porți, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre.

— Mulțumescu-ți, flăcăule! spuse atunci mai-marele slujitorilor. Poți înceta cântarea!

Flăcăul luă fluierul de la buze, și cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint.

— Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-și sora de mână; și-așa, de mână, intrară în castelul de piatră și-i dădură moșneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint.

Iar moșneagul se ridică și-i îmbrățișă cu lacrimi în ochi.

— Cum am să vă pot vreodată mulțumi? întrebă el. Iacă, de când se ține minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate și nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul.

Și păsările și dihăniile răspunseră-ntr-un glas:

— Adevăr grăiești, craiule!

— Așa am trăit noi în bună pace – urmă moșneagul – până ce Cățelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l știam solomonar și făcător de rele, și nici fetei nu i-a plăcut. Și ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut și tu... Craiul oftă și dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu știu când a bolborosit un descântec și-odată ne-am pomenit amândoi șoareci. „Și șoareci veți rămâne, a strigat Cățelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ți ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier și slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-și lege viața de un șoarece?

„Bine, a zis atunci Cățelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul și-n vecii vecilor șoareci veți rămâne!“. Și-a mai și ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani și ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credință...

— Lasă, tăicuțule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns și-i timpul să mai uităm de rele!

— Zău așa, craiule! întăriră și sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit...

Și râse craiul și-și ciupi strunele mustăților de-argint, și-n castelul de piatră se-nălță un cântec vesel, pe care-l cântară și păsările cu pene, și fiarele cu blană.

Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moșneagul lăsă locul de crai flăcăului și-i dădu și mâna fetei cu plete de aur care, pe câte știu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii și alții ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceți grijă, că i-au găsit și ei un mire pe măsură. Și-au rămas cu toții în castelul de piatră, unde am vești că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aș crede că mai trăiesc și azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapșa pe ouate și de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel și vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!