Hans și cele patru castele

Hans și cele patru castele de Vladimir Colin

A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii și singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat și poate că nici n-ar fi avut cum să-și crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat.

Și când s-a mai înălțat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineața pleca de acasă și se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — și uite-așa, cu laptele ei, își duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare și voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creștea bătrânei inima de bucurie când își privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate și se străduia să-i facă viața mai bună și mai ușoară.

Dar, pe neașteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-și mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva și din loc în loc se vedeau urme de pași mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa.

„Zmeul", își spuse Hans.

Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat și dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung.

— Și unde te duci, Hans ? întrebă omul.

— Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama.

— Vai de tinerețele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, și-așa n-ar mai fi dus-o cine știe cât... Dar nu te gândești că ai să pieri și tu și că nu ți-ai trăit încă viața ?

— Fii bun și vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem și noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ți-e rușine !

A tăcut atunci omul și Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului și numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântați, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat și el tot înainte.

Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-și caute culcuș sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiță. A mers după luminița pe care o văzuse și, după o vreme, a ajuns la o colibă. Ușa colibei era deschisă și, înăuntru, un bătrân sta la masă în fața unei oale cu supă de găină.

— Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag.

Bună seara. Dar tu cine ești ?

Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb.

— Eu sunt Hans, bunicule, și am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ?

Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână și l-a poftit cu mare grabă înăuntru.

— Ei, Hans, dragă Hans, de când te aștept eu să vii ! Șezi și mănâncă...

Au stat ei și au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă.

— Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu.

A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Rușinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte și-n van se strădui flăcăul s-o urnească.

— Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că așa o să fie. Trage tu o înghițitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor...

I-a dat bătrânul sticluța, și Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească...

— De ce te grăbești ? a zâmbit iarăși bătrânul. Mai bea o înghițitură.

Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de dușumea și, fără să se mire, grăi din nou :

— Mai bea o înghițitură.

Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană.

— Așa, spuse bătrânul. Acum te poți încumeta pe urmele zmeului.

— Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu știe unde se ascunde blestematul.

Bătrânul zâmbi din nou și zise :

— Eu știu unde se ascunde zmeul și am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, și tu. Mama zmeului e o zgripțuroaică rea și urâcioasă, care știe multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea !

Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, și orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn și înalt de nu i se vede creștetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului.

Hans n-așteptă să i se spună de două ori. Mulțumind pentru spadă și pentru învățătură, o porni degrabă și, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel strașnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva.

Hans nu stătu mult pe gânduri. Își scoase încălțările trecând șireturile pe după gât, își legă spada la șold și prinse să urce. S-a cățărat o zi, două, trei, șapte zile s-a tot cățărat, fără să obosească. Într-a șaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălța un castel de aramă, îndărătul căruia creștea o pădure cu copaci de aramă și frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită.

Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi și din castelul de aramă năvăli un zmeu cu șase capete.

— Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine.

— Bine, spuse Hans și, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate șase capetele dintr-o lovitură.

Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă și, detunând, plesni.

Scăpat de zmeu, intră Hans în castel și, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniță și din pivniță până-n pod, dar nu-și găsi mama. Atunci ieși afară și, iată, trunchiul copacului pe care se cățărase se înălța încă și mai sus, iar vârful tot nu i se zărea.

„Să vedem ce-o fi mai încolo”, își spuse Hans.

Și din nou începu să suie.

Sui o zi, două, trei, șapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a șaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălța un castel de argint, îndărătul căruia creștea o pădure cu copaci de argint și frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoșător se auzi și din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete:

— Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine.

— Bine, spuse din nou Hans și, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură.

Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă și, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni.

Cercetă Hans și răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar și aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu și văzu că nu-și găsește mama, ieși din castel și băgă de seamă că trunchiul copacului năstrușnic încă mai suie.

„Să vedem ce-o fi mai departe”, își spuse atunci și, liniștit, urcă din nou.

Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească șapte zile încheiate și, într-a șaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălța un castel de aur, îndărătul căruia creștea o pădure cu copaci de aur și frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit.

Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi și din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete.

— Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine !

— Bine, răspunse iarăși Hans și, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete.

Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza și, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc.

— Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc și fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ți-a fost !

Dar Hans nu se-nfricoșă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, și unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase și de astă dată pe grumaz, așa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălța și se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creșteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită și istovitoare ținu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti și, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leșul se umflă ca și cele ala fraților săi, se umflă și, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbușește pământul.

Dacă se văzu scăpat și de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, și căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-și poată găsi mama. Când ieși afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, își spuse el, hai și mai departe !˝

Sui din nou, cale tot de șapte zile, și iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai și numai din nestemate. La o aruncătură de băț, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaș, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit șuvoi de pietre scumpe.

În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului.

— Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel.

Hans păși după ea, cu mâna pe spadă. Și vrăjitoarea îl duse întâi și întâi într-o încăpere în care zăcea leșul zmeului cu șase capete.

— Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea.

Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete.

— Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea.

În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete.

— Iată-l și pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o ușă și, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule !

Vorbind așa, se aruncă asupra flăcăului și încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi și ascuțite, ca niște cuțite. Dar Hans o împinse și, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn.

— Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, și-ți arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta...

— Nu-i nevoie să mi-l arăți, spuse Hans mânios. Îl găsesc și singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuiește în coliba din pădure...

— Îți spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruțătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare și, sub piatră, un pumn de humă roșie. Să-și dea cu humă pe la ochi și o să vadă mai bine ca înainte.

Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mișcare și, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Și cum era el să lase în viață o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiți ? Dac-a sfârșit și cu bătrâna zgripțuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo și-a găsit mama, în lanțuri. Cu spada i-a sfărâmat cătușele, și pe brațe a scos-o la lumină.

— Hans, dragul meu, a șoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofilește cea mai frumoasă fată de pe pământ...

Și-a așezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant și a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat și lipsit de strălucire.

— Cine ești ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată.

— Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu.

Hans tăcea și el. Tinerii se priviră lung și se îndrăgiră.

Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, și de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulțumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ.

— Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalți frați au dorit-o și ei, așa că au început cu toții să se certe ca niște bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanțuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună...

— Și eu cred, strigă cu încredințare Hans.

— Dar tu, copila mea ? întrebă mama.

— Și... și eu cred la fel, șopti Ilse.

Mult se bucurară toți trei, și acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans își aminti de bătrânul orb care-l aștepta, așa că spuse :

— Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, și așa o să coborâm...

— Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istovești. De când tot stau aici am învățat și eu câte ceva...

Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans și Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant și avea opt picioare.

— Iacă cine ne-o duce acasă...

Încălecară tustrei, și Hans porunci :

— Pe pământ!

Calul necheză și începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă și de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toții în coliba bătrânului.

— Bunicule ! strigă Hans.

— Hans ! Te-ai întors ?

Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase și cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba și cu o mireasă.

— Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul.

— Ai să vezi, îi spuse Hans împărtășindu-i taina aflată de la vrăjitoare.

— Dacă-i așa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor și adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur și de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului...

Încălecă Hans pe calul cu opt picioare și, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agățat de un perete și-l luă, după cum luă din celelalte castele și scuturile de argint, de aur și de diamant. Și se întoarse cu ele pe pământ.

Atunci bătrânul spuse :

— Scutură cele patru scuturi !

Hans le scutură, și pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur și o sută de oameni de diamant. Cu toții se închinară și strigară :

— Poruncește, stăpâne !

Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniștit :

— Spune-le să croiască în pădure patru poiene și în fiecare să mute câte un castel.

Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră și, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur și unul de diamant se iviră rostind intr-un glas :

— Îndeplinit !

— Puteți pleca, răspunse bătrânul.

Tare se bucură Hans, înțelegând puterea celor patru scuturi. Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, și cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând :

— Poruncește, stăpâne !

— Săpați la rădăcina copacului cel mare, până dați de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiți un pumn de humă roșie. Luați-l și aduceți-l pe dată.

Trecu cât ai avea timp să te ștergi pe față, și un om de aramă veni cu pumnul de humă.

— Poți pleca, spuse Hans, după care luă huma roșie și-l unse pe bătrân la ochi.

Bătrânul ridică pleoapele și, strîngîndu-l pe Hans în brațe, strigă :

— Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani...

— Atunci putem face și nunta, spuse mama lui Hans.

Și într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toți oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra și se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin fața castelului, încât avu cu ce trăi în voie și el, și copiii lui, și copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaș primi în dar o crenguță de aramă și de argint, una de aur și trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput.

Șapte zile și șapte nopți au jucat la nunta lui Hans, au jucat și s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toții la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele își așteaptă locuitorii.

— Care locuitori ? s-au mirat oamenii.

— Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans.

Așa s-a făcut că din toate satele, ba chiar și din târguri au început să vină mulțimi de săraci, pe care Hans îi primea cu brațele deschise și-i adăpostea în castelele zmeilor. Și trăiau bine cu toții și se bucurau că scăpaseră de nevoi.

Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alți trei regi prieteni la o vânătoare. Și, vânând ei, au ajuns și în pădurea în care locuia Hans.

Când s-au pomenit în fața palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur și de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate.

— Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, și-a dat unul cu părerea.

— Cum așa ? În regatul meu ? a întrebat regele țării aceleia.

— Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aș da jos de pe scaunul meu regesc și m-aș tocmi aici rândaș la grajd.

Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea.

— Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaș să intre în primul castel și să-i vestească stăpânului că regele poftește să-i fie oaspete.

— Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă.

Și dacă se întoarse slujbașul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieși flăcăul în prag și-și așteptă oaspeții care nu întârziară să se ivească.

— Tu ești stăpânul castelelor ? întrebă regele.

— Eu, măria ta.

— Hm, mormăi regele, să-ți vedem castelele...

Uimiți rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură și comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans !

Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ținu tovărășie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoș mai acătării.

— Știți ceva ? spuse în cele din urmă regele țării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutați să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele...

— Și de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulțumi și cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune.

Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi și, când văzu că se îngroașe gluma, regele țării aceleia spuse :

— De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele și apoi vedem noi ce avem de făcut...

Sfatul plăcu celorlalți trei regi. Nemairăbdând să aștepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase și în puterea nopții o porni spre țara sa, legându-se față de ceilalți ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniștit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot.

— Ar fi putut să-ți mulțumească pentru găzduire, spuse mama lui.

— Regii nu obișnuiesc să mulțumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit...

Nici nu știa ce drept vorbește ! Că nu trecu mai mult de o lună și pădurea se umplu de oșteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-și oamenii, călăreau cei patru regi.

Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia.

„Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oștire !“ își spuse Hans. Mulțimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură și cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur și o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare și, cu spada în mână, așteptă în fruntea mulțimii săracilor.

N-avu prea mult de așteptat. Din pădure se auziră trâmbițe și ostile regești dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă și lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgețile, și sulițele, și paloșele pe trupurile de aramă, de argint, de aur și diamant, dar paloșele de aramă, de argint, de aur și diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele și, înțelegând că nimeriseră prost, cei patru regi își struniră, caii, îi întoarseră și vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă și, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie :

— Unde fugiți, regilor ? Nu vreți să-mi mulțumiți pentru găzduire ?

— Îți mulțumim, îți mulțumim, țipară, dând care mai de care pinteni cailor.

— Stați să ne privim în ochi, mai strigă Hans și, întrecându-i, se așeză în fața lor.

Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce șuieră pe lângă urechea flăcăului.

— Așa ?

Își îndemnă Hans calul și, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalți alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă și, din trei regi călare, spada lui făcu șase jumătăți de rege, pe șase jumătăți de cal. Din oștile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viață.

Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii și i-a fost dat să-și joace pe genunchi feciorii și feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să știți că mai trăiește și azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalță și azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-ați duce ?

Puteti descarca basmul de la atasamente