Povestea cântecului

Povestea cântecului de Vladimir Colin

Tocmai dincolo de zare, undeva în depărtare, chiar în mijloc de ocean și pe insula Buian[1] , stă un moș sub pom și-așteaptă să îi pice-o pară coaptă.

Stai pe loc, nu te zori, și povestea va veni. Fete mari de-or s-o asculte au să aibă panglici multe, și mărgele, și inele, și betele frumușele ; flăcăiași de-or asculta, chivără vor căpăta, cizme drepte și-nțelepte, învățate să se-ndrepte, unde fumegă friptura și îți lasă apă gura.

Ei și-acu’, feciori și frați, ascultați!

Trăia odată un țăran bătrân, cu barba cât un car cu fân. Toată viața muncise de dimineață până seara și, dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bucurie își amintește, n-ar fi știut să răspundă. De nici o bucurie nu-și amintea.

Rău e să fi trăit o viață-ntreagă și să nu fii în stare să pomenești un singur prilej de bucurie ! Era din pricina asta trist bătrânul și de multe ori sta pe seară și lăcrăma.

— De ce plângi, tată ? îl întreba feciorul lui, Vaniușa.

— De nici o bucurie n-am avut parte, i se jeluia bătrânul, și puține zile mai am de trăit. Of, Vaniușa băiete, de-aș găsi și eu prilej de bucurie!... Dar tu stai cât e ziua de lungă și tai frunze la câini, așa că și dinspre partea asta trebuie să-mi iau nădejdea. Amărâtă viață mi-a fost hărăzită și amărâtă bătrânețe !

Vezi tu, viața era tare grea pe atunci. Dăduse strașnică poruncă stăpânul ca mâhnirea să-și întindă aripile peste lumea întreagă. Oamenii munceau încruntați, fără veselie, râsul era pedepsit ca o fărădelege, dar pe stăpânul cel posomorât nimeni nu-l știa și nimeni nu-i văzuse la față.

Trebuie să știți că Vaniușa era un flăcău în putere, cu pletele galbene ca secara și luminile ochilor ca cicoarea, era zdravăn, drept și alb ca mestecenii, iar inima îl trăgea spre voie bună. Dar dacă oamenii toți erau posomoriți ?

— De ce n-ăi fi lucrând tu în rând cu ceilalți ? îl întreba tatăl, văzându-l că odată se oprește din arat și rămâne cu capul ridicat, ascultând fluieratul unei mierle.

Nici Vaniușa nu pricepea ce-i cu el. Se apuca de o treabă — ieșea, să zicem, la coasă — și un timp muncea cu toți ceilalți, în tăcere, așa cum era porunca. Dar numai ce-l vedeai că se aprinde și, nu știu, ai fi zis că vrea să caute ceva, că nu-i mai ajungea coasa, și inima-i cere cine știe ce. Se oprea, se frământa și, până la urmă, fugea în pădure. Acolo asculta cântecele păsărilor și încerca să cânte cu ele. Fluiera, ciripea, își țuguia buzele și nu rămânea de căruță ; ascultându-l, ai fi zis că are pene și-i zburătoare, nu om cu frunte și două picioare.

Dar ce folos ? Nici viersul păsărilor nu-l putea mulțumi și Vaniușa acum se-ntorcea Ia coasă, acum alerga din nou în pădure. Cu asemenea fel de a munci, se-nțelege, mare scofală nu făcea, bătrânul se amăra, mai cu foc plângea, și gândul unei bucurii venită prin fecior îl părăsea.

Să vă spun acum : pe vremea aceea oamenii nu învățaseră să cânte. Uite-așa, nimeni nu știa nici de cobză, nici de nai, nimeni nu bănuia măcar că asemenea scule pot fi. Nici Vaniușa nu știa de ele, dar inima lui cerea cântece așa cum știuca cere apă, șoimul, văzduh și omul, libertate. Neavându-le, flăcăul nu-și găsea locul.

— Cum aș putea împrăștia tristețea de pe lume ? se întreba deseori, dar la asemenea întrebare nu-i putea nimeni răspunde.

Într-o zi alergă ca de obicei în pădure, lăsând secerătorii pe câmp. Dar abia intrase în poiana unde îi plăcea să asculte cântecele păsărilor, că o ploaie năpraznică îl udă până la piele. Începu să fulgere. Nu-i bine să stai în pădure pe vreme de furtună, asta o știa Vaniușa, dar ce era să facă ? Zări o scorbură mare în trunchiul unui copac și, fără să mai stea pe gânduri, se vârî în borta care mirosea a ciupercă și lemn putregăit. Care nu-i fu însă mirarea când văzu scorbura pe dinăuntru !

Pereții păreau pereții unui palat, într-atât erau de împodobiți cu cioplituri măiestre în adânciturile lemnului, anume așezați cu chibzuială, nenumărați licurici scânteiau ca niște pietre scumpe. Din scorbură pornea în jos un șir de trepte, așternute cu mușchi moale.

„Ce-o mai fi și asta“ ? se întrebă Vaniușa.

Fără să pregete, coborî treptele, afundându-se în pământ. În jurul lui locul se lărgea și lumina era tot mai vie. Scara coti apoi fără veste și se trezi într-o grădină.

Iarba care creștea acolo era albastră, nu verde ca cea de pe pământ, și i se înălța până peste genunchi. Florile erau numai de două feluri : de aur și de argint. Dacă le atingeai, sunau ușor, ca niște clopoței. Dar cea mai mare minune a grădinii erau pomii, cu trunchiurile lor lustruite și strălucitoare ca niște stâlpi de gheață. Frunzele pomilor erau și ele albastre, iar poamele care atârnau de crăci erau cireșe de rubin, pere de opal, nuci de smarald și câte altele, numai și numai din nestemate. Iar toate minunile se oglindeau în apa de aur a unui havuz, care cânta ca zece privighetori — ba și mai și.

A încremenit Vaniușa văzând unde-l duseseră pașii și, de frumusețea grădinii de sub pământ, a simțit că i se taie răsuflarea. Atunci, în liniștea grădinii, a răsunat un glas :

— Apropie-te, flăcăule.

S-a întors Vaniușa, a privit în dreapta, a privit în stânga : nimeni.

— Se poate să nu mă vezi ?

Sub un copac cu ramurile groase, pe un tron închipuit dintr-o pernă mare de catifea roșie, odihnea o broască țestoasă. Carapacea îi era mare cât roata carului și împodobită cu aur, iar pe cap avea o coroniță de flori.

— Ce te-a adus la mine, Vaniușa ?

Înțelese flăcăul că țestoasa e stăpâna grădinii și-și aminti de poveștile bătrânilor, care pomeneau despre Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ.

Mare-i era puterea, iar pe cel ajuns în grădinile ei îl putea dărui cu tot soiul de minuni, sau ține rob până la sfârșitul vieții. Dar, că stăpâna era o broască țestoasă, se vede treaba că nici bătrânii nu aflaseră.

— Slăvită stăpână, începu Vaniușa, am venit...

— Lasă, Vaniușa, răspunse țestoasa, știu eu mai bine decât tine pentru ce ai venit. Tu nici nu știi ce cauți... Ascultă !

Țestoasa făcu un semn. Și, la semnul ei, în copacii de gheață se treziră sumedenie de păsări, cum Vaniușa nu mai văzuse. Frunzele albastre ale copacilor se izbiră ușurel, se izbiră și crengile de gheață și florile de aur și de argint, se izbiră între ele și poamele de nestemate, iar în liniștea grădinii se ridicară atunci niște sunete nemaiauzite, însoțite de clipocitul apei de aur. Acum ciripeau și păsările. Sunetele se legară, se împletiră și născură un cântec atât de lin, de dulce, încât Vaniușa simți din nou că i se taie răsuflarea. I se părea că în cântecul grădinii fermecate se vorbea de satul lui, de bătrânul care aștepta de la el bucuria pe care o viață întreagă nu i-o adusese, de oamenii care ară și seceră, de holdele legănate sub cerul albastru, de tot ce e frumos pe pământul scăldat în soare.

Tot atât de fără veste cum începuseră să dea din aripi, păsările se opriră însă și, nemaimișcându-se, pieri și boarea care stârnise cântecul grădinii.

— Încă, încă ! strigă Vaniușa. Poruncește, slăvită stăpână, să mai bată din aripi ! Vai, de-aș putea povesti și eu atâtea prin sunete...

— Ăsta-i cântecul, Vaniușa, răspunse țestoasa.

— Cântecul ?

— E ceea ce cauți, fără să știi, de atât amar de vreme. Ai vrea să cânți și tu ? Ai vrea să împrăștii tristețea de pe lume ?

Inima lui Vaniușa bătea ca un clopot, deoarece știa că Stăpîna-lumilor-de-sub-pământ îi putea dărui puterea cântecului. Șopti fierbinte :

— Vreau. Mai mult decât orice pe lume...

Țestoasa își clătină capul.

— Știam eu ! Dacă-i așa, pornește, Vaniușa, drept înainte. Sub un pom uriaș ai să-l găsești pe unchiu-meu, dormind. Ia seama însă, Vaniușa, dacă s-o uita la tine cu ochiul stâng, o să fie mânios și gata să te-nghită. Dacă s-o uita cu ochiul drept, n-o să mai știe ce să facă pentru tine și-o să te ajute cât i-o sta în putere. Te-ncumeți să pleci ?

— Dar o să mă ajute să cânt ? întrebă Vaniușa.

— Numai el te poate ajuta, spuse țestoasa.

— Atunci sunt gata. Rămâi cu bine, stăpână.

— Du-te cu bine, Vaniușa.

A plecat Vaniușa. A ieșit din grădină și a mers pe un câmp cu iarbă albastră. În mijlocul câmpului creștea un pom uriaș, cu trunchiul gros cât zece oameni strânși la un loc, și sub pom dormea o namilă înspăimântătoare, cu gura cât șura.

— Să-l trezesc, să nu-l trezesc ?

S-a hotărât Vaniușa să-l trezească. Ce-o fi, să fie!

A rupt o creangă din pomul cel mare și a început să gâdile namila în ureche. Namila s-a răsucit, s-a trezit și a privit spre Vaniușa cu amândoi ochii deodată : era mânios și în același timp gata să-l ajute.

— Ce vrei, stârpitură ?

— M-a trimis nepoata ta, țestoasa...

— Bine că te-a trimis ! V-ați făcut un obicei : vedeți că omul doarme și-l treziți pentru toate fleacurile... Mai bine te-aș înghiți, și gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce decât carnea de pui... Și ce stai așa ? Acum, dacă m-ai trezit, spune ce vrei !

I-a spus Vaniușa de cântecul grădinii, i-a spus că vrea să cânte.

— Poftim ! a răcnit namila. Acum vrea să-i dau și arcul Voinicul-Pământului și săgeata Străpunge-Tot ! Altceva nu mai vrei ?

— Păi de ce să-mi dai arcul ? a întrebat mirat Vaniușa.

— Vrei să mă înveți ce să fac ? s-a stropșit namila. Fără arc și săgeată poți rămâne și aici. Totuna-i !

Așa, bruftuluindu-l și suduind (ca să-mpace răutatea ochiului stâng), dar ajutîndu-l cu sfatul și cu fapta (cum îi poruncea bunătatea ochiului drept), l-a lămurit unchiul țestoasei că are de trecut o apă. Să nu se mire de nimic și să nu-i vorbească luntrașului care-l va duce pe un ostrov. Acolo se ridică un munte, și-n vârful muntelui străjuiește de mii de ani Călărețul-de-Aramă, tartorul vinovat de întunericul din inimile oamenilor. El e stăpânul posomorât care ar fi cernit și lumina soarelui, de-ar fi fost în stare. Vaniușa să încordeze arcul Voinicul-Pământului și să tragă în călăreț cu săgeata Străpunge-Tot.

— Apoi ? întrebă Vaniușa, văzând că namila se oprește din vorbit.

Supărat, unchiașul țestoasei se porni pe strigat :

— Apoi, apoi... Ia priviți-l pe nătăfleață ! Vrei să-ți cadă totul mură-n gură ?... Piei din fața ochilor mei — și mai ales din fața ochiului stâng — că nu știu ce fac !

Adevărul este că namila striga pentru că mai departe, nu știa cum să-l mai povățuiască pe Vaniușa. Numai că flăcăul înțelese cum vine treaba. Mulțumind pentru arc și pentru săgeată, le-a luat și-a purces voinicește la drum.

Merge azi, merge mâine, merge-o săptămână încheiată. La sfârșitul săptămânii ajunge la o apă mare de nu i se vedea capătul. Și cum sta el și privea la apa cea mare, iată că vine către el o luntre. În luntre, un vâslaș. Dar ce vâslaș ? Avea picioare de pasăre, trup cu brațe de om și cap de cal.

— Vai ce pocitanie ! șopti Vaniușa.

Abia sfârșise vorba, că luntrașul necheză mânios, un vultur uriaș se năpusti din înălțimi, îl apucă pe Vaniușa și zbură cu el.

„Nu trebuia să vorbesc !“ își aminti prea târziu flăcăul.

Acum prostia o făcuse ! Vulturul îl ducea peste apa cea mare și Vaniușa înțelese că nu se va opri decât în cuibul lui, pe cine știe ce piscuri și-n cine știe ce singurătăți. Apăi atunci, pas de te mai întoarce, Vaniușa !

Dar nu se pierdu cu firea. Apucă săgeata Străpunge-Tot și, folosind-o ca pe un pumnal, împunse în sus, înțepând vulturul în burtă. Pasărea uriașă scoase un țipăt scurt și-și descleștă ghearele. Din înălțimea cerului, Vaniușa se rostogoli, se rostogoli și căzu în apă. Iar, pentru că se prăbușise tocmai de lângă bolta norilor, pătrunse în apă mult, mult, și se opri cu tălpile chiar pe fund. Când colo, ce să vadă ?

Lângă el se ridica un palat de sticlă, împodobit cu toate scoicile de pe lume și, în loc de iederă, fel de fel de ierburi de apă se cățărau pe zidurile netede. Vezi, ăsta fusese norocul lui : acolo locuia Rusalca apei, o fată înțeleaptă și frumoasă, dar știi, frumoasă cum degeaba ai căuta pe pământ.

Când căzu Vaniușa lângă palatul ei, Rusalca tocmai își hrănea ceata de peștișori de casă.

— De unde ai mai picat și tu, voinice ?

— Din ghearele lui Vultur-Uriaș, răspunse Vaniușa, povestindu-i Rusalcăi tot ce pățise.

Era Vaniușa mândru la chip, și inima fetei odată și-a grăbit bătăile.

— Am să te ajut, Vaniușa, a vorbit atunci Rusalca. Dar, după ce dobori Călărețul-de-Aramă, tot la mine vii. Ai să vrei să te ajut și atunci, așa-i ?

— Așa, frumoaso !

— Numai că eu am să te ajut doar dacă mi-i împlini voia, Vaniușa.

— Care voie, frumoaso ?

S-a rumenit Rusalca și Vaniușa a înțeles. Păi el, din clipa în care o văzuse, ce credeți că aștepta ?

— Vezi tu, Vaniușa, a mai spus Rusalca, locul meu e aici, printre vietățile de apă. Am să te ajut, dar dorul mă va trage îndărăt și am să te rog să ne întoarcem în palatul de sticlă... Făgăduiești să vii cu mine ?

— Tu nu știi cum arde soarele și cum unduie secara, răspunse Vaniușa. Dacă spulber tristețea oamenilor, pe pământ toate au să fie de o mie de ori mai frumoase. Ai să vezi, nici tu n-ai să vrei să te mai întorci sub apă...

N-a fost ușor, dar până la urmă Rusalca s-a lăsat înduplecată și și-a părăsit gândul dintâi, după care l-a luat de mână și l-a dus pe Vaniușa la mal.

— Te aștept curând.

— Curând voi veni, făgădui Vaniușa.

Rusalca se cufundă în unde. Abia se cufundase, că luntrea se ivi împinsă de același ciudat vâslaș. Numai că Vaniușa prinsese minte. Tăcut se sui în luntre și tăcut rămase, oricât înfățișarea vâslașului i-ar fi dat sămânță de vorbă.

Și l-a dus vâslașul cu picioare de pasăre, trup cu brațe de om și cap de cal, l-a dus o lună încheiată peste apa cea mare, timp în care nu văzură decât apă și cer. Apoi se ivi în zare ostrovul căutat, pe ostrov, un munte și-n vârful muntelui, trufaș, Călărețul-de-Aramă pe calul lui de aramă.

Vaniușa sări din luntre, și-n clipa când tălpile-i atinseră pământul ostrovului luntrea pieri, cu vâslaș cu tot.

Rămas singur, Vaniușa dădu ocol căutând o cărăruie cât de mică, în stare să-l ducă spre vârful muntelui. Umblă multă vreme, dar în jurul muntelui crescuse un hățiș de nestrăbătut, alcătuit din spini si scaieți înalți cât un stat de om. Nici o cărare nu despica peretele ghimpos.

Așa ? Văzând că n-are ce face, dădu foc hățișului. Flăcările se năpustiră în urma trâmbelor de fum și pe mal fu într-o clipă atât de cald, că Vaniușa simți cum i se pârlesc sprâncenele. Sări în apă și așteptă să se stingă focul. Apoi își făcu drum prin cenușa fierbinte și începu să suie.

Mult a suit și greu a fost urcușul, dar sosi și clipa în care se află în fața Călărețului-de-Aramă și-l putu privi în voie. Călărețul avea chipul încruntat și o nemărginită răutate i se citea pe față.

— Așadar ai răzbit, Vaniușa? întrebă el, privindu-l mânios.

Apoi, înălțându-și sabia de aramă și trăgând de frâu ca să-și ridice în două picioare armăsarul de aramă, se năpusti asupra flăcăului.

Vaniușa se feri în lături. Dacă l-ar fi izbit, copitele de aramă l-ar fi zdrobit ca pe o muscă.

— Lumea vrea să cânte, răspunse flăcăul. Ajungă-ți cât ai domnit prin tristețe !

Lupta dată în vârful muntelui din ostrovul pustiu fu grea, dar nu fu lungă. Vaniușa găsi clipa potrivită când încordă arcul Voinicul-Pământului și trimise spre călăreț săgeata Străpunge-Tot. Izbit în inimă, călărețul se prăbuși de pe culmea muntelui tocmai în fundul apei, iar armăsarul de aramă necheză sălbatic de trei ori și se zvârli după încruntatul lui stăpân.

O liniște adâncă învălui ostrovul. Apoi se auzi un cântec larg, parcă și mai desăvârșit decât cel din grădina de sub pământ a broaștei țestoase și, ascultându-l, Vaniușa înțelese că aude cântecul pământului, al cerului și al apei, cântecul florilor și al viețuitoarelor scăpate de sub posomorita stăpânire a Călărețului-de-Aramă. Dar din cântecul lor lipseau glasurile oamenilor, că oamenii încă nu știau să cânte.

Vaniușa coborî de pe munte și ajunse la mal. Care nu-i fu mirarea și bucuria când văzu că Rusalca îl aștepta acolo, jucând pe unde. Fata ținu să afle povestea luptei, apoi îl luă de braț și-l duse pe fundul apei, unde Călărețul-de-Aramă zăcea acum lângă armăsarul lui de aramă.

Rusalca îi dădu lui Vaniușa o sapă și-i arătă unde să sape. Peste puțin, găsi o ladă de aramă. O deschise și află înăuntru scule cum nu mai văzuse.

— Ia-le, spuse Rusalca. Le-a ascuns aici Călărețul-de-Aramă cu gândul că nimeni, niciodată, n-o să le găsească să le dăruiască oamenilor. Tu, Vaniușa, du-i-le Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ și ea te va învăța ce să faci cu ele.

— Hei, oftă flăcăul, când mă gândesc la lungul drum de întoarcere, mă cuprinde jalea...

— Asta să-ți fie grija ! râse Rusalca.

Și îl duse în palatul ei și scoase dintr-un sipet un pește de aur.

— Suie în spinarea lui, lângă mine... Așa. Unde vrei să mergi ?

— Întîi la unchiul țestoasei, să-i dau înapoi arcul și săgeata, răspunse Vaniușa.

Bine nu isprăvi vorba, că peștele de aur se ridică ușurel, zbură cu ei pe fereastră, străbătu apa cea mare și, înălțându-se în văzduh, se năpusti cu iuțeala vântului spre pomul uriaș din câmpul cu iarbă albastră. Ajuns acolo, se lăsă la pământ, și Vaniușa văzu namila dormind, cum îi era obiceiul. Dar, fiindcă nu știa dacă va deschide mai întâi ochiul cel bun sau ochiul cel rău și cum nu voia să-și cășuneze buclucuri cu tot dinadinsul, se mulțumi să așeze lângă uriaș arcul Voinicul-Pământului și săgeata Străpunge-Tot, după care se urcă din nou în spinarea peștelui fermecat. Într-o clipă ajunseră în grădina Stăpânei-lumilor-de-sub-pământ.

— Te-ai înapoiat cu izbândă, Vaniușa ? întrebă țestoasa.

Îi povesti flăcăul prin câte trecuse, îi povesti despre ajutorul și dragostea Rusalcăi și-i arătă și sculele nemaivăzute găsite în lada Călărețului-de-Aramă.

— Vaniușa, grăi țestoasa, asta-i o cobză, aici un nai, uite un fluier și-i desluși și numele altor scule minunate. Cu ele ai să dăruiești oamenilor cântece și ai să le mângâi sufletul...

Bucuros, Vaniușa apucă fluierul și suflă de câteva ori. Dar în locul cântecelor îndelung dorite se auziră niște țipete ascuțite, care o făcură pe Rusalca să-și ducă mâinile la urechi.

— Ce are ? se miră Vaniușa. Te pomenești că-i stricat.

— Nu, zâmbi țestoasa. Trebuie să-i înveți meșteșugul...

Așa a intrat Vaniușa ucenic la școala de cântece, și dascăli i-au fost frunzele albastre, florile de aur și de argint, păsările nemaivăzute și apa de aur din grădina de sub pământ. Un an încheiat a muncit, și ucenicia i s-a isprăvit. Și-a mai trecut un an întreg, îmi pare, și iată-l pe Vaniușa meșter mare. Când începea să cânte acum, tăceau rușinați dascălii lui, iar Rusalca nu numai că nu-și mai ducea palmele la urechi, dar râdea și plângea după toanele cântecului. Dacă văzu așa, țestoasa spuse într-o bună zi :

— Vaniușa, ai învățat tot ce puteai învăța la noi. E timpul să duci oamenilor comoara de cântece. Să nu spui nimănui de unde vii, nici ce ți s-a întâmplat de când ai plecat din sat. Iar, din când în când, mai dă pe la mine și mai povestește-mi...

Cu lacrimi în ochi s-a despărțit Vaniușa de Stăpâna-lumilor-de-sub-pământ, de dascălii lui și de grădina minunată. A luat sculele de preț ale Călărețului-de-Aramă și, împreună cu Rusalca, a pornit să suie scara pe care coborâse cu atâta vreme în urmă. Au ieșit în scorbura licuricilor și, din pădure, s-au îndreptat spre sat.

Bătrânul lui Vaniușa stătea pe prispă și, când flăcăul s-a apropiat, întâi nu l-a cunoscut. Vezi că-i scăzuse de tot vederea în anii câți se scurseseră ! Apoi a șoptit :

— Vaniușa ! iar lacrimile au început să-i curgă domol.

Dar când a văzut și mândrețea de noră pe care i-o aducea feciorul, cu un ochi a rămas să plângă și cu celălalt s-a pornit pe râs.

Cum tot satul crezuse că Vaniușa se prăpădise în vremea furtunii, nu-i de mirare că oamenii s-au adunat în ograda moșului, doritori să-l vadă și să-l audă. Și numai ce i-a văzut pe toți strânși grămadă, că a început Vaniușa să cânte.

Întâiul lui cântec a fost despre viața bătrânului care nu cunoscuse, în anii lui, nici o bucurie. Oamenii tăceau. Și când s-a sfârșit cântecul, au început cu toții să plângă, iar bătrânul lui Vaniușa plângea cu lacrimi cât bobul de strugure, că limpede era înțelesul cântecului și toată viața i se perindase pe dinaintea ochilor.

Dac-a văzut așa, a-ntors Vaniușa foaia. Și-n seara aceea pentru întâia oară a răsunat în sat gopacul ucrainean. Băteau oamenii din palme,băteau din picioare și, până la urmă, tinerii nu s-au mai putut stăpâni. Săltând ca pe arcuri, au prins să joace după cum le poruncea cântecul, și-au jucat, au tot jucat, până abia au mai răsuflat. Ba încă și bătrânul tată al lui Vaniușa a dat pustiilor tristețea, și unde n-a-nceput să salte și să-și izbească cizmele cu palma, de ziceai că-i flăcău în floare, numai bun de-nsurătoare !

— Mare... mare bucurie mi-ai făcut, Vaniușa, a strigat gâfâind și așezându-se, frânt de oboseală. Prima bucurie, Vaniușa.

Din ziua aceea cântecele au început să zboare prin lume. Și le-a născocit Vaniușa și cuvinte potrivite, care mergeau la inima tinerilor și bătrânilor, a fetelor și băieților. La secerat Vaniușa era acum în frunte. Și snopii se ridicau mai lesne când apa cântecului pornea să curgă din zare până-n zare. Vezi că, dacă s-au răspândit cântecele prin lume, s-a făcut și viața mai frumoasă, și munca mai ușoară. Iar în timp de primejdie, când dușmanii se-ncercau să năvălească, au prins de-au ieșit alte cântece, de luptă și de vitejie.

Dar nunta Rusalcăi cu Vaniușa ! Păi ce-au cântat și ce-au jucat, până azi nu s-a uitat. Când m-am dus și eu la masă, oamenii plecau spre casă... Masă-a fost, cu băutură, da-mi trecu pe lângă gură și mustața asta ninsă n-a fost, dragii mei, atinsă, nici de vin și nici de bere, nici de stropii grei de miere. Dar, încălecând pe-o roată, v-am adus povestea toată !