Fugarul din Phenian – volumul 1 si 2

Capitolul I.

Un adevărat zid luminos apăru dintr-o dată, risipind ceața care căzuse peste Marea Chinei, când marele elicopter Westand făcu un viraj pentru a se așeza pe pista din Macao Free Terminal. Zeci de pancarte luminoase în litere chineze sau latine decorau fațadele noilor cazinouri care apăruseră pe Avenida de Amizade. De la neoanele kitsch ale Grand Lisboa până la zidurile scânteietoare de la Sands, trecând pe lângă un turn ciudat luminat în albastru, întreg orașul sclipea.

Era o „fâșie” din Las Vegas!

Macao, încă din 2002, avea douăzeci și opt de cazinouri, pe lângă cele aflate în construcție. Totul se întindea pe o distanță de douăzeci de kilometri pătrați, cu mai multe biserici decât erau în Vatican!

Ultima dată când Malko venise aici, colonia portugheză era de dimensiunile unui panou publicitar, nu era decât un mic oraș provincial, plictisitor, unde toți se culcau la ora nouă.

Macao, retrocedat Chinei în 1999, fusese timp de cincizeci de ani zonă specială, asemeni Hong Kong-ului. După 2002, această confetti portugheză de la capătul lumii, aflată la șaizeci de kilometri vest de Hong Kong, în delta râului Perlelor, primise anual douăzeci și două de milioane de vizitatori.

Toți veniseră pentru un singur motiv: jocul.

Elicopterul se așeza ușor pe acoperișul terminalului. Formalitățile poliției fură reduse la minim și Malko se trezi imediat într-un taxi, în drum spre Mandarin Oriental, unul dintre cele mai luxoase hoteluri-cazino, unde îi fu rezervată o cameră de către cei de la biroul CIA din Hong Kong.

Clădirile impunătoare de treizeci de etaje înlocuiseră micile case din lemn, dar, paradoxal, toate inscripțiile din locurile publice erau bilingve, în portugheză și în chineză, deși de mult timp nimeni nu mai vorbea portugheza.

O mulțime de băieți îl instalară în camera sa cu vedere spre grădina tropicală și spre piscină și, mai departe, spre reclamation area, cu terenurile udate de apa mării. Perseverenți ca furnicile, chinezii cucereau în fiecare zi câțiva metri pătrați în fața apelor întunecate ale Mării Chinei.

Lui Malko nu-i mai era foame, după ce cinase în avionul de Bangkok-Hong Kong, înainte de a urca în elicopterul mult mai rapid decât orice „turbo-cat”.

Coborî la primul etaj unde descoperi un bar cu lambriuri de mahon, elegant și pustiu. Plin de amabilitate, barmanul îi propuse să aleagă dintr-un sortiment de zece feluri de votcă. După stresul din ultimele zile, avea un ciudat sentiment de gol în suflet.

Lăsând alcoolul să-i alunece pe limbă, nu se putu abține de la a se gândi la bărbatul din cauza căruia se afla în Macao.

Kim Song-Hun, trădătorul nord-coreean de la Biroul 39, structura financiară însărcinată cu finanțarea programului nuclear al Coreei de Nord. Acest om era în Phenian de douăzeci și patru de ore și nimeni nu-l va mai vedea niciodată. Fusese poate împușcat sau trimis într-un lagăr de muncă silnică nord-coreean. Totuși singur își alesese soarta. Acceptase să plece în schimbul fiicei sale, reținută în Coreea de Nord. Aceasta din urmă, Eun-Sok, se afla acum în Bangkok, încercând să se adapteze într-o lume necunoscută pentru ea. Avea să sfârșească probabil, ca majoritatea refugiaților, în Coreea de Sud, dar ea nu-și va uita tatăl niciodată.

În mintea lui, Malko îl revedea mereu pe Kim Song-Hun, încadrat de „diplomații” nord-coreeni, întorcându-se surâzător spre el, înainte de a se îmbarca spre infern.

Malko își petrecuse ultimele ore în Bangkok, alături de Ling Sima, agenta chinezoaică din Guoambu1, fără ajutorul căreia nu l-ar fi putut smulge pe Kim Song-Hun din mâinile nord-coreenilor.

Îi propusese să-l însoțească la Macao. Dar chinezoaica se împotrivise:

— Dacă află cei din Guoambu – și ar afla cu siguranță – voi fi suspectată de trădare în favoarea CIA. Știi și tu ce înseamnă asta.

Malko știa și nu mai insistase. China încă nu era cu adevărat democrată.

Își petrecuseră ultimele ore care le mai rămăseseră făcând dragoste în apartamentul lui de la Shangri-La. Primise niște îmbrățișări cum nu mai cunoscuse de mult timp. Când pătrunsese pentru ultima oară între șalele ei. Ling Sima se deschisese pentru a-l primi, mângâindu-l foarte intim. Ceea ce-l înnebunise de plăcere.

Dar nu-i lipsea numai femeia iubitoare, ci și prietenia lui Imalai Yodang, puternicul „Stindard Roșu” al Triadei Sun Yee On, care cooperase foarte bine cu CIA în problema extrădării trădătorului Kim Song-Hun2.

În schimbul ajutorului său fusese bine remunerat.

Însă, pentru americani, această extrădare nu avusese decât un singur scop: să strângă informații despre nord-coreeni care să-i ajute să destrame filierele clandestine din Phenian destinate finanțării programului militar nuclear. Din păcate, pe parcursul odiseei sale din Phenian spre Bangkok, traversând China și Laosul, Kim Song-Hun își pierduse toate documentele pe care le luase cu sine.

Din fericire, totul îi rămăsese în memorie. Înainte de a fi înapoiat nord-coreenilor, cei din CIA îl interogaseră în amănunțime.

Malko fusese cel însărcinat cu fructificarea informațiilor pe care acesta le furnizase și această „cruciadă” începea la Macao. Conform spuselor șefului Biroului 39 al Partidului Muncitorilor Nord-Coreeni, Macao era prima verigă a lanțului. Elementul principal al operațiunii era banca Delta Asia, filială a grupului coreean Daesong. De mult timp americanii de la Financial Crimes Enforcement Network suspectaseră această organizație de spălare de bani, fără a putea aduce însă nici o dovadă.