Galateea

Galateea de Miguel de Cervantes 

GALATEEA CA PROLOG șI EPILOG CERVANTIN

Prima menționare a Galateei lui Cervantes în literatura română - alta, tot indirectă, avea să-i aparțină lui M. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute – ne întâmpină la începutul secolului al XIX-lea într-o proză („Tristeță”) din O alergare de cai de Costache Negruzzi: știrea despre vechiul roman pastoral îi ajunge scriitorului prin ricoșeu și pe o cale ocolită: „Cetește tu și eu voi asculta, am zis lui Ivan [valetul naratorului, n.n.]. El începu: «După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio și la Galateea, cănele începu a alerga prin măgură; și se ia după un ied sălbatic. Iedul fuge și trece lângă păstorițe…» – Deschide în alte loc. – «Estela se roși uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să primească prezentul [„darul”, n.n.], și păstorița stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…» – E! dă-mi pace cu păstorițele și cu berbecii cu cordele verzi.” Servitorul Ivan îi citea povestitorului din versiunea rusească a unei imitații după Galateealui Cervantes, publicată de scriitorul francez Florian (Jean-Pierre de Florian, 1755–1794) în 1783. Era vorba de o prelucrare foarte liberă a romanului cervantin, dar prin care nepotul lui Voltaire readucea în circuitul literar european un roman spaniol apărut cu două veacuri mai devreme și care, după o promițătoare carieră internațională la începutul secolului al XVII-lea, căzuse în dizgrația publicului, în primul rând a celui spaniol. Avea să fie redescoperit și prețuit și de romanticii germani; Friedrich Schlegel, cu gustul său foarte sigur, îl va elogia de două ori, în 1799 și 1800, în Athenäum („Punând pentru prima oară mâna pe pană, în locul spadei pe care n-o mai putea mânui, Cervantes a compus Galateea, o admirabilă și amplă compoziție, plină de muzica veșnică a fanteziei și a iubirii, cel mai delicat și mai fermecător dintre romane” sau: „… încântătoarea Galateea, încare, fugind, jocul vieții omenești se ordonează cu artă simplă și delicată simetrie într-o frumoasă urzeală măiastră de muzică veșnică și gingașă nostalgie. Este cununa de flori a nevinovăției și a primei tinereți încă sfielnice”), pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai ales în secolul trecut să înceapă a fi desprăfuit și judecat la adevărata-i valoare.

În patria Mioriței însă prima reacție la Galateea a fost, după cum am văzut, una de saț și de plictis în fața atâtor „păstorițe și berbeci cu cordele verzi”, nu foarte diferită de cea a unui scriitor spaniol contemporan cu noi, altminteri excelent cunoscător al vieții și operei lui Cervantes, și mă gândesc la Andrés Trapiello („roman Galateea ce astăzi, în pofida numeroaselor lui merite, le plictisește până și pe vacile din amintitele scene pastorale”). Dacă reacția lui Negruzzi e parțial de înțeles (deși nimic similar din literatura română nu-i putuse pune la încercare capacitatea de rezistență la lectură), cea a unui scriitor (și poet pe deasupra) spaniol, autor a două remarcabile cărți, Viețile lui Miguel de Cervantes și Când a murit don Quijote, traduse în românește, e mult mai puțin scuzabilă, fie și doar dacă mă gândesc că aprecierea gradului de plictis degajat de o operă literară este o operație extrem de subiectivă și riscantă, întrucât îmi pot imagina lectori capabili să citească pe nerăsuflate Finnegans Wake și sa pice de somn pe paginile poveștilor cu Harry Potter… Sau invers!? Refuzând, așadar, acest parametru în receptarea Galateei (poziție, sigur, firească la un traducător care mărturisește că nu s-a plictisit câtuși de puțin cât a lucrat la versiunea românească a romanului de față), voi încerca să discut pe scurt câteva probleme puse de acest prim roman al lui Cervantes.

Pastoralismul sau literatura pastorală în genere, în expresie poetică sau, ceva mai târziu, prozastică și chiar dramatică, e unul dintre cele mai străvechi și persistente fenomene pe care le-a cunoscut literatura occidentală. E. R. Curtius îi găsește atestări încă de la Homer: în Iliada, Odiseea și în imnurile homerice natura calma și netulburată oferă un loc ideal însuflețit de o veșnică primăvară, copacii înverziți, iarba mătăsoasă și izvoarele susurânde asigurând nelipsiților frecventatori un cadru propice desfătării, cap de serie într-un scenariu rămas fundamental neschimbat de-a lungul veacurilor, chiar până la unele ipostaze moderne mai atenuate ale genului, ca, bunăoară, La symphonie pastorale (1919) a lui André Gide. Arcadia și locurile ei încântătoare erau frecventate de zei, de divinități ale pădurilor, de filosofi (cf. Platon, Phaidros, 229 a-b) și, în cele din urmă, predominant, de păstori și păstorițe, ca în idilele lui Teocrit (creatorul eglogei și primul poet care-și plasează poemele în mitica Arcadie), ale lui Moschos ori Bion. Virgiliu a scris și el zece bucolice faimoase, a căror autoritate va rămâne copleșitoare până în Renaștere și chiar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind unul din modelele predilecte ale lui André Chénier. Personajele eglogelor sale dialoghează, își etalează suferințele și dilemele, și le transpun în cântece. Crângul devine astfel un loc privilegiat al creației poetice și muzicale, al mărturisirii decepțiilor sau fericirilor amoroase. Una din capodoperele Antichității, Dafnis și Hloe de Longos (sfârșitul secolului al II-lea d.Hr.), impune definitiv folosirea prozei (aici, e drept, în bună parte ritmată) în narația pastorală și realizează totodată joncțiunea dintre aceasta și romanul „bizantin” de aventuri, influența ei europeană fiind însă limitată de data mai târzie a intrării sale în circuitul umanist. Doi autori de egloge ai latinității târzii (secolul al III-lea d.Hr.), citiți și imitați mult timp după aceea, au fost Titus Calpurnius și Marcus Aurelius Nemesianus.

Îndeletnicirea pastorală și scenariile conexe marchează nu numai literatura „păgână”, ci și Biblia: conflictul dintre îndeletnicirea păstorească și cea meșteșugărească, prefigurându-l pe cel dintre civilizația rurală, în speță a păstoritului, și cea urbană, apare încă din episodul Abel și Cain, cel dintâi, păstorul, fiind și prima victimă a conflictului amintit. În Vechiul Testament, regii sunt instalați de Dumnezeu ca păstori ai poporului lui Israel, care se poate plânge de reaua lor conducere, ca o turmă lipsită de păstor (cf. 1 Rg 22, 17; Zah 10, 2 etc.), iar asupra unui păstor nevrednic se poate abate mânia lui Dumnezeu (Ier 28, 1; Iez 34, 2 urm.); profeții vestesc păstori noi și buni (Ier 3, 15), care sunt datori să fie slujitori ai lui Dumnezeu, păstorul suprem (Ps 23; 80, 2; Iez 40, 11; Ier 31, 10 etc.). În Noul Testament, după nașterea sa într-un mediu păstoresc cum nu se poate mai umil, Cristos este Păstorul cel bun (În 10, 2, 11; 14–16, 27 urm.) și deopotrivă miel al lui Dumnezeu care-și dă viața pentru ai săi (În 10 11, 15; Ap 7, 17; Le 15, 3 urm.). El își va exercita funcția pastorală la Judecata de Apoi (1 Ps 5, 4; Mt 25, 32 urm.), după ce pe pământ își lăsase ucenicii și-i trimisese să se îngrijească de oile rătăcite din casa lui Israel (Mt 9, 36 urm.; Mt 10, 5 urm.) și apoi de toate neamurile (Mt 28, 18 urm.), Petru și Pavel ocupând un loc privilegiat în această misiune pastorală. Aceste două surse majore, egloga antică și referatele biblice, se vor împleti încă de la începutul erei creștine, vor alimenta fermecătoare forme populare romanice (pastorelas și vaqueras, sau pastourelles în nordul Franței, ca și mult răspânditele cantigas de amigo din Peninsula Iberică) și vor modela pe deasupra un gen specific Spaniei, romanele pastorale și poezia a lo divino (în manieră sacră), în care schema narativă sau cea lirică este adaptată, cu mai mare sau mai mic succes, exigențelor edificării religioase.

Hrănit din tradiția clasică latină, nu și grecească, necunoscută lui, Boccaccio deschide Renașterea italiană cu două narații pastorale: una în versuri, Il ninfale fiesolano (c. 1345), cealaltă în proză și versuri, Il ninfale d’Ameto sau Commedia delle ninfe fiorentine (1341), aceasta din urmă fiind poate cea dintâi scriere cu caracter bucolic în care se combină proza și versurile. O dată fundamentală în cariera europeană a pastoralismului e marcată de apariția (în 1501 și, într-o ediție îmbogățită și profund ameliorată, 1504) a primului roman pastoral propriu-zis într-o limbă vulgară, Arcadia lui Jacopo Sannazaro, în care, după mai vechiul exemplu al lui Boccaccio, proza face corp comun cu eglogele în versuri. Tot în Italia, pastorala cucerește și genul dramatic prin opere ca Aminta lui Tasso (1573) sau Il pastor fido a lui Guarini (1590).

Asistăm și la explozia în literatura spaniolă a acestui gen, puternică, dar nedăinuind mai mult de șase decenii, odată cu publicarea operei fondatoare, Los seis libros de La Diana (1559), de către portughezul bilingv Jorge de Montemayor. Ea fusese precedată, în poezie, și pregătită oarecum, de eglogele de o clară eleganță și subtilitate ale lui Garcilaso de la Vega, care asimilează genial modelul virgilian și modelele renascentiste italiene. Cartea lui Montemayor cunoaște câteva continuări, cea mai importantă fiind La Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo (1564). Tot anterior Galateei lui Cervantes apare și El pastor de Filida (1582), datorat bunului său prieten, Luis Gálvez de Montalvo (c.1546-c.1591), cel care îi dedică unul din sonetele preliminare la Galateea infra, p.11).