Guineea salbatica

CAPITOLUL I.

Fred Lemon parcă mașina Range Rover chiar în fața modestului restaurant Monte Carlo, alăturat hotelului Jordani. Ceea ce le permitea prostituatelor de la Jordani să vină să bea o bere Cristal1 cu clienții stabilimentului sau să se uite la televizorul suspendat pe perete, în fața barului.

Era în plin centrul orașului Bissau, capitala statului Guineea-Bissau, dar strada era la fel de desfundată ca un drum prost de pământ. De la plecarea „colonizatorilor” portughezi, în urmă cu treizeci și doi de ani, totul fusese abandonat. Vechile fațade pastelate ale caselor coloniale nu mai erau decât niște pereți cenușii roși de umezeală, cu vopseaua scorojită. În ce privește străzile, doar câteva porțiuni de asfalt mai rezistau. La fiecare sezon ploios, unele dintre ele se sfărâmau, lăsând loc unor găuri enorme din care noroiul apărea imediat. O singură stradă a scăpat de această degradare: șoseaua care mergea de la Bissau la Quinhamel, unde fostul președinte, tăiat în bucăți cu macetele în urmă cu un an de către un grup militar, își stabilise reședința. Odată dispărut, șoseaua nu va mai rezista mult timp, din cauza umidității și a lipsei lucrărilor de întreținere. Șoseaua unde se afla hotelul Jordani se numise odinioară Justino Lopez, fapt amintit la unele intersecții de câte o inscripție pictată cu pensula pe câte un zid. De mult timp, toate plăcile emailate pe care erau scrise numele străzilor fuseseră furate, la fel ca și tot ceea ce se afla în casele abandonate de coloniștii portughezi.

Încet, dar sigur, Guineea-Bissau și cei 1 500 000 de locuitori ai săi se afundau într-o nonexistență. Membrii ONG-urilor pline de optimism, care împărțeau inegal diversele ajutoare venite din Nord, își smulgeau părul în timp ce strigau că țara se dezvolta prea lent. Câțiva bătrâni „expatriați africani”, mai lucizi, constatau simplu că locuitorii Guineei se întorceau la stadiul sălbatic.

Ceea ce nu deranja, de altfel, pe nimeni.

Nu exista nici măcar o sărăcie aparentă. Trebuie spus că în această țară binecuvântată creșteau de toate. Era suficient să te apleci pentru a avea ce mânca.

În fiecare an, recolta de alune caju – unica bogăție exploatată a țării – aducea mulți bani intermediarilor libanezi sau mauritani și mai puțini țăranilor care le culegeau. Era un fruct perfect adaptat Africii: nu se recolta, se culegea de pe jos.

În plus, din 2006, o mană financiară suplimentară sosise din largul mării: exact din Venezuela și din Columbia, grație cocainei.

Țară fără structuri, fără poliție, populată de oameni extrem de puturoși, dar uimitor de lacomi, Guineea-Bissau devenise placa turnantă a narcotraficanților columbieni. Aceștia se instalaseră discret aproape prin tot orașul, jucând cărți între două transporturi de droguri sau consumând prostituatele locale. Unul dintre ei, care probabil se plictisise, își cumpărase chiar un Porsche! Neștiind, se pare, care era starea străzilor.

Minunatul său 911S nu parcursese decât câțiva metri înainte de a pica într-o groapă din care fusese scos cu mare greutate.

De atunci, Luis Miguel Carrera, traficantul, își luase un Porsche Cayenne, un 4x4 mai bine adaptat împrejurărilor.

Fred Lemon se întinse, frecându-se pe spatele dureros. Chiar dacă stătuse la volan, fusese scuturat ca într-un coș de salată pe străzile desfundate, fără să depășească totuși treizeci de kilometri la oră, sărind din groapă în groapă.

Se uită la ceas: douăsprezece fără zece. Avea întâlnire la prânz, dar „contactul” său nu va ajunge mai devreme de o jumătate de oră, cel puțin.

Era în Africa.

Își reglă radioul pe un post cu muzică locală și porni climatizarea. Erau aproape 30 de grade, cu 150 de grade de umiditate, un cer închis și posomorât. Imediat ce parcă, începură să defileze vânzătorii ambulanți, ciocănind în geam, pentru a-i propune cartele de telefon, țigări, câteva ziare care apăreau foarte rar, mango, banane. O prostituată longilină, cu părul scurt, cărare pe mijloc, apăru pentru scurt timp în dreptul intrării de la Jordani, mulată într-o rochie care îi lăsa să se vadă trei sferturi din coapse și privi pofticios la acest „Blanco” singur.

Un potențial câștig de 20 000 de franci CFA2.

În Guineea-Bissau, circula francul CFA3, ceea ce permisese țării să evite crearea unei monede care nu ar fi avut decât valoarea hârtiei din care era făcută. Protejați de acest „scut”, guineenii aproape că prosperau.

O mașină 4x4 gălbuie opri în spatele Roverului, iar din aceasta coborî un negru corpolent cu ochelari de soare cu rame albe, arborând un zâmbet strălucitor, puțin deranjat de lipsa unui canin, îmbrăcat într-o cămașă lungă bej și un pantalon fără culoare.

Făcu semn unuia dintre vânzătorii ambulanți și cumpără un pachet de Ronson, apoi intră pe micul culoar care separa restaurantul de hotel.

Reperase clar Range Roverul și pe șofer, dar era un tip prudent.

Djallo Samdu era singurul „strânger4” al CIA în Bissau. Un om prețios, dar în pericol. Pe vremuri, într-o altă viață, serviciile secrete guineene fuseseră formate de către sovietici și încă le mai rămăsese câte ceva. Excelenți în interceptări tehnice, se spionau între clanuri. Din cauza postului său de la Direcția de Informații Militare, Djallo Samdu, un etnic Peuhl, era urmărit de cei din tribul Balante, etnia majoritară în rândurile armatei. Nu atât de cruzi ca ei, cei din tribul Peuhl supraviețuiau datorită inteligenței lor. Rezultatul reglărilor de conturi interne tocmai îl plasase într-un post strategic: Nr. 1 al Informațiilor Militare și avea de gând să fructifice această oportunitate. De asemenea, printr-un SMS codificat, provocase venirea lui Fred Lemon, „contactul” său regulat. Până atunci, nu reușise să furnizeze CIA decât informații de mică importanță, deci prost plătite. De această dată, avea ceva ce putea reprezenta o mină de aur. Fred Lemon, agent la stația CIA de la Dakar, era deja în Africa de trei ani și se cam îngrășa. Calm, cu alură atletică, fruntea ascunsă de un păr negru ca de antracit, își adora meseria.