Harta Iubirii

Harta Iubirii de Ahdaf Soueif

Scriitoare de origine egipteană, Ahdaf Soueif s-a născut în 1950, la Cairo, dar și-a petrecut copilăria în Anglia, unde mama ei se pregătea pentru doctorat. A studiat în Anglia și Egipt, manifestând întotdeauna o fascinație aparte pentru literatură. În 1973 a obținut masterul în literatură engleză la Universitatea din Cairo, apoi doctoratul în lingvistică la Universitatea Lancaster. A predat la Universitățile Cairo și King Seoud. Deși genul ce a impus-o ca scriitoare a fost proza scurtă, în care a dovedit că excelează atât prin Aisha (1983), cartea sa de debut, nominalizată la Guardian Fiction Prize, cât și prin Fluierarul (1996), Ahdaf Soueif și-a reconfirmat talentul și valoarea prin romane ca În the Eye of the Sun (1992) sau The Map of Love (Harta iubirii, 1999), nominalizat la Man Booker Prize. De asemenea, a scris eseuri și articole pentru numeroase reviste și ziare, precum Sunday Telegraph, Times Literary Supplement, Washington Post.

Romanul Harta iubirii este o apologie a dragostei și a puterii sale de-a învinge diferențele culturale. Structurată pe două planuri, narațiunea urmărește destinele uimitor de asemănătoare a două femei pe care dragostea le poartă spre același tărâm misterios și exotic – Egiptul. Mergând la Cairo să se documenteze pentru un proiect și totodată să descopere lumea bărbatului pe care îl iubește, tânăra ziaristă americană Isabel Parkman aduce cu sine un cufăr cu jurnale și obiecte personale ale străbunicii sale și o întâlnește pe Amal, una dintre rudele ei egiptene de care familia se îndepărtase. Împreună, cele două femei se lasă în voia unei investigații mult mai pasionante – descifrarea carnetelor scrise în engleză și arabă din cufăr. Din praful unui secol de uitare se ivește astfel tulburătoarea poveste de dragoste dintre străbunicii lui Isabel – lady Anna Winterbourne, o tânără văduvă englezoaică, și Sharif al-Baroudi, un naționalist egiptean credincios cauzei sale. Descrierea Egiptului din timpul ocupației britanice și din perioada actuală conferă romanului o uimitoare autenticitate.

„E ciudat că această perioadă [1900-1914] în care colonialiștii și colaboratorii lor credeau că domnea pacea a fost una dintre cele mai fertile din istoria Egiptului. A avut loc o profundă examinare a sinelui și o extraordinară reîncărcare cu energie în vederea unei noi Renașteri.“

Gamal ’Abd el-Nasser, The Covenant, 1962

Un început

„Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul.“

Agathon (447-401 î.Hr.)

…acolo, pe masa de sub fereastra dormitorului, se află vocea care a aruncat-o din nou în visare. Crâmpeie dintr-o viață trăită cu mult, mult timp în urmă. De la o distanță de un secol, vocea femeii îi vorbește – atât de limpede, încât nu-i vine să creadă că nu poate să pună mâna pe stilou și să-i răspundă.

Copilul doarme. Nur al-Hayah: lumina vieții mele.

Anna probabil a pus tocul deoparte, își spune Amal, și s-a uitat la copilul lipit de ea: la fața îmbujorată de somn, la gura deschisă ușor, la bucla udă de păr negru care îi atârna pe frunte.

Am încercat cât de bine m-am priceput să-i spun. Dar nu poate – sau nu vrea – să înțeleagă și să renunțe la speranță. Îl așteaptă neîncetat.

Amal citește, citește fără oprire, până noaptea târziu. Citește și lasă cuvintele Annei să se reverse înăuntrul ei, cercetând cu blândețe visele, speranțele și durerile pe care le așternuse în ordine, le etichetase și le pusese deoparte.

Hârtii îngălbenite și roase de vreme, pagini, pagini întregi. Cele mai multe sunt în engleză, acoperite cu un scris mărunt, ferm, înclinat. Amal le-a sortat după tipul și dimensiunea hârtiei, după culoarea cernelii. Altele sunt în franceză. Unele sunt puse în plicuri, altele legate neglijent împreună în mape de piele. Mai sunt și un jurnal verde mare și un altul legat în piele maro, cu o broască mică, de alamă încastrată în încuietoarea gravată. Amal a găsit mai târziu și cheia pe fundul unei genți de pâslă verde – o geantă care îți trezea o senzație de repulsie la atingere, de parcă ar fi fost confecționată pentru un proiect școlar – și împreună cu ea erau două verighete, una mai mică decât cealaltă. S-a uitat cu atenție la cuvintele inscripționate în interior și, la început, singura parte a inscripției de pe fiecare inel pe care a reușit s-o înțeleagă a fost data: 1896. Un plic mare, maro conținea un singur caiet: șaizeci și patru de pagini de scris îngrijit cu caractere arabe ruq’a^[1]. Amal a recunoscut imediat scrisul: literele verticale, scurte, dar drepte, unghiurile ascuțite, coada lui ya^[2] încovrigată sub corp. Scrisul citeț și îngrijit al bunicii ei. Hârtia e albă, cu linii înguste, legată între coperte de un gri marmorean. Paginile rigide trosnesc și opun rezistență. Când le întoarce și le netezește, stau într-o poziție ciudată, păstrându-și rigiditatea până când închide din nou caietul. Câteva tăieturi din ziare: al-Ahram, al-Liwa, The Times, Daily News și altele. Un program de la un teatru italian. Altă geantă, de data asta din catifea albastru închis. A răsturnat-o în palmă și din ea a căzut un șirag de mătănii cu treizeci și trei de mărgele din lemn șlefuit și un ciucure de mătase neagră. Tot restul zilei mâna i-a mirosit ușor a lemn vechi de santal. Câteva albume de schițe cu diverse desene. Mai multe caiete de caligrafie arabă. Le-a frunzărit, remarcând diferențele de cursivitate și de încredere. Câteva caiete cu exerciții de arabă, citate, notițe etc. Un medalion, destul de curios, fiindcă e turnat dintr-un metal greu, mat și atârnă de un lanț subțire de oțel. Când a apăsat pe resortul lui, s-a deschis și dinăuntru a privit-o o femeie tânără. E o pictură splendidă și o cercetează de mai multe ori. Își spune că trebuie să aducă o lupă și să o privească așa cum trebuie. Părul femeii e blond și îl poartă liber și ondulat în stilul pe care l-au făcut celebru prerafaeliții. Are o frunte netedă și senină, o față ovală și o bărbie delicată. Gura pare gata să înflorească într-un surâs. Însă ochii ei, care au cea mai ciudată nuanță de albastru, violet chiar, privesc drept spre tine și spun… spun multe. Există o forță în privirea aceasta, o încăpățânare; ai putea spune chiar sfidare dacă nu ar fi atât de veselă. E privirea pe care ar avea-o – ar fi avut-o – o femeie dacă ar invita un bărbat, un străin, să spunem, la dans. Data de pe dos e 1870, iar de capacul concav cineva a prins o cheie micuță de aur. O geantă de stambă și, înăuntrul ei, spălată și călcată cu grijă, cu un săculeț de lavandă ascuns printre pliuri, o rochiță de bebeluș din cel mai fin bumbac alb, cu o mulțime de pliseuri albastre, galbene și roz în partea de sus. Și, împăturită o dată și învelită în muselină, o tapiserie destul de curioasă, pe care se zăresc imaginea unui faraon și o inscripție în arabă. Mai era și un șal, de felul celor purtate de țărănci la ocazii speciale: „de culoarea untului“, de fapt alb. Astăzi poți cumpăra unul la fel din Ghuriyya^[3] pentru douăzeci de lire egiptene. Și mai e unul, mai elegant, din lână gri pal, cu flori de un roz stins – atât de purtat că în anumite părți aproape se vede prin țesătură.

Mai erau și alte lucruri. Lucruri împachetate în pânză sau în hârtie satinată sau ascunse în plicuri: o cutie plină cu lucruri, un sipet cu comori, un cufăr, de fapt. E un cufăr.

O poveste poate să înceapă de la cele mai ciudate lucruri: o lampă fermecată, o conversație surprinsă fără voia ta, o umbră ce alunecă pe perete. Pentru Amal al-Ghamrawi, povestea a început de la un cufăr. Un cufăr demodat, îmbrăcat în piele maro, acum crăpată și scorojită, cu un capac boltit peste care erau petrecute două curele închise cu catarame de alamă, înnegrite de vreme și uitare.

Americanca venise acasă la Amal. O chema Isabel Parkman, iar cufărul era încuiat în portbagajul mașinii pe care o închiriase. Amal nu se putea preface că nu era reticentă. Reticentă și deja plictisită: o americancă – o jurnalistă, îi spusese la telefon. Dar i-a zis că fratele lui Amal îi spusese să sune, așa că Amal a fost de acord să o primească. Și își adunase toate forțele: fundamentaliștii, vălul, pacea cu Israelul, poligamia, statutul femeii în Islam, mutilarea genitală – care din toate acestea va intra în discuție?

Dar Isabel Parkman nu era obraznică sau tăioasă; de fapt, era mai degrabă modestă, aproape timidă. Îl cunoscuse pe fratele lui Amal la New York. Îi spusese că venea în Egipt ca să se ocupe de un proiect despre noul mileniu și el îi dăduse numărul lui Amal. Amal s-a arătat neîncrezătoare că Isabel avea să dea peste cineva cu vederi sau teorii milenariste mărețe. Era încredințată că Isabel avea să descopere că, în mare, toată lumea era pur și simplu îngrijorată – bolnavă de îngrijorare gândindu-se la ce avea să se întâmple cu Egiptul, cu țările arabe, cu „lumea a treia“ în secolul XXI. Însă i-a oferit o cafea și câteva nume și Isabel a plecat.

La cea de-a doua vizită Isabel abordase subiectul cufărului. Îl găsise când mama ei intrase în spital – pentru totdeauna. Se uitase prin el și găsise niște hârtii vechi în engleză, scrise, credea ea, de străbunica ei. Dar erau și multe hârtii și documente în arabă. Mai erau și altele: obiecte. Iar hârtiile în engleză erau în cea mai mare parte nedatate și legate împreună, dar păreau să înceapă la mijlocul frazei. Știa că acolo trebuie să se afle o parte din propria ei istorie, însă era de asemenea încredințată că s-ar fi putut găsi și o poveste. Nu voia să-i impună nimic, însă fratele lui Amal se gândise c-ar putea fi interesată…

Amal a fost mișcată de ezitarea ei. I-a promis că va arunca o privire prin cufăr și a trimis portarul să-l aducă sus. Pe când acesta îl căra și îl așeza în mijlocul livingului ei, a zis:

— Cutia Pandorei?

— O, sper că nu! a exclamat Isabel, părând sincer alarmată.

Mă numesc Anna Winterbourne. Nu prea sunt de acord cu cei care susțin că stelele ne călăuzesc destinul.