Hoinar

Hoinar de Emil Garleanu

O clipa ținu noaptea, cat țin nopțile de vara, cand întunericul e numai o strangere de aripi a luminii. Și totuși îndata ce se trezi fluturul, în racoarea umeda a dimineții, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise în sine, banuind: „Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!”
Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din înalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, și peste campie navali un val de aur. Fluturul își palpai de cateva ori aripele, și din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, își lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese de mult pe la targ, o lua într-acolo.

Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul, și, mehenghi, se furișa întai pe la ferestrele casei. Perdelele erau înca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand în albastru, sinilii batand în roz, acoperite de roua, ca de niște nestemate, fragede flori”, gandi fluturașul, și batandu-și aripele albastre stropite cu aur, le saruta pe rand. „Aici o sa stau astazi pe vremea arșiței”, gandea ștrengarul. Dar tot privind la ele, gasi zorelelor o scadere; prea își schimbau fața: dimineața într-un fel, la amiaza într-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase. „Nu-s statornice” adauga craiul, și pleca mai departe.

Cum zbura așa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul.
Repede se coborî de se așeza pe o tulpina de rozeta. Și cum ramasese pierdut, rasufland mireasma îmbatatoare, se gandea: „Nu e floare mai fermecatoare carozeta, degeaba! în mireasma ei sa mori și mori fericit!”

Gandind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, își mai schimba din pareri: „într-adevar, îmbatator miros; dar de ce oare firea nu îmbina niciodata toate însușirile la un loc. Poftim, privește, cine împraștie o asemenea mireasma! Flori marunțele, pipernicite, aproape verzi ca și frunzele.” Și fiindca în clipa aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fara sa stea în cumpana își facu vant spre lujerul înalt, subțire și mandru al unui crin întarziat.

Așezandu-se în potirul parfumat, alb ca zapada, berbantul își destinse aripele puțin, sa se odihneasca, dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii, și se necaji: „Foarte mulțumesc de gazda, daca e vorba sa ies manjit!… Și unde mai pui ca aici stai ca într-o manastire.”

Se înalța în aer. Se încalzise grozav. „Parca e mai cald ca la camp”, gandi sprințarul. In vremea aceasta ochii lui zarira, așa, ca o șuvița de sange. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripele, lovi de cateva ori aerul și se lasa, ușor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creața și îmbalsamata. „Uite-o floare care nu-i nazuroasa, își zise; o gasești pretutindeni; și cu toate astea ar avea dreptul sa fie mandra cu fața ei îmbujorata. Da, garoafa într-adevar mi-i draga”. Și statea hoinarul, tolanit pe frunzișoarele moi ca un pașa, cand parca îl ameți ceva. „Ce sa fie? Mirosul garoafei”.

Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica, sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa împrumute mirosul piparat de cuișoare? „Pfui!” Zglobiu, își vazu de drum, aiurea, stranutand… Și ziua trecea, și ratacitorul zbura mereu, mereu, fara astampar. „Uite colo un lavicer de nu ma uita. Fiindca-s albastre ca și mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru mare”; atingandu-le disprețuitor cu varful de aripa, le lasa în urma.
Ce mai straturi de ochiul bouluil „Sunt prea din topor – baga de seama curtezanul – ce e floare trebuie sa aiba ceva care sa

0 înrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu mine”, îngamfat, se împiedica de o gura leului; „Mersi, de-alde dumneatale gasesc și în camp, la țara”. „Ei, cu micșunica se schimba vorba – adeveri șiretul – asta da”. Și se lasa elegant, în roate, deasupra florii cuminți. își stranse aripele una, își rasuci musteața, facu ochii mici: micșunica ramase liniștita; gazda buna dar nu sprințara. Flacaul se necaji: „Ho! Babatie, prea te crezi! Eu n-am venit sa dorm”. Și fugi, razand. Maigaritarele nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca în necaz; întrucat privește barba împaratului, îi venea rau numai cand se gandea la numele ei… Ziua trecea, soarele scapata; se mai racorise. O lua înspre gherghine. Cocoțate, sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „înalte și proaste”, zise pierde-vara, și, înalțandu-se sus, cauta cu ochii trandafirii. îi zari. Se coborî încet, curtenitor se închina, în fața fiecaruia. „Flori de paradis, flori maiestre, flori…” dar cum se întorcea, în dreapta și-n stanga, complimentand, aripa

l se zgarie de-un ghimpe. Craidonul o șterse repede, fara sa se mai uite înapoi… Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar în drum facu cu ochiul rochiței randunicii, o veche prietena, și spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, îmbatranit, ce i se ținea în cale. Zarnacadelelor le ramasese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine știe cum. Și cicoarea îi aduse aminte de camp. „Tot mai frumos e campul… Dar nu-i vorba, și-n gradina!…” Și parca departe, într-un colț, zari o floare, învoalta, necunoscuta.

Grabi, dar deodata începu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca se întunecase. Nu mai vedea nimic. îl apucase noaptea în drum. Neputand sa mai zboare, se lasa la întamplare, pe un spin uscat, sa aștepte zorii, suspinand nemulțumit:
„Ce Dumnezeu se-nnopteaza așa devreme!”