In ajun

In ajun de Ivan Turgheniev

I

Pe malul râului Moscova, aproape de Kunțovo, doi tineri ședeau tolăniți pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbușitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci și trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuțit, dar cam strâmb, având o frunte lată și un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate și ochii săi mici, cenușii, ușor mijiți, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt ședea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-și cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creț și privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarășul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustățile abia îi mijiseră, iar un pufușor fin îi acoperea bărbia. O drăgălășenie copilărească, o grație atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feței lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, și în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă și fericită, de tinerețe ușuratică, încrezută, răsfățată, încântătoare… își rotea ochii, zâmbea și își sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băiețandrii care știu că-s admirați. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, își înfășurase gâtul subțire cu o eșarfa albastră. Iar o pălărie boțită de pai zăcea alături în iarbă.

Pe lângă dânsul, tovarășul său părea un om îmbătrânit și nimeni nu și-ar fi putut închipui, privindu-i figura colțuroasă, că și lui îi e bine, că și el trăiește clipe de desfătare. Ședea într-o poziție incomodă. Iar capul lui mare, lătăreț la creștet și mai ascuțit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până și în poziția mâinilor și a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuț, precum și în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălțați în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuși, îți dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui ființă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă și chiar puțin ridicolă, răsfrângea bunătate și deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarășul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Șubin.

— De ce șezi pe spate și nu întins ca mine pe burtă? Începu Șubin. Așa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele și bați din călcâie – uite așa! Ai iarba sub nas: când te saturi să privești peisajul, te uiți la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firișor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace și încolo. Zău că-i mai bine așa! Că tu ți-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârșită. Ce? E glumă să ieși al treilea candidat^[1] după un asemenea examen?! Odihniți-vă, sir! Nu mai stați într-o veșnică încordare. A sosit vremea destinderii!

Șubin își rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobște copiii răsfățați cu prietenii casei, care le aduc bomboane) și, fără să aștepte răspunsul, urmă:

— Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci și alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mișună în toate părțile cu niște aere atât de importante, de parcă viața lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creației, o ființă superioară, le dă atenție… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de țânțar se mai și așază pe nasul regelui creației și-l folosește ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai și-ți zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Și adică de ce să nu se îngâmfe și ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai?

— Cum? Rosti Bersenev, tresărind.

— Cum! Îl îngână Șubin. Prietenul tău își expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculți.

— Admiram natura. Privește cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.)

— Da, ce admirabil colorit, adeveri Șubin. Zi-i natură, și pace!

Bersenev clătină din cap.

— Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar ești artist.

— Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Șubin și își puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găsești o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poți!

— Dar există frumusețe și aici, susținu Bersenev. Și, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău?

— Care basorelief?

— Copilul cu țapul.

— La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Șubin. M-am uitat atent la sculptorii adevărați, la bătrâni, la antici – și am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăți natura și îmi spui: „Dar există frumuseți și aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumusețe, chiar și în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumusețe. Anticii nu alergau după frumusețe. Ea însăși se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu știe. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem brațele prea scurte. Noi aruncăm undița într-un singur punct, și stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Și Șubin își scoase limba.

— Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Ești paradoxal. Dacă tu însuți nu simți frumusețea, dacă n-o iubești – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o priveliște frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simți…

— Du-te încolo, atotsimțitorule! îl repezi Șubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Șubin: tu ești un înțelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ți țin piept la discuții în contradictoriu tocmai eu, un student care nu și-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ți mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumusețea numai la femei… adică la fetele tinere, și asta doar de puțină vreme…

El se întoarse pe spate și își puse mâinile sub cap.

Tăcerea dură câteva clipe. Liniștea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă ațipise.

— Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăși Șubin, de ce nu-l strunește nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova?

— Nu.

— A înnebunit de-a binelea bătrânul. Șade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urnește din loc. Se boldesc unul la altul, așa de prostește… Chiar ți-i oarecum să-ți arunci ochii la dânșii… Ei, poftim! Și când te gândești cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una știe: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de rață. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan^[2]. Nu-i rea de loc. Am să ți-o arăt.

— Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează?

— Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiți la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poți să-i redai ușor asemănarea. Când colo, îți dai seama că-i greu de tot… îți scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clintește nicio trăsătură a feței.