Prima iubire. Fum
Aa
Prima iubire. Fum de Ivan Turgheniev
Prima iubire
MUSAFIRII PLECASERĂ DE MULT. Ceasul bătea douăsprezece și jumătate. În cameră rămăseseră numai gazda, Serghei Nikolaevici și Vladimir Petrovici. Cel dintâi sună și porunci să se ia resturile cinei.
— Așa deci, treaba asta e stabilită, începu el așezându-se mai comod în fotoliu și aprinzând un trabuc. Fiecare dintre noi este obligat să povestească istoria primei sale iubiri. E rândul dumneavoastră, Serghei Nikolaevici.
Serghei Nikolaevici, un om rotofei cu o față albă, dolofană, își privi mai întâi gazda, apoi ridică ochii spre tavan.
— Eu n-am avut o primă iubire, spuse el în cele din urmă. Pur și simplu am început cu a doua.
— Cum așa?
— Foarte simplu. Aveam optsprezece ani când am fost atras pentru prima dată de o domnișoară foarte drăguță; dar îi făceam curte ca și cum treaba asta nu era nouă pentru mine: exact cum am făcut mai apoi curte și celorlalte. La drept vorbind, m-am îndrăgostit pentru prima și ultima dată pe la vreo șase ani, de dădaca mea; însă asta a fost tare demult. Detaliile relațiilor noastre mi s-au șters din minte, dar chiar dacă le-aș fi reținut, pe cine ar fi interesat?
— Și atunci, cum facem? întrebă gazda. Nici prima mea iubire nu are multe detalii interesante; nu m-am îndrăgostit de nimeni înainte de-a face cunoștință cu Anna Ivanovna, soția mea de-acum, și totul a mers ca pe roate între noi: tații noștri ne-au pețit, noi ne-am îndrăgostit foarte repede unul de celălalt și ne-am căsătorit fără întârziere. Povestea mea poate fi spusă în două cuvinte. Eu, domnilor, recunosc: când am ridicat problema primei iubiri, m-am bazat pe dumneavoastră, niște holtei – nu vreau să spun bătrâni, dar nici tineri. Oare dumneavoastră nu ne încântați cu nimic, Vladimir Petrovici?
— Prima mea iubire face într-adevăr parte dintre cele deloc obișnuite, răspunse după o mică pauză Vladimir Petrovici, un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, ușor grizonat.
— A! exclamară într-un glas Serghei Nikolaevici și gazda. Cu atât mai bine… Povestiți.
— Dați-mi voie… sau nu: n-o să povestesc. Nu mă pricep la povestit: totul îmi iese fie sec și scurt, fie prea întins și fals; dar, dacă îmi permiteți, o să notez tot ce-mi aduc aminte într-un caiet și o să vă citesc.
La început prietenii nu căzură la învoială, dar Vladimir Petrovici o ținu pe-a lui. Peste două săptămâni se întâlniră din nou și Vladimir Petrovici se ținu de cuvânt.
Iată ce scria în carnețelul lui:
I
AVEAM PE ATUNCI ȘAISPREZECE ani. Se întâmpla în vara anului 1833. Locuiam la Moscova, la părinții mei, care închiriaseră o casă de vacanță lângă bariera dinspre Kaluga, vizavi de grădina Neskucinâi. Mă pregăteam să dau admitere la Universitate, dar studiam foarte puțin, fără nicio grabă.
Nimic nu-mi stânjenea libertatea. Făceam ce voiam, mai ales de când mă despărțisem de ultimul meu guvernant francez, care nu se putuse împăca deloc cu ideea de a fi căzut „ca o bombă” (comme un bombe) în Rusia și, cu o expresie înverșunată pe chip, toată ziulica stătea numai în pat. Tata se purta cu mine destul de indiferent și blând; mămica aproape că nu-mi acorda atenție, deși în afară de mine nu avea alți copii; alte griji îi ocupau timpul. Tatăl meu, un om încă tânăr și foarte frumos, se căsătorise cu ea din interes; ea era mai mare cu zece ani decât el. Mămica ducea o viață tristă: se tulbura mereu, era geloasă, se supăra, dar nu în prezența tatălui; se temea foarte tare de el, iar el se purta sever, rece, distant… N-am mai văzut un om atât de rafinat, liniștit, stăpân pe sine și autoritar.
N-o să uit niciodată primele săptămâni petrecute la casa de vacanță. Era o vreme minunată. Sosisem din oraș în 9 mai, chiar de sărbătoarea Aducerii moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae. Mă plimbam ba în livada casei noastre, ba în Neskucinâi, ba dincolo de barieră. Luam cu mine o carte – cursul lui Kaidanov, de exemplu –, dar o deschideam rar, mai mult recitam cu voce tare versuri dintre care pe multe le știam pe de rost; sângele clocotea în mine și inima tânjea – era așa de plăcut și de amuzant: tot așteptam, mă sfiam de ceva, mă minunam de toate și eram mereu gata de orice. Fantezia se juca și se învârtea repede în jurul acelorași reprezentări, cum fac în zare lăstunii în jurul unei clopotnițe; cădeam pe gânduri, eram trist și chiar plângeam. Dar și printre lacrimi, și dincolo de tristețea indusă de vreun vers cântător răzbătea, ca iarba primăvara, sentimentul plin de bucurie al vieții tinere, clocotitoare.
Aveam un cal de călărie, chiar eu îl înșeuam și mă duceam singur undeva mai departe, o luam la goană și îmi închipuiam că sunt un cavaler la un turnir – ce vesel îmi șuiera vântul în urechi! – sau, cu fața întoarsă spre cer, îi sorbeam lumina strălucitoare și azurul în sufletul deschis.
Țin minte: pe atunci imaginea femeii, spectrul iubirii feminine nu căpătau aproape niciodată trăsături definite în mintea mea. Dar în tot ce gândeam, în tot ce simțeam se ascundea presimțirea aproape inconștientă, rușinoasă, a unui lucru nou, nespus de dulce, de feminin…
Presimțirea, ceea ce așteptam, mă pătrunsese cu totul: respiram prin ea, se rostogolea prin venele mele și zburda în fiecare picătură de sânge… Îi era sortit să se împlinească.
Casa noastră de vacanță era alcătuită dintr-o casă boierească de lemn, având coloane și două anexe scunde; în cea din stânga era amplasată o mică făbricuță de tapet ieftin… Nu o dată mă dusesem acolo să mă uit cum zece copilași slăbuți și ciufuliți, în halate murdare și cu fețe supte săreau la tot pasul pe niște manete de lemn care apăsau trunchiurile paralelipipedice ale presei și, în felul acesta, prin greutatea trupurilor slăbuțe, imprimau decorurile pestrițe ale tapetelor. Mica anexă din dreapta era goală și se închiria. Într-o zi – la vreo trei săptămâni după 9 mai –, obloanele ferestrelor acelei anexe se deschiseră, apărură chipuri de femei și acolo se mută o familie. Țin minte că în acea zi, la masa de prânz, mămica se interesă pe lângă majordom cine sunt noii noștri vecini și, după ce auzi numele prințesei Zasekina, mai întâi spuse, nu fără un oarecare respect:
— A! Prințesă… Dar mai apoi adăugă: Probabil e vreuna săracă.
— Au venit cu trei birje, doamnă, remarcă majordomul care servea respectuos masa. Nu au echipaj propriu, iar mobila e din cea mai simplă.
— Da, spuse mămica, dar e mai bine.
Tata o privi cu răceală și ea tăcu.
Într-adevăr, prințesa Zasekina nu avea cum să fie o femeie bogată: mica anexă pe care o închiriase era așa de veche, mică și scundă, încât niște oameni cât de cât avuți n-ar fi acceptat să se instaleze acolo. De fapt, atunci nici nu băgasem în seamă acest lucru. Titlul princiar acționase prea puțin asupra mea: citisem recent Tâlharii lui Schiller.
