Parinti si copii

Parinti si copii de Ivan Turgheniev

I

— Ei, Piotr? Tot nu se vede nimic? întreba pe servitorul său la 20 mai al anului 1859, un bărbat trecut de patruzeci de ani, în manta prăfuită și pantaloni cadrilați, ieșind în cerdacul scund al hanului de pe șoseaua ***.

Servitorul, un flăcău bucălat, cu ochi mici spălăciți și tuleie albicioase în bărbie, în înfățișarea căruia cercelul cu peruzea din ureche, părul bălai pomădat, mișcările respectuoase, cât și buna-cuviința întregii lui ținute, într-un cuvânt totul, îl arătau a fi un tânăr din generația cea nouă, care merge în pas cu vremea, privi cu oarecare îngăduință în lungul drumului:

— Nu, boierule, răspunse el, nu se vede nimic.

— Nimic? întrebă încă o dată boierul.

— Nimic, întări servitorul.

Boierul oftă și se lăsă pe o bancă joasă, strângându-și picioarele sub ea. Să-l prezentăm, așadar, cititorului, în timp ce șade astfel și se uită gânditor în jurul său.

Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moșie frumoasă, de două sute de suflete sau de două mii de deseatine[1] după cum se exprimă el de când și-a hotărnicit pământul, despărțindu-l de pământurile țăranilor, și și-a înjghebat acolo „o fermă”. Tatăl lui, un brav general care luase parte la războiul din 1812[2], om aproape analfabet și cam necioplit, dar un rus de treaba – toată viața lui trăsese la jug, slujind în oștire – a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, și a trăit mereu în provincie unde, datorită gradului său, juca un rol destul de important. Nikolai Petrovici s-a născut în sudul Rusiei, ca și fratele sau mai mare, Pavel, despre care vom vorbi mai târziu; până la vârsta de paisprezece ani a fost crescut acasă, de niște preceptori de duzină, înconjurat de aghiotanți prea dezghețați, dar slugarnici, și de alți indivizi cu grade mici sau mari. Mama lui se trăgea din familia Koleazin; ca fată îi ziceau Agathe, apoi ca soție de general, Agafokleia Kuzminișna Kirsanova; era prototipul virtuoasei „ocrotitoare” a unității comandată de soțul ei, purta scufii înzorzonate și rochii foșnitoare de mătase; la biserica era prima care săruta crucea, vorbea tare și mult, îngăduia copiilor ei dimineața să-i sărute mâna, iar la culcare îi binecuvânta, într-un cuvânt, ducea o viața pe placul ei. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici care, departe de a fi un viteaz, dimpotrivă, binemeritase porecla de „fricosul”, fusese menit, asemenea fratelui său Pavel, carierii militare. Însă, chiar în ziua când îi veni înștiințarea că a fost numit, s-a întâmplat să-și rupă piciorul și, după ce zăcu două luni în pat, rămase pe viață beteag de un picior. Tatăl său, luându-și nădejdea de la el, l-a îndreptat spre o carieră civilă. Îl duse la Petersburg de cum a împlinit vârsta de optsprezece ani și-l înscrise la universitate. Și pentru că a venit vorba, se cuvine să arăt că fratele lui, ieșit proaspăt ofițer, a fost repartizat la un regiment de gardă. Amândoi tinerii s-au instalat în aceeași locuință, fiind supravegheați de departe de către un unchi de-al doilea din partea mamei, Ilia Koleazin, înalt funcționar. Tatăl lor s-a întors la divizia și la consoarta lui și numai din când în când trimitea feciorilor săi câte un sfert de coală mare cenușie, brăzdată de un scris înzorzonat de conțopist. În josul acestor sferturi de coală era așternut sârguincios, încadrat într-o parafă întortocheată: „Piotr Kirsanoff general-maior”. În anul 1835, Nikolai Petrovici ieși din universitate cu titlul de candidat și, în cursul aceluiași an, generalul Kirsanov, scos din cadrele armatei în urma unei inspecții nefericite, se stabili la Petersburg împreună cu soția sa. Abia își închiriase o casă lângă grădina Taurida și se înscrisese la clubul englez, când muri subit în urma unui atac de apoplexie. Agafokleia Kuzminișna îl urmă peste puțină vreme. Nu se putuse deprinde cu viața ștearsă ce o ducea în capitală. Plictiseala traiului de oameni scoși la pensie o măcinase. Între timp, pe când trăiau încă părinții lui, Nikolai Petrovici, spre marea lor mâhnire de altfel, se îndrăgostise de fiica unui funcționar cu numele de Prepolovenski, fostul lui proprietar. Fata era frumușică și cu educație, cum se spunea pe atunci; citea din reviste articolele serioase de la rubrica științifică. Nikolai Petrovici s-a însurat cu ea îndată ce s-a împlinit anul de doliu și, părăsind slujba de la Ministerul domeniilor, unde intrase datorită intervenției tatălui său, a trăit în deplină fericire cu Mașa lui, mai întâi într-o vilă din preajma Institutului silvic, apoi la oraș, într-un apartament mic, dar foarte drăguț, care avea o scară lustruită și un salon cam rece, și în sfârșit, la țara, unde s-a stabilit definitiv și unde peste puțin s-a născut fiul lor, Arkadi. Cei doi soți duceau o viață tihnită și plină de mulțumire. Nu se despărțeau aproape niciodată, citeau împreună, cântau duete, sau la pian la patru mâini. Ea cultiva flori și supraveghea îngrijirea păsărilor, el își vedea de moșie și din când în când se ducea la vânătoare, iar Arkadi creștea și el în pace și în tihnă. Zece ani trecură ca un vis. În anul 1847 soția lui Kirsanov muri. Acesta cu greu putu îndura lovitura; în câteva săptămâni încărunți. Se pregătea tocmai să plece în străinătate, să mai uite cât de cât, când veni anul 1848. Vrând-nevrând trebui să se întoarcă la țară, și, după o perioadă destul de lungă de inactivitate, se apucă să facă transformări radicale în administrarea moșiei lui. În anul 1855, își duse feciorul la universitate, petrecu împreună cu el trei ierni la Petersburg, aproape fără a ieși în lume, căutând să lege cunoștință cu tinerii colegi ai lui Arkadi. În iarna din urmă, însă, nu putuse veni să stea cu el și iată că-l vedem în luna mai a anului 1859, albit de tot, rotofei și puțin adus din spate, așteptându-și fiul care, ca și el odinioară, dobândise titlul de candidat.

Servitorul, din cuviință sau poate și pentru că nu voia să stea sub ochii boierului, intră sub streașina porții și-și aprinse luleaua. Nikolai Petrovici își lăsă capul în jos și prinse a privi scara veche a cerdacului. Un pui mărișor, pestriț se preumbla tacticos pe trepte, călcând zgomotos cu labele lui mari și galbene; o pisică murdară moțăia tolănită pe parmaclâc și-i arunca din când în când câte o privire neprietenoasă. Soarele dogorea; din tinda întunecoasă a hanului venea miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici al nostru se lăsă furat de gânduri. „Fiul meu… candidat… Arkașa…” îi tot umbla prin minte; căuta să-și schimbe gândurile, dar degeaba, căci se întorcea mereu la ele. Își aminti de răposata nevastă-sa… „Nu i-a fost dat!” șopti el abătut… Un porumbel vinețiu și dolofan se lăsă din zbor pe drum și porni grăbit să bea apă dintr-o mică băltoacă de lângă fântâna. Nikolai Petrovici îl urmărea din ochi, iar cu urechea și prinsese uruitul roților ce se apropiau.

— Îmi pare că sosește, îl înștiință servitorul, reapărând de sub poartă.

Nikolai Petrovici sări în sus și își aținti privirea de-a lungul drumului. Se ivi o trăsură la care erau înhămați trei cai de poștă, iar peste o clipă, zări șapca de student, apoi trăsăturile cunoscute ale chipului drag…

— Arkașa! Arkașa! strigă Kirsanov și alergă spre el dând din mâini… Câteva clipe mai târziu, buzele lui se lipiră de obrazul plin de praf și ars. de soare al tânărului candidat.