In curtea mea

In curtea mea de Emil Garleanu

Curtea mea e la țara, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de catina, iar pe catina. în care vrabiile stau împanata ca albinele în roi, se țese, de cu primavara pana-n toamna, tulpina de rochița randunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvarlitura de piatra unul de altul, se înalța plopi batrani, fuse uriașe pe care se deapana vantul; pe varfurile lor țin acoperamantul – cerul. Tufe de pomușoara și de agrișe dau, înauntrul curți, adapost pasarilor mele.

Caci am pasari multe și felurite. De ici, din portița încununata cu iedera, hai sa le privim. Ai auzit cucurigul? Rasare soarele. Cucoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iata-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de lupta. Parca vrea sa-și arate barbația cardului celuia de claponi, din fața lui – gaini care nu se oua, ale caror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de salcii plangatoare printre pasari.

A, uite-o: harnica ograzii! Repede-repede, sfaraindu-i piciorușele, în ghetele galbene pe nisip, de iute ce alearga, cu bonețica alba tivita, cu amici, de gospodina, pe cap, cu cercelușii de margean la ureche, stransa în fusta ei cu picațele, bibilica -picherea alearga dintr-un colț într-altul, sa puie toate la locul lor. Numai sa-i auzi gurița cand vreo leneșa se întrece mai mult cu de deochiul somnului.
Albe, linse, sau zburlite ca de vant, leganandu-se, sasaind, îndemnand la tacere – le vezi? cardul de gaște se înșira, una dupa alta, ca și cand cea din capat ar fi înghițit un mosor de sfoara al carei capat l-ar fi hapait, pe rand, toate celelalte.

Dincolo, langa teuca de apa, sunt rațele; parca-s totdeauna vaduve, așa-s de ursuze. Mișcand mereu din ciotul cozii, la dreapta și la stanga, ca și cand dansa le-ar îndemna și îndrepta trupul încotro s-apuce, știu numai sa-și desfaca lopațelele pliscului, sa se lincereasca-n apa.
– Dar bate soarele tare. Pune-ți mana la ochi, sa poți privi mai bine.
Colo, subt tufișul cela de agrișe, sunt cloștile. Infoiate, gata sa sara în capul oricui s-ar apropia, ele scurma mereu, ca și cand ar cauta o comoara. își hranesc puișorii. Gagalicii — boțuri de aur, cu doua picaturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se framanta, cum se strang roi și se desfac pe urma, cum se ciupesc de la un viermișor. Unul a sarit pe spatele mamei, și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoața dupa gat. De acolo urmarește cu ochișorii lui vioi ce fac ceilalți: prinde clipa, sare, și apuca viermișorul. Apoi, fugind subt aripa calda și ocrotitoare a cloștii, ospateaza. Ceilalți raman locului prostiți, saracuții, pana ce zaresc o alta prada.
Dar ce-i? Gainile se strang sa priveasca iscoditoare. Doi cucoși tineri s-au apucat la lupta. Penele zbor ca luate de vant. Stai puțin și-o sa vezi!

Gramaticul curții mele e doar curcanul! Iata-l: i-a și zarit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupește, și—l urmarește pana în celalalt colț al curții. Iar daca a facut pace, e și dreptul lui: se înrotește, își atarna șiragurile de hurmuz și margele la gat și, ca un drept judecator ce este, primește închinaciunile tuturor.
Numai fantele, craiul curții mele – privește-l, nici nu vrea sa se uite la el. Tot necazul lui e ca gramaticul își poate înroti la fel coada.

Auzi un latrat? E Dudaș, Dudașache, dulaul, pazitorul. Acuma cerceteaza gardul daca n-are vreo gaura prin care sa se poata strecura lighioanele înlauntrul curții. Cand gasește o deschizatura se oprește și latra – da de veste.
Aha! Vezi? S-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gagalicii de aur au navalit subt aripele cloștilor, sa se ascunda. O sageata strabate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grija! Gramaticul l-a zarit cel dintai. Și-a strans mugurul nasului, și-a scos gușa în afara și—l urmarește cu ochii, sa sara. Gluguind, parca-i zice: poftim daca-ți da mana!” Dar vultanul e priceput; știe cu cine are de-a face. Un ocol, și se șterge prin zare, sa caute aiurea o prada mai puțin pazita.

Și-n urma lui paserile își vad de hrana, gagalicii rasar iarași la lumina, și liniștea și pacea se lasa peste curtea mea.
Hai, de ne-om duce și noi!