Inaintarea reformei in Germania

Dispariția misterioasă a lui Luther a provocat consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri și mulți credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declarați, ci și între miile de oameni care nu luaseră o poziție pe față în favoarea Reformațiunii. Mulți s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Dușmanii lui nu fuseseră atât de tulburați de faptele sale îndrăznețe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăznețul reformator, se umpluseră de teamă acum când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torțele și să-l căutăm pe Luther în toată lumea, pentru a-l reda națiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legații papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puțină atenție decât sorții lui Luther. Veștile că el se găsea în siguranță, deși prizonier, au calmat temerile poporului și în același timp au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete și mai mare decât înainte. Mulțimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preț atât de înfricoșător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformațiunea câștiga continuu putere. Sămânța semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Absența lui împlinea acum o lucrare pe care prezența lui n-ar fi făcut-o. Ceilalți lucrători simțeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător fusese înlăturat. Cu o credință și un devotament nou, ei se străduiau să facă, cu toată puterea lor, ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească. Dar nici Satana nu era inactiv. El a încercat ceea ce încercase și cu alte mișcări reformatoare – să amăgească și să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Așa cum în primul secol al bisericii creștine au fost hristoși mincinoși, tot astfel s-au ridicat profeți mincinoși și în secolul al XVI-lea. Câțiva bărbați, profund afectați de frământarea din lumea religioasă, și-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri și au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârșire Reformațiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformațiunii – și anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credință și practică îndestulătoare și în locul acestei călăuze care nu greșește, au pus standardul schimbător și nesigur al propriilor lor sentimente și impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea și minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni mințile oamenilor, după buna lui plăcere. Unul dintre acești profeți pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el, și-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuși cu înțelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alții care erau, în mod natural, înclinați spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susținerile noilor profeți. Conducătorii mișcării se duseră la Wittenberg ca să-și susțină ideile lor înaintea lui Melanchton și a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimiși de Dumnezeu să învățăm pe oameni. Am avut conversații intime cu Domnul; știm ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli și profeți și facem apel la Dr. Luther" (Idem, b.9, cap.7). Reformatorii erau uimiți și încurcați. Aceasta era o astfel de situație cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte și nu știau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt, cu adevărat, în acești bărbați niște spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciți de spiritul lui Satana" (Idem, b.9, cap.7). Rodul acestei noi învățături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduși să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Școlile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenții treceau peste toate restricțiile, își părăseau studiile și se retrăgeau din universitate. Bărbații care se socoteau în stare să reînsuflețească și să conducă lucrarea Reformațiunii, s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpastiei. Romaniștii și-au recăpătat încrederea și au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort și totul va fi al nostru" (Idem, b.9, cap.7). Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am așteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (Idem, b.9, cap.7). El și-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeți și a văzut primejdia care amenința cauza adevărului. Împotrivirea papei și a împăratului nu-i provocase o încurcătură și o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformațiunii, se ridicaseră cei mai răi dușmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie și mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică. În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu și se depășise chiar pe sine. El nu-și propusese să ia poziții ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea de rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aș ști că învățătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil și neluat în seamă – ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăși Evanghelia – aș fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (Idem, b.9, cap.7). Iar acum chiar Wittenbergul, centrul Reformațiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului și a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învățăturilor lui Luther; și totuși vrăjmașii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârșitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăși peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiție sau de fanatism".