Ingerul negru din Montevideo

Capitolul I.

Ron Barber se opri pentru un moment în fața vilei sale. În fiecare dimineață, mai înainte de a reveni în tristul lui birou de pe Calle Yi, aflat la primul etaj al Jefaturei1, îi făcea plăcere să contemple câteva clipe golful Rio de la Plata.

Calea Mar Antarctico domina Playa Verde, peste crestele arborilor din parcul Virgilio. Era o stradă liniștită, rezidențială, fără nici un magazin, paralelă cu Rambla.

În vreme ce Ron își făcea cura de aer curat, șoferul lui – un uruguayan – ieși din Buick-ul albastru și deschise portiera din spate. Americanul mai trase o gură de aer proaspăt, își potrivi ochelarii negri, cu un gest automat verifică prezența revolverului „Cobra” prins la centiron și coborî scările peronului.

Își introduse precaut statura de un metru nouăzeci în Buick-ul care, brusc, păru minuscul. Aruncă o privire pe ceas. Opt fix. Dennis O'Hara, analistul politic al ambasadei, întârzia. Mașina lui era în pană și îl rugase pe Ron Barber să meargă împreună.

Puțin agasat, acesta din urmă se întoarse să vadă dacă nu venea. Dar nu dădu cu ochii decât de bătrânul Dodge, o rablă în care se înghesuiau patru polițiști uruguayeni în civil. Cei care-i asigurau protecția. Cel puțin o dată pe săptămână, Ron Barbar găsea în corespondența lui o condamnare la moarte, semnată: „Movimiento de Liberacion National”2.

Colegii lui Ron din ambasada Statelor Unite nu erau, vai, singurii la curent că el deținea funcția de șef al Central Intelligence Agency.

Tupamaros, luptători de gherilă urbană, care tăiau și spânzurau în Montevideo, nu ignorau faptul că dușmanul lor cel mai periculos era gringo din biroul cu numărul 107 al Jefaturii. Oficial – Biroul consilierilor. O cameră tristă, fără aer condiționat, cu un plafon de șapte metri. În realitate, antena CIA Din cadrul poliției uruguayene, cu misiunea de a-i lichida pe luptătorii Tupamaros. Ceea ce nu-i împiedica deloc să devină tot mai îndrăzneți. Declarându-se continuatori ai defunctului Che Guevara și Mao, scopul lor mărturisit era lichidarea regimului democratic și corupt din Uruguay. Cele două partide mari din țară – Blanco și Colorado – se uniseră pentru a-i denunța opiniei publice și pentru a cere ca CIA să-i scape de rebelii Tupas…

Ron Barber căscă. Nu dormise destul. În ajun, fusese cu Maureen, soția lui, la un cocteil oferit de ambasada Paraguay-ului. Băuseră mult. Fără să-și fi dat prea bine seama cum, Ron se pomenise făcând dragoste cu soția lui la patru dimineața, în cămașă de smoching, pe canapeaua din antreu. După opt ani de căsătorie mai era încă îndrăgostit de Maureen.

Se auziră pași răsunând pe trotuar. Dennis O'Hara venea în fugă, legănând o servietă grea, neagră. Se așeză precaut alături de șeful lui ierarhic și, cei doi bărbați își strânseră mâna. Tânărul analist avea o față rotundă, plină de pistrui, ochi albaștri nevinovați și un nas în vânt, ștrengăresc.

— Am încercat să dau un telefon, se explică O'Hara.

Ron dădu din umeri, plictisit:

— Eu unul, am renunțat de multă vreme.

Telefoanele ajunseseră o rușine a Uruguay-ului, una dintre cele mai agasante.

Buick-ul demară lin. Mașinal, Ron se întoarse să vadă dacă Dodge-ul îi urma. Bătrâna mașină venea după ei gâfâind, într-un zgomot de angrenaje martirizate. Montevideo era un gigantic muzeu de material rulant. După treizeci de ani de inflație supergalopantă, mașinile se vindeau foarte scump. Cei care posedau un vehicul îl țineau până ce se făcea praf. Străzile mișunau de Ford-uri T de prin anii cincizeci, târându-se demne cu patruzeci la oră. Pentru aniversarea căsătoriei lor, Ron își oferise un Cadillac bleu din 1925, care ar fi valorat în S. U. A. cât zece Cadillac-uri noi.

Șoferul se întoarse.

— Vamosa a Yi? 3

— Nu, o luăm pe Rambla.

Ron trecea întotdeauna pe interminabila șosea de pe malul mării. Sinuoasă, desfundată și murdară. Fusese crescut în Arizona și se sufoca în acest mic oraș de provincie, cărămiziu și decrepit, cu clădiri îmbătrânite înainte de vreme.

Șoferul pătrunse printr-o străduță în pantă ca să dea în Rambla, care șerpuia cât era Montevideo de lung, până în port. Ambasada americană se afla ceva mai retrasă de șosea, în mijlocul unui teren viran, din fața pieței Ramirez. O adevărată cazemată din beton, construită pe piloni, practic fără deschideri spre exterior, pentru a putea fi apărată mai ușor. După modelul ambasadei din Saigon…

Buick-ul depăși o rablă inimaginabilă, care se trase temătoare spre bordură. În oricare altă țară ar fi reprezentat un obiect de atracție într-un muzeu.

Puțin mai departe, vreo treizeci de mașini stăteau la coadă în dreptul unei stații de benzină Ancap.

— Ce se întâmplă aici? întrebă O'Hara.

Ron Barber clătină din cap descurajat.

— De mâine se scumpește benzină cu 100%. Lumea încearcă s-o mai cumpere la vechiul preț.