Inghite Platon, nu Prozac

​​​​​​

1. 222901089. INTRODUCTIV

FORME FILOSOFICE ACTUALE ALE CONSILIERII

ȘI PSIHOTERAPIEI

După un hiatus de aproape 2 000 de ani, în care s-a retras în turnul de fildeș al inițiaților, filosofia se pregătește să aducă din nou o contribuție majoră la îmbunătățirea calitativă a vieții umane în forma ei concretă, practică. În urma proliferării, diversificării și impactului social fără precedent al consilierii și psihoterapiei, a apărut atât nevoia, cât și șansa (re) întâlnirii dintre filosofie și consiliere.

Dar ce este consilierea și, derivat, profesia sau profesiile axate pe aceasta? Spre deosebire de terapie, în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice. Desigur, această distincție nu este unanim acceptată, numeroși psihoterapeuți descriindu-și profesia drept „consilier”. Și viceversa. Deși disputele terminologice interminabile care gravitează în jurul acestui termen nu fac obiectul introducerii de față, câteva minime precizări sunt necesare, spre a evita adăugarea, printre cititorii cărții lui Marinoff, de noi confuzii la cele deja existente.

Neîndoielnic, consilierea a devenit unul dintre fenomenele culturale contemporane. Pentru foarte multă lume, consilierii au înlocuit duhovnicii și preoții. Mii de profesioniști din diverse domenii ale asistenței umane se autointitulează consilieri sau practicieni ai tehnicilor de consiliere. Potrivit lui Ernesto Spinelli, consilierea desemnează interacțiuni interpersonale, vizând atingerea anumitor obiective.[1] Însă cel care a formulat sensul terapeutic contemporan al termenului a fost Carl Rogers. Rogers a criticat fundamentele medicale ale terapiei, sugerând posibilitatea terapiei non-psihiatrice, non-psihanalitice și non-behavioriste. Terapia sa umanistă, centrată pe „client” (care venea să înlocuiască „pacientul”, „strivit” sub autoritatea medicilor) – ulterior redenumită terapie centrată pe persoană – avea un caracter non-directiv. Povestea clientului (respectiv relatarea de către acesta – în propriul ritm – a cauzelor care-i creau suferință sufletească) era plasată în centrul ședinței de terapie. Contribuția terapeutului consta în încurajarea relatării prin respectarea necondiționată a clientului ca persoană și prin atitudinea neprefăcută, onestă față de acesta. Rogers era convins că numai dacă sunt tratați în acest fel, clienții își activează potențialul de rezolvare a problemelor personale și au posibilitatea dezvoltării personale, numită de Rogers și autoactualizare. Departe de a avea vreun caracter medical, conceptele sale umaniste de empatie, încredere, congruență, atitudine pozitivă necondiționată etc., denumesc atribute personale, fiind, în mod esențial, calități „fenomenologice”, sugerând prin aceasta valențe și deschideri filosofice, integrate ulterior în formele consilierii filosofice propriu-zise[2].

Potrivit lui Peter Morall, printre membrii marelui public și printre numeroși terapeuți profesioniști continuă să persiste ideea că, din cauza moștenirii sale „demedicalizate”, consilierea este inferioară psihoterapiei[3]. În acord cu Morall, Spinelli nota că practicienii, care se autodenumeau mai curând psihoterapeuți, decât consilieri (și care e posibil să fi ales un curs de specializare în „psihoterapie” în defavoarea unuia de „consiliere”), ar putea face acest lucru presupunând că le asigură un status superior. În ceea ce-l privește, Spinelli nu vede nicio deosebire reală între semnificațiile celor două denumiri. Ambele profesii au aceleași scopuri (care constau, în mare, în rezoluția problemelor personale și înaintarea către schimbarea personală), împărtășesc constructe teoretice și acordă o mare importanță „relației terapeutice” dintre terapeut și client[4].

* * *

Filosofia a parcurs un drum lung de la utilizarea ei drept cercetare și „medicină a sufletului” de către vechii greci (în frunte cu Socrate, stoicii și epicureicii) până la specializările excesive ale veacului al XX-lea. În special de-a lungul ultimelor două-trei sute de ani, „filosofii academici au dus departe cunoașterea noastră vizând probleme importante, precum natura justeții și injusteții și a vieții bine trăite, și au dezvoltat tehnici tot mai mai rafinate de analiză filosofică. Recent, adepții filosofiei aplicate s-au folosit din ce în ce mai mult de aceste reflecții și tehnici în soluționarea de probleme etice aparținând domeniului public, precum drepturile animalelor și eutanasia.”[5] Un număr crescând de filosofi – mai precis „filosofii practicieni” – au dus aceste evoluții un pas mai departe și au început să ajute oamenii obișnuiți să folosească filosofia în consiliere, management și în diverse cadre educaționale.

„Marile întrebări filosofice referitoare la viață și la sensul ei nu sunt chestiuni medicale. Ele nu sunt numai – și nici măcar în primul rând – întrebări psihologice. Ele nu încap pe agendele terapeutice ale psihologiei contemporane.”[6]

Au consilierii, în general, nevoie de filosofie? Rezultatul analizei teoriei și practicii, proprii unor forme de consiliere precum cea existențială, cognitivă sau filosofică, este acela că, deși metode terapeutice remarcabile precum empatia rogeriană îi ajută pe oameni în mod considerabil, ele pot fi și mai utile dacă beneficiază de aportul analizelor și tehnicilor filosofice. În mod similar, filosofii care lucrează în domeniul consilierii pot obține foloase considerabile de pe urma ideilor și experienței psihoterapeuților înclinați către filosofie – consilieri existențiali, cognitivi și logoterapeuți – care aplică deja de o bună bucată de vreme filosofia în consiliere. Tim LeBon numește toate aceste forme de consiliere asistate de filosofie variante ale „terapiei înțelepte”.

„Încă de la primele mele excursuri, ca student, în sferele filosofiei, am avut mereu sentimentul că adevărata importanță a filosofiei o reprezintă potențialul ei practic. Experiența mea ca terapeut a confirmat atât necesitatea ca terapia să vină în sprijinul oamenilor cu «probleme de viață», cât și potențialul cabinetului consilierului filosofic de a deveni o arenă în care oamenii pot primi acest ajutor.” [7]

Filosofia poate ajuta consilierii în cel puțin trei modalități principale: activitatea analitic-informativă filosofică dusă cu clienții, soluționarea dilemelor terapeuților înșiși și evaluarea fundamentelor teoretice și beneficiilor consilierii.

Drept dovadă a profundei lor afinități cu filosofia, „terapiile înțelepte” fac apel în mod regulat la cele mai importante elemente ale acesteia: obiectul, metodele și natura sistematică. Potrivit Oxford Companion to Philosophy, filosofia se definește drept:

gândire rațională critică de o factură mai mult sau mai puțin sistematică privitoare la natura generală a lumii (metafizica sau teoria existenței), justificarea credințelor (epistemologia sau teoria cunoașterii) și fundamentele călăuzirii vieții (etica și teoria valorilor)[8] .

Printre întrebările metafizice cele mai importante se situează cea privitoare la sensul vieții. Plecând exact de la această preocupare profundă, logoterapeuții inspirați de Viktor Frankl, de pildă, susțin că forma cea mai eficace de terapie este cea realizată prin sporirea sensului. În ce privește epistemologia, justificarea credințelor se reflectă în diverse forme, derivate, de „terapie înțeleaptă”, prin încercările acestora de a soluționa întrebări practice vizând modurile în care convingerile, preferințele și deciziile clienților pot deveni mai raționale, asigurându-le asfel o existență mai satisfăcătoare. Teoriile valorilor călăuzitoare ale vieții se regăsesc în încercările de evaluare a valorii consilierii și în cele de clarificare și analiză critică a valorilor care guvernează viața clienților. De asemenea, ideile filosofice de justețe și injustețe îi ajută pe consilieri în facilitarea luării deciziilor de către clienții confruntați cu dileme etice sau ale riscului decizional; de asemenea, ele sunt folosite de către consilierii care se confruntă ei înșiși cu dileme etice specifice.

Din cauza imaginii predominant esoterice și elucubrante, dacă nu de-a dreptul a suspiciunii irelevanței ei, înrădăcinate în ethosul publicului larg, filosofia are – în opinia filosofilor practicieni – nevoie de o demistificare aptă s-o repună în grațiile și în serviciul celor pentru care a fost inventată. LeBon consideră că realizarea acestui obiectiv are loc, progresiv, prin angajarea terapeutică a filosofiei cu ajutorul celor cinci metode pe care ea însăși le-a generat: gândirea critică, analiza conceptuală, fenomenologia, experimentele de gândire și gândirea creativă[9].

Pe scurt, gândirea critică reprezintă testarea rezistenței argumentelor în fața investigației critice și a pertinenței motivelor acceptării lor. Analiza conceptuală este o modalitate de clarificare a sensului afirmațiilor făcute într-un context dat, fapt care presupune analiza minuțioasă a limbajului și a utilizării lui, căutarea definițiilor și operarea de distincții și, astfel, eliminarea cât mai eficientă a confuziilor. (În consiliere, ea își dovedește aplicabilitatea atât în analiza de noțiuni evaluative, precum cea de autonomie, cât și în clarificarea ideilor clienților referitoare la problemele cu care se confruntă, nu în ultimul rând cele izvorând din întrebări privitoare la sensul vieții, semnificația libertății, fericirii, credinței, morții etc.)

Fenomenologia, în utilizarea ei aplicativ-terapeutică, este „o filosofie potrivit căreia evenimentele și obiectele sunt înțelese în termenii experienței noastre imediate a lor, așa cum ne apar… Terap[iile] bazate pe fenomenologie se axează mai curând pe experiența clientului cu privire la fenomene decât pe presupoziții, speculații sau inferențe”[10]. (Consilierii predominant fenomenologici, precum cei inspirați de Carl Rogers și terapeuții existențial-fenomenologi, caută să „fie cu clientul” – mai precis cu materialul acestuia –, adică să vadă și să audă lumea clientului așa cum o percepe acesta, fiind preocupați de înțelegerea propriilor sensuri subiective ale clientului, abținându-se de la ghidare, interpretări sau explicații.)

Experimentele de gândire (precum faimosul geniu rău, atotînșelător, imaginat de Descartes ca preambul al îndoielii sale metodice) sunt experimente mentale menite a fundamenta, consolida ori, dimpotrivă, a invalida anumite aspecte ale cunoașterii. În consiliere, forma pe care ele o adoptă este cea a scenariilor construite de clienți cu privire, în principal, la ei înșiși, care să permită explorarea lucrurilor cu adevărat importante pentru aceștia.

Având deja o istorie a practicării la nivel instituțional, gândirea creativă cu metodele ei – precum brainstorming-ul și gândirea laterală – și-a făcut apariția doar de curând în filosofie prin intermediul eticii practice. Perfect complementară gândirii critice, care evaluează argumentele, gândirea creativă se ocupă cu reconstituirea gândirii aflată la baza acestora, proces care face posibilă descoperirea „celor mai bune probleme” și a soluțiilor lor”.[11]

În cadrul diverselor forme filosofice de consiliere, ideile preluate selectiv din filosofie sunt folosite în vederea dobândirii, de către clienți, a unor instrumente de explorare și dezvoltare a propriilor axiologii, a înțelepciunii emoționale și decizionale. Însă sistemele filosofice nu trebuie privite drept seturi de cunoștințe, ci, mai curând, drept seturi de idei capabile de a fi instrumentate euristic, lipsite de vreo certitudine absolută. De aceea, ele trebuie avansate experimental în calitate de părți componente ale dialogului autentic cu clienții, nu ca soluții autoritare[12].

Aparentele dezavantaje ale lipsei de certitudine științifică, predominant „medicală” – invocate în demiterea consilierii, venită dinspre taberele medicinei – sunt compensate de potențialul metodelor preluate din filosofie și de rezultanta lor atitudinală generală – insuflată atât consilierilor, cât și clienților – și anume articularea spiritului investigator. Clienții diverselor forme filosofice de consiliere sunt angrenați progresiv în dinamica explorării filosofice a vieților lor, fapt generator de clarificări, reconsiderări și descoperiri, uneori surprinzător de profunde și de radicale, pe plan personal.

Cu rezervele de rigoare implicate de orice generalizări, putem grupa tipurile de consiliere, care angajează în mod semnificativ una sau mai multe dintre metodele filosofiei, în patru categorii principale: terapiile cognitive, logoterapia, consilierea existențial-fenomenologică și variantele consilierii filosofice.

* * *

Terapiile cognitive, între care se remarcă terapia cognitiv-comportamentală (CBT) și terapia emoțional-comportamentală (REBT) își au originea în anii ’50, în opera lui Aaron Beck. Ele se bucură de mare popularitate în prezent (de pildă, în Marea Britanie, CBT este singura formă de terapie non-medicală inclusă în serviciul național de sănătate NHS), în primul rând, datorită rezultatelor remarcabile cu care sunt creditate – în ceea ce privește afecțiuni specifice, precum fobiile, anxietatea și depresia – obținute în urma unor serii de sesiuni de foarte scurtă durată. Filosofia de la care terapiile cognitive pornesc este cea stoică, în special ideea că „nu lucrurile îi mișcă pe oameni, ci interpretarea lor” (Epictet). Tehnicile elaborate de terapeuții cognitiviști urmăresc, prin intermediul gândirii critice, identificarea și corectarea distorsiunilor de gândire (mai ales a inferențelor defectuoase) care afectează negativ interpretarea evenimentelor. Varianta emoțional-comportamentală, inițiată de Albert Ellis, se concentrează, în primul rând, asupra iraționalității evaluărilor făcute de către clienți. Starea de bine este echivalată cu fericirea, iar evaluările inconsistente cu fericirea sunt considerate iraționale.

REBT apelează la o combinație între teoriile neostoice ale autocontrolului emoțional și ideile hedoniste asupra valorilor, moștenite de la neoepicurianism.

CBT presupune că emoțiile negative sunt generate de credințe și evaluări pe care le denumește „gânduri negative automate”, care sunt în marea lor majoritate iraționale. Credințele negative nu sunt doar cele legate de o situație particulară, întrucât pot exista credințe negative mai profunde, fundamentale, care cauzează emoții negative[13]. Forța CBT constă, în special, în eficacitatea tehnicilor de identificare, monitorizare și înfruntare de către client a gândurilor automate și a credințelor fundamentale negative, tehnici pe care acesta le învață temeinic și le poate aplica și în viitor asupra oricărei emoții negative. Criticile aduse terapiilor cognitive de reprezentanții psihologiei (îndeosebi cea clinică) privesc, în primul rând, supoziția că întotdeauna avem gânduri automate și că doar acestea cauzează emoții[14]. Criticile venite din partea filosofilor practicieni se referă mai ales la schematismul și lipsa de nuanțe a tipurilor de erori de gândire[15]. În sfârșit, există, de asemenea, obiecții, care îi reunesc atât pe filosofi, cât și pe psihologi, privitoare la subestimarea bogăției de sens a emoțiilor. În afirmarea atenției speciale acordate sensurilor conștiente, Aaron Beck argumentează deosebirea CBT față de behaviorism (preocupat cu precădere de stimulii exteriori obiectivi) și psihanaliză (care consideră sensurile conștiente superficiale)[16]. Cu toate acestea, afirmă criticii, terapeuții cognitiviști acordă sensurilor și interpretărilor conștiente doar un rol preponderent instrumental, acela de eradicare a credințelor iraționale, în vreme ce natura intențională a emoțiilor și valorile nutrite de client sunt neglijate.

Deși uneori este clasificată printre variantele terapiilor existențiale, logoterapia se deosebește semnificativ de acestea, în special în aplicarea sa practică. Inventatorul său, Viktor Frankl, a extras din experiențele situațiilor-limită din lagărele naziste ale morții substanța filosofiei sale terapeutice. De formație psihiatru, el a pledat pentru adăugarea, de către confrații săi, a unei dimensiuni noetice ființei umane, alături de cele fizică și psihologică. Iar drept principală trăsătură a acesteia, el identifica voința sensului, a cărei frustrare constituie, în opinia lui, cauza a unei cincimi din nevroze. Plecând de la aceste premise, logoterapeuții argumentează că prin crearea sensului pot fi atât înlăturate simptomele nevrozelor, cât și prevenite reaparițiile lor, îndeosebi în cazuri precum dependența, depresia și tentativele suicidale. Drept remediu general, ei își oferă propria formulă educațională, menită a propovădui asumarea de către fiecare individ a responsabilității pentru propria viață[17].

La rândul lor, terapeuții existențiali-fenomenologi sunt adepții unei forme de psihoterapie cu rădăcini filosofice în operele lui Heidegger, Sartre, Husserl și Kierkegaard, care are drept prim obiectiv sporirea cunoașterii de sine a clientului prin lărgirea, pe baza analizei, a perspectivei sale asupra propriei vieți și a lumii înconjurătoare. În al doilea rând, terapia urmărește ajutarea clientului la clarificarea modurilor de a proceda în viitor pe baza lecțiilor din trecut și crearea a ceva de valoare pentru care viața să merite a fi trăită; cu alte cuvinte, procesul presupune înfruntarea, examinarea și reevaluarea problemelor și limitelor inerente impuse opțiunilor sale de faptul de a-fi-în-lume[18].

Debutul oficial al terapiei existențial-fenomenologice se leagă de încercările lui Ludwig Binswanger, din anii ’50, de aplicare terapeutică a teoriei heideggeriene, care au fost urmate de entuziaști ai fenomenologiei existențialiste în frunte cu Rollo May, în America. Ulterior, acest tip de practică s-a răspândit constant, având în prezent numeroși adepți, printre care cei mai proeminenți sunt Irvin Yalom, în Statele Unite, și Emmy van Deurzen și Ernesto Spinelli, în Marea Britanie.

În marea lor majoritate, terapeuții inspirați de existențialism procedează fenomenologic în terapie, prin încercarea – ce amintește de Rogers – de a „fi cu clientul” și a-i înțelege modul de a-fi-în-lume. Cu toate acestea, atitudinea lor se deosebește de credința optimistă a consilierilor umaniști privitoare la capacitatea de dezvoltare personală a clienților, preferând o atitudine neutră în locul celei pozitive necondiționate, inițiată de Rogers. Justificarea acesteia este de natură profund filosofică, reflectând perspectiva existențialistă asupra condiției umane. Sub acest aspect, cel mai elocvent teoretician al terapiei existențial-fenomenologice este Irvin Yalom:

Am ajuns la concluzia că există patru daturi (givens) ale existenței sau faptului de a-fi-în-lume cu relevanță specială pentru psihoterapie, și anume inevitabilitatea morții pentru fiecare dintre noi și pentru cei pe care îi iubim, libertatea de a ne făuri viețile așa cum dorim, singurătatea noastră fundamentală și absența oricărui sens sau rost evident al vieții.[19]

Spre deosebire de practicienii asociați terapiilor cognitive, terapeuții existențialiști acordă o importanță deosebită emoțiilor, atât ca mijloace de detectare a valorilor clienților, cât și ca obiecte revelatoare ale Weltanschauung-ului general al acestora. Ele nu sunt privite patologic, ci li se atribuie deplinătatea sensului. Emoții precum vina existențială sau angoasa existențială (în principal, faimoasa Angst-zum-Tode heideggeriană) pot fi indicatori ai faptului că viața noastră nu este trăită în acord cu valorile noastre, respectiv ai responsabilității noastre față de viața însăși. Desigur, emoțiile nu sunt întotdeauna trăite la modul reflexiv; terapia urmărește în mod prioritar aducerea celor nereflexive[20] – împreună cu „sedimentele” antrenate de acestea – în orizontul reflecției și astfel facilitează explorarea de către client a propriei concepții despre lume și rectificarea unor părți ale acesteia.

Printre criticile importante aduse acestui tip de consiliere se numără cea a supraestimării abilității omului de a-și alege răspunsurile emoționale; obiecțiile de acest tip sunt doar în parte justificate, întrucât consilierea sau terapia existențial-fenomenologică subliniază că reflecția, din cadrul procesului terapeutic, asupra modului nostru de a-fi-în-lume ne creează posibilitatea de a-l schimba. Alegerea acestei posibilități ne va afecta viitoarele răspunsuri emoționale și, în consecință, ne va spori șansa aportului la construirea propriei vieți.

Un alt reproș important adus terapiilor inspirate de existențialism este legat de îndoiala privitoare la prezența semnificativă a sensului la nivelul emoțiilor. Însă, deși este într-adevăr puțin plauzibil ca toate emoțiile să fie încărcate de sens și scop, explorarea de către clienți – facilitată de consilierii existențiali – a propriilor răspunsuri emoționale, împreună cu avertismentul asupra șansei ca unele emoții să reprezinte reacții nereflexive, pot face aceste „pierderi” nesemnificative.

Însă, chiar dacă acordă emoțiilor un loc atât de important și oferă o platformă atât de elaborată a explorării sistemului de valori al clientului, terapia existențial-fenomenologică, prin viziunea sa asupra condiției umane, nu poate garanta eradicarea suferinței emoționale, fapt sancționat, evident, de numeroși adversari și critici.