Se poate combate relativismul postmodern

O dezbatere ratata.

Daca cineva ar fi prezis ca volumul masiv, de aproape 500 de pagini, al lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent (1), „va indemna la reflecție”, profeția ar fi sunat de o platitudine evidenta: cum sa nu „indemne la reflecție” – s-ar fi zis – o scriere a acestui scânteietor eseist și filosof, o carte în care cumperi laolaltă nu doar o descriere analitica a procesului modern al „dezvrajirii lumii”, nu doar o critica a acestuia, dar și o aspra, pasionala și amara condamnare a modernității, și mai ales a „modernității recente”, adică a paradigmei postmoderne? și totuși, evidenta s-a dovedit nu plata, ci falsa: cartea nu a îndemnat la reflecție intelectuala, ci la război total.

Vacarmul mediatic, incriminările severe, denunțurile ideologice au prevalat. Tendința predominanta (chiar daca nu exclusiva) a fost ca autorul sa fie tratat fie ca o sursa de periculoasa contagiune ideologica, fie ca un guru iluminat de har. Filosofii de profesie au făcut grimase și l-au privit cu condescendenta ca pe un diletant talentat, dar vinovat de practica impura a confuziei genurilor. Autorul a fost scotocit cu o lupa stil „Bourdieu”, iar acțiunile sale au fost cotate slab pe piața „bunurilor simbolice”; acolo prețul lor a scăzut și mai mult de îndată ce s-a lansat ipoteza ca, poate, pregătește lansarea unui partid politic, cu Omul recent drept program electoral! Cu elogii sau cu reproș, a fost branșat și la o teologie a „Duhului”, lansata de medievalul Gioachimo da Fiore și predata, chipurile, pana de curând, taman la „școala de la Tescani”! Mai vechi rivalități și animozități dintre reviste ca Observator cultural și Romania literara sau dintre unii dintre colaboratorii acestor publicații au reizbucnit. Taberele s-au retranșat strategic și și-au reformulat strigatele de lupta. Submerjata de militantismul comentariilor, cartea lui Patapievici a devenit aproape invizibila, în timp ce autorul a ajuns „un inamic al poporului”: unii comentatori l-au tratat drept cripto-fascist sau ceva nu cu mult mai bland, alții – împinși în pânzele autorului „cu probleme”, i-au acuzat pe acuzatori de a practica un stalinism ideologic. „Fascistule!”. „Ba voi sunteți comuniști!” – iată în cuvinte puține și simple (fie și simplificate) esență a ceea ce s-a spus deocamdată despre Omul recent. Oare chiar mai suntem în stare de o adevărată dezbatere intelectuala?

2. Despre ce este vorba?

Probabil ca, rezumativ, cea mai buna descriere a mizei cărții o da subtitlul ei: „o critica a modernității din perspectiva întrebării: ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”. Ce se pierde? Dumnezeu sau, în termenii autorului, „atributele tari ale Ființei” – presupunerea ferma, inclusa în cunoașterea tradițională, ca lumea are o întemeiere ferma, spirituala, ca exista ceva „sus”, de unde deriva sensul vieții, valoarea omului, norma sociala, regulile morale, preceptele esteticii – totul. (Evident, avem de-a face, din acest punct de vedere, cu o varianta a celebrei teze a lui Max Weber, privitoare la construcția modernității pe seama „dezvrajirii lumii”.) Or, de prin secolul al XVII-lea înainte, aceasta presupunere este pusa „la frigider” – spune Patapievici. Știința moderna se constituie pe seama evitării, apoi a abandonării „ipotezei Dumnezeu”. Câștigul pare, inițial, enorm. Dar, în timp, pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre, ale „modernității recente”, dezastrul devine patent: relativismul moral, dispariția criteriilor, legitimizarea tuturor aberațiilor colectiviste, „corectitudinea politica”, antiumanismul ecologismului radical, multiculturalismul intransigent, feminismul absurd – iată vicii decurgând din premisa „morții lui Dumnezeu” și denunțate de H.- R. Patapievici ca fiind tot atâția cavaleri ai unei iminente Apocalipse. Ceea ce s-a pierdut pare enorm, prin semnificație și greutate; ceea ce s-a câștigat – puterea, confortul material, drepturile unor minorități etc.

— Este calificat ca valorând, în sine și pentru sine, foarte putin.

Trebuie spus imediat ca teza lui Patapievici nu se rezuma la o simpla constatare de fapt, în stilul lui Max Weber, menționat mai sus; dimpotrivă, Patapievici formulează o judecata de valoare asupra istoriei din perspectiva unui angajament metafizic ferm: pentru el grav este nu atât ca Ființă a fost uitata; ci grav este ca uitarea, abandonul au avut loc în situația în care, în fapt, Ființă este. Nu e, deci, vorba numai despre abandonarea unei idei devenite inoperante („ipoteza Dumnezeu”), ci despre comiterea unui fals prin abandonarea unei idei adevărate. „Omul tradițional” și „omul (post) modern” se disting nu doar prin aceea ca trăiesc în „universuri” diferite – idee cu care postmoderni celebri, precum Michel Foucault, Paul Feyerabend, Thomas Kuhn, Nelson Goodman sau Richard Rorty ar fi complet de acord. Cei doi „oameni” se disting mai ales prin acea ca „omul modern”, și cu atât mai mult urmașul sau decăzut, „omul recent”, trăiesc în fals, în timp ce „omul tradițional” trăia în adevăr.

Cum se exprima Patapievici, „buzunarul” croit de modernitate pentru uzul cunoașterii științifice și tehnice nu este potrivit pentru a-l conține pe Dumnezeu: de aici, „modernii recenți” ar fi ajuns la concluzia falsa ca alte „buzunare” nici nu pot exista; în loc sa vadă ca problema este „a buzunarului” lor neîncăpător, ei considera ca ceea ce nu e cuprins acolo nu e decât neființă.

Exista atunci vreo salvare?

Patapievici o vede într-o utilizare strict instrumentala și procedurala a modernității, cuplata cu regăsirea Ființei absolute și restatutarea legitimității ei. Ultimul cuvânt al cărții este: „fiți moderni! Dar – nihil sine Deo” (p. 456). Pornit, așadar, în registrul analizei docte a circumstanțelor formarii științei moderne în secolul al XVII-lea, Omul recent se încheie în tonalitatea retoricii predicatorului.

3. Relativism și postmodernitate.

Multe ma apropie de critica lui H.- R. Patapievici; multe ma și despart. Ma apropie antipatia, adversitatea fata de relativismul postmodern radical, fata de diferitele expresii extremiste ale principiului „anything goes”. Cred și eu ca dislocarea, deconstrucția oricărei universalități, ca noul parohialism, atrofierea discernământului critic sunt ceva rau. Susțin și eu ca teoriile potrivit cărora cunoașterea nu ar descoperi, ci ar crea adevăruri, proprii numai unor comunități anume, sau exprimând numai raporturi de putere, așa cum cred Richard Rorty, Jean-François Lyotard sau feministe radicale, precum Sandra Harding ori Mary Daly, sunt inacceptabile. Sunt și eu scandalizat de utilizarea pe care discipolii lui Nietzsche și Wittgenstein au dat-o teoriilor maeștrilor, ceea ce a dus, de pilda, nu numai la radicalismele tip „political correctness”, dar și la permisivitatea fata de revizionismul istoric și negationism. Astfel, scria Deborah Lipstadt: „In anumite cercuri academice unii savanți vorbesc despre adevăruri relative, respingând ideea ca una dintre versiunile imaginii despre lume este cea corecta, în timp ce o alta este falsa.; si, fiindcă deconstructionismul argumentează ca experienta este relativa și ca nimic nu e fixat, el a creat o atmosfera de permisivitate fata de problema semnificației evenimentelor istorice, făcând dificil ca cei care propun aceasta viziune (tradițională) sa mai susțină ca ceva exista dincolo de limitele acestei abordări sceptice”. (2)