Codicele

Pentru Aletheia Vaune Preston și Isaac Jerome Preston

Mulțumiri.

Există cineva, mai presus de toți ceilalți, căruia trebuie să-i mulțumesc pentru existența acestui roman, iar acesta este bunul meu prieten și neprețuitul Forrest Fenn: colecționar, învățat și publicist. Nu voi uită niciodată prânzul nostru, cu mulți ani în urmă, în Dragon Room din Pink Adobe, când mi-ai spus o poveste ciudată, dându-mi astfel ideea acestui roman. Sper că am folosit ideea respectivă la adevărata ei valoare.

După ce l-am pomenit pe Forrest, consider că este necesar să fac o precizare: personajul meu, Maxwell Broadbent, este în întregime fictiv. În ceea ce privește personalitatea, caracterul, etica și valorile familiale, cei doi sunt complet diferiți, fapt pe care doresc să-l subliniez pentru oricine ar avea impresia că recunoaște un roman á clef în această carte.

Cu mulți ani în urmă, un tânăr editor a primit un manuscris pe jumătate terminat, numit Relicva, de la un cuplu de scriitori necunoscuți; a cumpărat manuscrisul și le-a expediat scriitorilor o modestă scrisoare editorială, subliniind modul în care considera el că romanul trebuie rescris și terminat, scrisoare care i-a propulsat pe cei doi autori pe drumul autorilor de bestselleruri, precum și spre un film de locul întâi în box-office. Acest editor era Bob Gleason. Îi datorez foarte mult pentru acele vremuri de început și pentru faptul că a îndrumat terminarea acestui roman. În aceeași măsură, aș dori să-i mulțumesc lui Tom Doherty pentru că a primit înapoi cu brațele deschise un fiu risipitor.

Aș vrea să-i mulțumesc aici incomparabilului domn Lincoln Child, cu adevărat jumătatea cea mai bună din parteneriatul nostru literar, pentru excelentele și pertinentele sale critici asupra manuscrisului.

Îi datorez multă recunoștință lui Bobby Rotenberg, nu numai pentru ajutorul susținut dat în privința personajelor și a poveștii, dar și pentru marea și îndelunga sa prietenie.

Vreau să le mulțumesc agenților mei, Eric Simonoff, de la Janklow & Nesbit din New York, și Matthew Snyder, din Hollywood. Îi mulțumesc lui Mare Rosen, pentru că m-a ajutat să dezvolt unele dintre ideile acestui roman, și Lyndei Obst, pentru felul în care i-a întrevăzut potențialul într-o prezentare de șapte pagini.

Îi sunt profund îndatorat lui Jon Couch, care a citit manuscrisul și a făcut multe sugestii utile, mai ales în ce privește instrumentele de luptă și armele de foc. Niccolň Capponi mi-a oferit câteva dintre ideile sale întotdeauna strălucite cu privire la mai multe scene dificile din carte. De asemenea, îi sunt dator lui Steve Elkins, care caută adevăratul Oraș Alb în Honduras.

Mai multe cărți mi-au fost de ajutor în timp ce am scris Codicele, mai ales cea a lui Redmond O'Hanlon, În Trouble Again („Din nou, probleme”), și Sastun: My Apprenticeship with a Maya Healer („Sastun: Ucenicia mea cu un tămăduitor maya”), de Rosita Arvigo, o carte excelentă, pe care i-o recomand oricui este interesat de medicina maya.

Fiica mea, Selene, a citit manuscrisul de mai multe ori și mi-a oferit observațiile ei de excepție, pentru care-i sunt profund recunoscător. Și vreau să-i mulțumesc soției mele, Christine, și celorlalți copii ai mei, Aletheia și Isaac. Vă mulțumesc tuturor pentru dragostea cu care m-ați înconjurat tot timpul, pentru bunătatea și sprijinul fără de care această carte, ca și celelalte lucruri minunate din viața mea, nu ar exista.

Tom Broadbent trecu de ultimul colț al aleii șerpuite și-și văzu cei doi frați care așteptau deja în fața uriașelor porți din fier ale conacului Broadbent. Philip, nervos, își scutura scrumul din pipă, ciocănind cu ea într-unul dintre stâlpii porții, în timp ce Vernon apăsa cu putere de câteva ori pe sonerie. Casa se întindea în fața lor, tăcută și mohorâtă, înălțându-se de pe vârful unui deal precum palatul unui pașă, cu lucarnele, hornurile și turnurile aurite de lumina bogată a după-amiezii din Santa Fe, New Mexico.

— Nu e în firea tatei să întârzie, spuse Philip.

Își strecură pipa între dinții albi, apucând muștiucul cu un ușor clănțănit. Apăsă și el pe sonerie, își privi ceasul, își trase manșetele. Philip arăta aproape neschimbat, se gândi Tom: pipă din lemn de măceș, privire sardonică, obrajii bine bărbieriți și îmbibați cu aftershave, părul pieptănat drept pe spate, deasupra unei frunți înalte, un ceas din aur care-i sclipea la încheietură, îmbrăcat în pantaloni gri și sacou bleumarin. Accentul său britanic părea să fie cu o idee mai slab. Vernon, pe de altă parte, în pantaloni de gaucho, cu sandale, părul lung și barbă, aducea neobișnuit de mult cu Isus Hristos.

— Iar joacă unul dintre jocurile lui cu noi, spuse Vernon, împungând soneria din nou de câteva ori.

Vântul șoptea printre pini, aducând cu el un iz de rășină caldă și de praf. Casa uriașă rămânea tăcută.

În aer plutea mirosul de tutun scump al lui Philip. Acesta se întoarse către Tom.

— Și cum mai merg lucrurile acolo, printre indieni, Tom?

— Bine.

— Mă bucur să aud asta.

— Tu ce faci?

— Grozav! Nici nu se putea mai bine.

— Vernon? Întreba Tom.

— Totul e bine. Nemaipomenit!

Discuția se poticni, iar ei se priviră, după care-și întoarseră capetele, stânjeniți. Tom nu avusese niciodată prea multe de vorbit cu frații lui. O cioară zbură pe deasupra lor, croncănind. O tăcere stingheritoare se lăsă peste grupul din fața porții. După o pauză îndelungată, Philip apăsă din nou soneria de câteva ori și privi încruntat prin fierul forjat, apucându-se de bare.

— Mașina lui e încă în garaj. Cred că soneria e stricată. Trase aer în piept. Alooo! Tată! Alooo! Fiii tăi ascultători sunt aici!

Se auzi un scârțâit, în timp ce poarta se deschise un pic sub greutatea lui.

— Poarta e descuiată, anunță Philip, surprins. El nu lasă niciodată poarta descuiată.

— E înăuntru, ne așteaptă, zise Vernon. Asta-i tot.

Își proptiră umerii în poarta grea și o deschiseră, cu toată împotrivirea balamalelor. Vernon și Philip se întoarseră la mașini, pe care le parcară înăuntru, în timp ce Tom intră pe jos. Ajunse față în față cu casa: căminul copilăriei lui. Câți ani trecuseră de la ultima sa vizită? Trei? Se simți învăluit de senzații ciudate și contradictorii, în pielea adultului care se întorcea pe scena copilăriei sale. Era un conac din Santa Fe în adevăratul sens al cuvântului. Aleea cu pietriș șerpuia în semicerc dincolo de o pereche de uși zaguan1 masive, din secolul al șaptesprezecelea, legate între ele prin plăci sculptate în trunchiuri de mesquite2, cioplite manual. Casa în sine era o clădire joasă din chirpici, cu ziduri curbate, cu contraforturi sculptate, cu grinzi, traverse, nișe, portaluri și hornuri: o adevărată operă de artă, din punct de vedere al sculpturii. Era înconjurată de plopi și de o pajiște ca de smarald. Așezată în vârful unui deal, avea o priveliște cuprinzătoare a munților și a deșertului înalt; luminile orașului și norii de furtună de vară se pierdeau deasupra munților Jemez. Casa nu se schimbase, dar părea diferită. Tom se gândi că poate el era cel care se schimbase.

Una dintre ușile garajului era deschisă, iar Tom zări Mercedesul Gelaendewagen verde al tatălui său parcat într-o boxă. Celelalte două boxe erau închise. Auzi mașinile fraților săi scrâșnind pe alee și oprindu-se lângă intrarea principală. Aceștia trântiră portierele și se alăturară lui Tom, care stătea în fața casei.

Tocmai atunci, fiorul unei neliniști începu să se facă simțit în stomacul lui Tom.

— Ce mai așteptăm? Întrebă Philip, trecând de intrare și îndreptându-se spre ușile zaguan.

Trase apoi hotărât clopoțelul de câteva ori. Vernon și Tom îl urmară.

Nu le răspunse decât tăcerea.

Philip, mereu nerăbdător mai trase pentru ultima dată de clopoțel. Tom auzea sunetele profunde răspândindu-se prin casă. Semănau cu primele măsuri din Mame3 ceea ce, se gândi el, era tipic pentru simțul umorului tatălui său.

— Alo! Strigă Philip prin mâinile făcute căuș.

Nimic, în continuare.

— Crezi că a pățit ceva? Întrebă Tom. Sentimentul prevestitor de rău devenea mai puternic.

— Bineînțeles că nu are nimic, replică Philip, supărat. E doar unul dintre jocurile lui.