Inspectorul Cadavre
Aa
Trenul de seară.
Maigret privea lumea cu ochi mari și posaci, conferind persoanei sale, fără să vrea, acea demnitate falsă, acea importanță simulată după orele goale petrecute într-un compartiment de tren.
Atunci, cu mult mai înainte ca trenul să reducă viteza pentru a intra în gară, puteai vedea bărbați parcă umflați în pardesie enorme, ieșind din fiecare compartiment, cu o servietă de piele sau o valiză în mână și care, prefăcându-se că trec nepăsători unii față de alții, stăteau în picioare pe culoar, ținându-se neglijent cu mână de bara de cupru de la geam.
Cel din fața lui era dungat orizontal de lacrimi mari de ploaie. În acea apă transparentă, comisarul văzu mai întâi izbucnind în mii de raze lumina unui post de macaz, căci era noapte. Apoi, fără pauză, apărură, jos, străzi rectilinii, lucind ca niște canale, case ce păreau perfect identice, ferestre, praguri, trotuare și, în acel univers, o singură siluetă umană, un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil și mergând Dumnezeu știe unde.
Maigret își umplu pipa, domol, cu grijă. Ca să o aprindă, se întoarse în sensul mersului. Patru-cinci călători, care, asemenea lui, așteptau oprirea trenului ca să se avânte pe străzile pustii sau să se repeadă la bufetul gării, îl despărțeau de fundul culoarului și, printre aceste persoane, recunoscu un chip palid, care se întoarse brusc în altă parte.
Era Cadavre! Comisarul mormăi:
— Prostul, se face că nu mă vede! Apoi se încruntă. Dar ce căuta inspectorul Cadavre la Saint-Aubin-les-Marais? Trenul reducea viteza, urma gara Niort. Pe peronul ud de ploaie și rece, Maigret opri un ceferist.
— Spre Saint-Aubin, vă rog?
— Opt și șaptesprezece, linia a treia… Avea de așteptat o jumătate de oră și, după un moment petrecut la closet, tocmai la capătul peronului, deschise ușa bufetului, se îndreptă spre una dintre numeroasele mese neocupate și se trânti pe un scaun, răbdător, fără să facă nimic, învăluit de lumina aceea prăfoasă. Cadavre era și el acolo, exact la celălalt capăt al sălii, așezat și el la o masă; și, încă o dată, Cadavre se prefăcu că nu-l vede.
Numele individului era Cavre, Justin Cavre, nu Cadavre, firește, dar trecuseră douăzeci de ani de când i se zicea inspectorul Cadavre și cei de la Poliția Judiciară foloseau și acum aceeași poreclă când vorbeau despre el.
Era ridicol, în colțul lui, cu un aer crispat, sucindu-se în poziții inconfortabile, ca să nu se uite în direcția lui Maigret. Știa că acesta îl văzuse.
Numai piele și os, palid, cu pleoapele roșii, te ducea cu gândul la acei puștani care, în recreație, stau retrași într-un colt, ascunzându-si sub arțag dorința de a se juca cu ceilalți. Acesta era și caracterul lui Cavre. Era inteligent. Poate că era chiar cel mai inteligent om pe care Maigret îl cunoscuse în poliție. Aveau aproape aceeași vârstă.
La drept vorbind, Cavre era puțin mai școlit și, poate, dacă ar fi perseverat, ar fi ajuns comisar înaintea lui Maigret. De ce oare, de foarte tânăr, părea deja să poarte pe umerii săi slabi povara nu se știe cărui blestem? De ce se uita la toți chiorâș, ca și cum i-ar fi suspectat de intenții perfide față de el?
— Inspectorul Cadavre iar s-a supărat pe lume… Vorbele astea se auzeau deseori, pe vremuri, la Quai des Orfevres. Pentru o nimica toată, uneori chiar fără motiv, Cavre începea, brusc, o cură de tăcere și de suspiciune, ai fi zis o cură de ură. Nu vorbea cu nimeni opt zile la rând și, uneori, era bănuit că rânjește singur, ca un om care ghicise intențiile odioase ale celor din jurul său.
Puțini știau de ce părăsise brusc poliția oficială. Maigret aflase și el mai târziu și îi fusese milă. Cavre era îndrăgostit la nebunie de soția lui.
Avea pentru ea o pasiune plină de gelozie, devastatoare, nu de soț, ci de amant. Ce putea să găsească extraordinar la creatura aceea vulgară, cu purtări agresive de demimondenă sau de falsă vedetă de cinema? Fapt e că, din cauza ei, comisese niște nereguli grave în serviciu. Fuseseră descoperite afaceri necurate cu bani.
Într-o seară, Cavre ieșise cu capul în jos, cu umerii lăsați, din biroul directorului, iar câteva luni mai târziu, aflaseră că deschisese o agenție de detectivi particulari pe strada Drouot, deasupra unei prăvălii de timbre poștale.
Oamenii luau masa, fiecare înconjurat parcă de o zonă de plictis și de tăcere. Maigret își bău vinul, se șterse la gură, luă valiza și trecu la mai puțin de doi metri de fostul său coleg, în timp ce acesta privea fix un scuipat de pe podea.
Trenul, negru și ud de ploaie, fusese deja tras la linia trei. Maigret se instala într-un compartiment de tip vechi, rece și umed, încercând zadarnic să închidă bine geamul. Pe peron se auziră pașii celor care se deplasau de colo-colo, zgomote atât de familiare, încât le înregistrezi în mod inconștient. Ușa se deschisese de două-trei ori și cineva băga capul înăuntru. Toți călătorii au mania să caute un compartiment gol. Cum îl vedeau pe Maigret, închideau repede ușa.
Când, după plecarea trenului, comisarul ieși pe culoar ca să ridice un geam care făcea curent, îl văzu în compartimentul vecin pe inspectorul Cadavre, care se prefăcea că doarme. Dar nu avea nici o importanță. Era o prostie să-l preocupe asta. De altfel, întreaga poveste era ridicolă și Maigret încercă să se debaraseze de ea cu o mișcare viguroasă din umeri.
Ce dacă mergea și Cavre la Saint-Aubin? Bezna defila în spatele geamurilor și, din când în când, puteai vedea un punct luminos clipind la marginea unui drum, farurile unei mașini care trecea sau, lucru și mai misterios, mai atrăgător, dreptunghiul gălbui al unei ferestre. Judecătorul de instrucție Brejon, un bătrânel timid și de o politețe parcă din alt secol, îi spusese de câteva ori:
— Cumnatul meu Naud te va aștepta la gară. L-am anunțat că sosești. Și Maigret trăgea din pipă și nu se putea abține să nu se întrebe: ‘Ce caută Cadavre ăsta acolo?’ Comisarul nici măcar nu era în misiune. Judecătorul de instrucție Brejon, cu care lucrase de multe ori, îi trimisese câteva rânduri, ca să-l roage să-l facă plăcerea de a trece un moment pe la cabinetul său. Era ianuarie. La Paris ploua ca și la Niort.
