Intaia deziluzie (Cartea cu jucarii)
Aa
Mițu și-a pus manușile de piele ale tatuțului și parcurge gradina cu mainile uriașe ale unui monstru pitic. Și-a pus și o pareche de ghete de ale lui și, în sfarșit, și o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea – nici mai mult, nici mai puțin.
„Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?” întreaba vrabioii, care sar din pamant ca niște bulgari cenușii în sus.
„Cine-i cocoșatul care trece?” se uita gaștele.
Pisoiul crede ca s-a îmbracat curcanul, și cainii, nedumeriți, stau mai departe, ciuliți pe jumatate și cu o ureche moale, data pe ceafa.
Pentru ca înscenarea sa izbuteasca, tatuțu a luat-o la fuga, maicuța dupa el, și toți din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Baruțu știe. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete și orbit de palarie îi este cunoscut.
—Eu știu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Baruțu. Dar cine-l crede?
Mițu și-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-1 poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-1 ție mai de scurt.
—Du-te încet și da-i palaria jos, zice Baruțu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el începu sa se sfiasca de noul animal cu manuși.
—Nu poci, Baruțule. Mușca.
—Nu mucca, raspunde Baruțu, cu oareșcare nesiguranța.
—Mușca, da cu bastonul, da cu ghetele și trage palme cu manușile mari.
—Daaa? se mira Baruțu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Mițu încalțandu-se, puind palaria, luand bațul. Știa ca e Mițu, dar parca nu mai știe. S-o fi strecurat Mițu pe undeva, din ghete și din palarie, și acum umbla singure ghetele, manușile, palaria și bastonul.
—Vreau sa te pup, tatuțule! zice Baruțu emoționat.
El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Mițu își cheltuiește activ caricatura în atitudini. Ghetele danseaza sau pașesc foarte masurat, ca și cum ar urmari un șarpe care trece în pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit și revenind în vazduh. Iata, Mițu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca niște damigene cu dop. Baruțu și-a înstrainat complet figura primitiva a caricaturii și, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot.
—Ma doare picioalele, tatuțule…
Baruțu vrea sa fie luat în brațe. Pus pe umar, la o distanța buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de ușurare. Dar a venit timpul sa-l liniștim.
—Bravo Mițu! aplauda lumea, sosind din toate colțurile.
Mițu scoate palaria și saluta pana la pamant.
—Ai vazut ca era Mițu? Nu te mai uita așa: e Mițu.
—Da? se mira el înca o data și cu totul confuz fața de sineși.
Succesul l-a mușcat însa de inima și vrea și el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, într-o împrejurare data, arta permite o singura maimuța și ca imitația imitației, imitația maimuței, e de doua ori un plagiat care, în loc de felicitari, implica huiduiala. Baruțu nu vrea sa știe nimic și, fiind tot al nostru, îl lasam sa încalțe ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara meșteșug și manușile. Ii este necaz ca a intrat în randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care îl flamanzește. Fara entuziasm, el întinde bațul, ridica palma, își desface piciorul. Și cade în ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria și pierzandu-și bastonul. Ochii lui stupefiați se uita la noi și, vazandu-ne ca nu radem, Baruțu își da drumul și plange descurajat.
Ridicandu-l din zeama și gainaț, Baruțu are și un argument.
—Te-ai murdarit peste tot și miroși a coteț, îi spune tatuțu.
—Pentu ca sunt mic, tatuțule, raspunde Baruțu, consolat…