Istoria Literaturii Romane

de AnnaE 1.223 de citiri
Aa

PREFAȚĂ.

Volumul de față este „mica Istorie a literaturii române” pe care o anunțam în prefața ediției celei mari, ca urmând a apare aproape numaidecât după aceea. Publicarea lui a fost interzisă. El nu e o simplă prescurtare a ediției mari și nu scutește de lectura celei dintâi, dimpotrivă, e un adaos în scopul de a rezuma impresiile generale. Nu sunt aici biografiile, amănuntele de istorie literară. Materia a fost prelucrată și, dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediția mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decât cu aceleași cuvinte. Am crezut că aș proceda greșit dacă din ambiția totalei noutăți aș fi răsucit frazele inutil. De altfel, încă o dată, aceasta nu e o altă operă, ci un indice critic la cea dintâi. Acum, eliberat de obligația documentației integrale, am privit literatura română din avion, încercând a stabili altitudinile, a proporționa valorile. La fiecare autor am scos în evidență numai ceea ce este realmente valabil artisticește, tăcând pe cât cu putință părțile neizbutite, în fiece capitol am scos în frontul întâi scriitorii viabili și am lăsat în umbră pe culturali. În felul acesta cred că, citind ediția cea mare și apoi pe aceasta mică, cititorul se va lămuri asupra părții vii din literatură. N-am făcut ca alții care în compendii pun numai cifre goale și titluri de opere, ci și aici și mai cu seamă aici, am vizionat materia organic și critic. Noi suntem încă puțin cunoscuți de străini și am voit să le dau acestora (de vor putea citi cartea în românește ori în traducere) un sistem de impresii, iar nu un sec răboj. Am pus o deplină obiectivitate și acum ca și mai înainte și e în interesul scriitorului român să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înțelegere. Iar cei tineri să nu arate acea nemulțumire egoistă de a nu li se fi dat importanța pe care poate și-o credeau, pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puțin retrogradă, ca să nu piardă perspectiva eternului și, de altfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face cuvenitele împliniri.

Ediția cea mare a fost violent atacată cu obiecții în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulțumiri personale. Autorul a fost urmărit în viața lui profesională cu o stăruință sălbatică, suportată cu dispreț și indiferență. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenței? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în câmpul artei. Timpul rămâne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrățișează decât operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecățile viitorului? E cu putință ca victime, oricât de demne și agresori să fie înghițiți deopotrivă de groapa justă, artisticește, a uitării.

S-au încercat și timide critici științifice. Ele erau neîntemeiate (de ar fi fost, ce greutate aș fi avut de a le recunoaște și a îndrepta?). Adevăratele vini n-au fost semnalate. E de la sine înțeles că opera nu putea fi perfectă, fie pentru că era o întâie încercare și mai avea nevoie de ani de studii și consolidare, fie că un om este ceea ce este, incapabil de a-și depăși marginile. Altora le e deschisă putința de a repara1.

O insinuație vie susținea că autorul acestei istorii n-ar fi fost propriu unei atare întreprinderi din cauza firii sale susceptibile. Regretatul și marele E. Lovinescu cultiva, în bună credință, această falsă imagine. Într-un articol, în fond elogios pentru critic, dar care n-a fost publicat spre a nu se mâhni cu o polemică oricât de amabilă un om pe pragul morții, repudiam judecata de mai sus: „Dar acum ziceam să destăinui domnului E. Lovinescu de unde vine supărarea dincolo de orice limită rezonabilă a celor despre care scriu, deși textele trebuie să pară celui în afară de chestiune extrem de

1 Multe știri de amănunt au ieșit la iveală după apariția primei ediții mari. Ele vor fi folosite mai târziu. Astfel, dl Augustin Z. N. Pop (Din Eminescu necunoscut, Cemăuți, 1942), la afirmația mea analitică cum că Eminescu cunoștea pe economistul List, găsește în mss. Și articole probe directe. Același (Despre Aglae Eminescu, sora preotului, Cemăuți, 1943) oferă date precise și documente despre Aglae: născ. 7 mai 1852, la Ipotești, logodită cu Drogli în 1870, căsătorită cu el la 7 ianuar 1871, văduvă la 10-11/22 noiembrie 1887, trecută la catolicism la 13 febr. 1890, recăsătorită cu Gareiss v. Dollitzsturm, cinci zile mai târziu, moartă la 30 iulie 1900. Copii: * Victoria 21 martie/12 aprilie 1872 f 24 aprilie/15 mai 1874, difterie; Gheorghe —* 15 aprilie 1874, Ipotești; Ioan —* 23 noiembrie 1875, Ipotești. Despre Șerban Eminescu Acad. Rom. a căpătat documente noi. C. Stamati ar fi citit poezii moldovenești la generalul Bologovski, de față fiind Pușkin. Poetul rus s-ar fi amuzat de ciudata fonetică a limbii române:„. Ce armonie este în «Ciface Ippolit și în răspuns: boiaru: Saracual Murit»?” (A. „V Boldur, Contrib. la studiul istoriei românilor. Ist. Basarabiei, v. III, Chișinău, 1940, p. 53-54). După Th. Cornel (Figuri contemp.), N. N. Beldiceanu s-a născut în 1881.

Inofensive. Vine din ruperea mea de orice relații personale, din absența mea din lume. Eu nu sunt un contemporan cu scriitorii contemporani. Oamenii empirici îmi sunt indiferenți, îndepărtați până într-atât încât nu știu dacă unii sunt vii sau morți și nu prind de veste trecerea lor de la viață la moarte. Pentru mine Traian Demetrescu și Bacovia stau în aceeași zonă a rafturilor. Ardent și capabil de iubire, fără ură, fiindcă am de-a face rar cu fenomenalitățile fizice, eu pot repudia, material vorbind, un tânăr pentru motive de ordin profesional și în timp ce-l zăresc pe geam plecând supărat, să deschid versurile sale și să le gust cu emoție. Cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, iar biografiile le-am scos din cărți și din documente, nu din experiența directă. Când cineva insinuează că judec după «simpatii» și «antipatii» fiindcă spun despre Slavici că omul era antipatic și că subordonez analiza omului interior biografiei pitorești, greșește. Mai întâi că socotesc pe Slavici un prozator mare, în dezacord cu unii critici. Al doilea, simpatia și antipatia istoricului nu sunt reacțiuni imediate, ci dovezi de trăire a materiei. Un istoric se abstrage de prezent, dar nu se abstrage de orice conținut sufletesc și poate avea atitudini ideale. Și de altfel în cazul Slavici am voit a arăta că Slavici întrunește notele obiective, convenționale ale «omului antipatic». Indiferența pentru cauzele fizice ale operelor a făcut să nu urmăresc deloc statul personal al scriitorilor. Astfel articolul despre N. Iorga a fost compus pe când autorul trăia și e de ghicit ce enorm ar fi fost scandalul dacă Istoria ar fi apărut atunci. La moartea lui, regretată de mine ca om într-un fel care a putut să mă primejduiască, n-am avut ce schimba, deși aveam prilej de a o face. Așa stau lucrurile. În acest înțeles superior asigur pe dl E. Lovinescu de seninătatea și abstragerea mea față de d-sa și de al său curriculum vitae, ocupat cum sunt cu contemplarea operei sale. Pentru mine omul Lovinescu e o imagine simpatică a unei vârste mai tinere, însă îndepărtată, ireală, pierdută în negurile amintirii.” Cei mai mulți foloseau împortivă-mi o altă noțiune, care prin falsificare a luat, în critică, un înțeles peiorativ. Afirmau că judecățile mele sunt „subiective”. Atât de vehementă devenise această acuzare, încât și prietenii erau intimidați și convinși, iar unul din ei mi-a propus formula consolatoare că „îmi fac din subiectivitate o obiectivitate”. Însă la mijloc era numai o neaprofundare a principiilor estetice, curentă în critica noastră. Este absolut admis de către toți esteticienii că momentul prim al criticii constă într-o reacțiune de consimțire ori de neconsimțire la opera artistică. A spune da ori nu, asta este critica în substanța ei. Subiectivitatea e inclusă, fiind vorba de o simplă mișcare a subiectului, însă subiectivitatea nu înseamnă sentință arbitrară. Kant, oricât de speculativ în Estetica lui, a putut observa cu fineță că verdictul estetic (neconceptual prin definiție și deci particular)1 ajunge la o pseudouniversalitate (nu însă universalitate absolută ca în judecățile logice) care constă în valabilitatea obștească a judecății, în faptul adică de a fi primită de opinia publică și ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relație continuă cu alte subiecte și tocmai această contemporaneitate a reacțiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei.

Alte cărți de George Calinescu

Toate ›