Viata si opera lui Ion Creanga

ECATERINA ȚARĂLUNGĂ.

I. STRĂMOȘI, PĂRINȚI, FRAȚI ȘI SURORI

Siretul împarte Moldova la epoca în care se naște Ion Creangă în două ținuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliștea e de o măreție barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafață și când orașul răsare între văi, el pare colosal, mirific și nu e în realitate decât un târg ticălos. Omul călare de pe deal are proporții de statuie, căruța pare rădvan. Chiar de la albia Siretului, râu lung, rămuros, cu luncă lată înverzită de sălcii și plopi, încep iezăturile. Pe lângă Prut, Jijia își răsfiră afluenții încărcați de lăculețe ca pe niște rădăcini cu tubercule. Solul argilos împiedică scurgerea apelor și când ploile sunt mari, tot ținutul e un smârc. Apa e sălcie, rea, seceta sinistră, inundația infernală și omul înoată sau în colb sau în noroi. Dinspre răsărit vin iarna viscole grele, mirosind asiatic. Pământul face grâu bun și priește viței, încât țăranul duce viața obișnuită a locuitorilor de sol agricol, muncind brutal sub arșiță, câștigând puțin și, neputând să strângă, trăind iarna într-un fel de somnolență. Față de românul dinspre crestele munților, care înfățișează tipul arhaic al dacului, acesta de aici continuă probabil pe scit. Dar în vreme ce autohtonul de la munte trăiește, prin firea lucrurilor, într-o societate strânsă, în luptă doar cu natura sau cu năvălitorul de la șes, aici, în această stepă, unde în ere tulburi nu s-a putut lucra pământul, s-a vorbit totdeauna de triburi alergătoare după pradă. Chiar dacii se amintesc sub numele carpilor și costobocilor. Au venit apoi cumani și pecenegi și noul scit, tătarul.

Tradiției îi place să descopere unități etnice la temeiul orașelor. Iașul 16 G. Călinescu ar fi municipiul iassienilor, Bârladul ar fi fost în evul de mijloc un stat. Ca tip, țăranul, păstrându-și individualitatea sa daco-romană, începe să aducă aminte că nu suntem departe de marile stepe din preajma Pontului Euxin. Cât despre oraș, el e mai pestriț și plămădeala seculară n-a stins cu totul culorile din care s-a făcut. Cetățeanul e tolerant față de străin. Nu numai fizionomia oamenilor e deosebită (femeile sunt sau slabe, cu fața anguloasă și gura tăiată larg, sau, fiind împlinite, adesea cu maxilarul de jos proeminent), dar și aspectul moral. Locuitorul dintre Siret și Prut are un accent dialectal exagerat și e de o indolență nervoasă, ușor izbucnitoare. Nu se mănâncă semințe ca peste Nistru, dar se vorbește clocotitor, inconcludent și nu se îngăduie nimănui să stea deoparte fără atitudine. Cei mai mari boieri stăpânitori de moșii au fost în partea aceasta, curtea cu clasa privilegiată tot aici. De unde un aristocratism stăruitor, purtări blânde și pline de finețe la foarte mulți și, firește, afectarea disprețului de golănime la cei ajunși.

De la malul celălalt al Siretului se ridică deodată munții. De sus, din Maramureș și Bucovina, până jos o spinare lungă de creste lasă coaste de o parte și de cealaltă, în Transilvania și în Moldova, despărțite de văile înguste ale râurilor. Moldova, Bistrița și Trotușul, curgând pieziș înspre Siret printre pereții înalți ai munților, sunt drumurile mari ale masivului format din vârfuri dințate, trecând uneori de două mii de metri și asupra cărora Ceahlăul, deși mai puțin înalt față de altele, ca Ineu, care trece de 2200 m, dă iluzia a domina maiestuos, fumegând de nori ca un vulcan, văzut pe timp senin chiar din câmpie.

În mijlocul însuși al șirei muntele e calcaros, simulând cetăți fantastice de piatră și râul trece printre pereți de stâncă apropiați în chipul unor coridoare colosale. Jnepii și ienuperii se cațără până sus și se prind și de crăpăturile povârnișurilor. Păduri negre de brazi, de fag, uneori și de stejar acoperă ca niște armii dese totul, făcând ținutul de nestrăbătut.

Brazii sunt așa de drepți și crestele așa de multe, încât ceața se târăște printre periile pădurilor ca aburii. Apele curg peste bolovani, tăindu-și albii înguste la trecători, cauzatoare de clocote și spume și se rostogolesc prea repede acolo unde valea se lărgește, destăinuind prin Ion Creangă (Viața și opera) rotocoale neregularitatea fundurilor. Neputându-se tăia drumuri largi pe poalele munților, se dă drumul copacilor retezați pe apă și omul însuși coboară cu ajutorul plutei pe Bistrița. Acolo unde pădurea se mai potolește puțin, se zăresc doar pășuni, pe care turmele se mișcă asemeni unor furnici albe. Satele nu apar decât pe marginea apelor și mai în jos, unde valea se lărgește deodată între ridicături mai dulci. Intreaga vale este însă o albie pietroasă, care la o năvală a apelor se preface în fluviu, pe care în vreme obișnuită râul șerpuiește. Satul e doar o ceată de case care se urcă pe unde pot pe pereții văii, căutând să fure câte o bucată de povârniș mai dulce drept ogradă. Casa trebuie să fie ușoară și propriu-zis înfiptă, ca să n-o arunce în apă un bolovan de sus.

Oamenii de aici, din amândouă laturile munților, sunt din aceeași familie. Sunt tăietori de lemne din păduri pe care le strâng în plute și le dau drumul de-a rostogolul pe Bistrița, peste nahlapi și genuni.