Scrinul Negru
Aa
Strada Rahmaninov era la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de țară mergând între un mal de lut și un șir de castani înalți, pe lângă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare – răspunzând spre lacul Floreasca – și zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fân și de gunoaie umpleau aerul cu un miros hibrid de iarbă cosită și de putrefacție acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, strada Băneasa Ancuța, strada loniță Vornicul. Malul de lut din partea opusă șirului de castani era acoperit vara cu buruieni, pe care le pășteau vitele locuitorilor de prin împrejurimi. Deasupra dâmbului ședea dezolată ruina roșie a unei case neterminate. Atât drumul de țară, cât și terenul de deasupra malului aparțineau unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. In-tr-adevăr, la capătul dinspre oraș al drumului apare și acum un dig cu balustradă, consolidând panta străzii, care urcă, mai departe, prin câteva trepte, la alt nivel. De acolo, strada era pavată și canalizată, dar aproape fără nici o casă, întocmai ca și celelalte străzi din parcelare, presărate doar cu câteva vile, nu lipsite de gust. Troscotul ieșea nestăpânit prin interstițiile caldarâmului, ca și când ar fi voit să curețe scoarța pământului de crusta de piatră. Trunchiul în creștere al unui oțetar bulbuca asfaltul trotuarului. Câte un mac roșu înflorea primăvara în chiar mijlocul străzii. Cât privește mușețelul, el se-nmulțea abundent în rigola unui trotuar. Un cocos bătrân, cu creasta roșie bătută ca garoafa, își purta găinile prin tot acest cartier, părăsit înainte de a se naște. Câteva capre cu iezi pășteau vara si, nu rareori, câte o turmă de oi cu lâna năclăită de noroaie invada aceste paragini, mânată de un cioban.
Pe drumul de care vorbim venea într-o după-amiază de decembrie a anului 1950, dinspre strada Băneasa Ancuța, o ceată de vreo douăzeci de persoane, bărbați și femei, într-o coloană de câte doi. Locurile fiind, ca de obicei, pustii, numai vreo patru copii mici aruncară din mână bulgării de zăpadă cu care se jucau și priviră la neobișnuita trupă, care se îndrepta spre capătul dinspre stăvilar al străzii Rahmaninov. Cu greu un spectator nemformat și-ar fi putut da seama cine sunt acești oameni. Unii păreau lucrători sau mici impiegați, alții aproape cerșetori, câțiva erau îmbrăcați mai bine, dar în vesminte prea uzate, unul din ei, însă, se remarca printr-un palton îmblănit și prin căciuliță de lutru și arăta a fi un personaj important. Toți se asemănau prin familiaritatea lor discretă, prin respectul care și-1 acordau unul altuia, indiferent de înfățișarea vestimentară, în fine, prin figurile distinse și expresive, în contrast cu ținuta lor. O femeie în vârstă, ieșită la un gard, atinse de braț pe unul din ei. Acesta era un bărbat înalt, voinic, cu părul cărunt, tuns mărunt și ascuns în parte sub o șapcă dată pe spate. Avea pe el numai un costum de haine gri cu petice, foarte umflat, semn ea pe dedesubt era prevăzut cu un cojocel, în picioare purta bocanci grei, iar pantalonii erau strânși jos, la gleznă, cu câte-un gumilastic gros. Omul înalt părea un hamal, iar gumilasticele aveau probabil scopul să-i degajeze picioarele în mers. Pe umerii sacoului erau cusute două bucăți de sac gros, în vederea, fără îndoială, de a feri haina de eroziune la ridicarea greutăților și de a sluji totodată ca un soi de perne de amortizare a izbiturilor.
— Dacă poți, să-mi schimbi butelia de aragaz! Zise femeia aproape șoptind.
Bărbatul înalt îi răspunse cuviincios și cu o grabă plină de zel:
— Mâine dimineață neapărat mă duc să iau număr la rând.
Când convoiul fu ceva mai departe, una din femeile din șir, îmbrăcată într-un mantou de leopard veritabil, ce trebuie să fi fost admirabil pe vremuri, dar care acum era veștejit și depilat pe regiuni întregi, formulă această întrebare surprinzătoare:
— Conte, în cartierul ăsta se găsește mai ușor aragaz?
Hamalul făcu, din mers, o ușoară reverență:
— Prințesă, dacă ții rândul de la trei dimineața și chiar de cu seara, prinzi.
Femeia cu blana de leopard făcu un „ Ooh! „ dezamăgit.
Pentru a descifra rostul convoiului de pe strada Rahmaninov vom prezenta pe fiecare erou în parte, în ordinea așezării lui. In frunte, alături de un bărbat bătrân, ce părea-preot, înainta sumbră prințesa Hangerliu, pe care puțini ar fi recunoscut-o în scurteica ei de blană de oaie. Nu arăta cu mult mai bătrână ca în urrnă cu zece ani, însă carnea de pe obraji, uscându-i-se, căpătase o mască aprigă, bărbătească. Trei fire lungi de păr ședeau înfipte într-un neg mai jos de un colț al gurii. Pe cap, prințesa se încununase cu o tocă scurtă acoperită cu o camilafcă neagră, ceea ce-i dădea aer de călugăriță. In mers se sprijinea pe un baston, în pantofii foarte comozi și uzați se vedeau niște tăieturi în rotocoale făcute cu foarfecele, spre a se da libertate nodurilor de la degete. Deși pășea pe un drum ca de țară, în capătul unei așa de ciudate cete, Hangerlioaica părea stăpâna pe sine, decisă și chiar arogantă și arunca bastonul cât mai departe de trup, într-un gest vehement, în schimb, vecinul ei mergea zgribulit și mărunțel, ca o femeie.
— Monseniore, zise Hangerlioaica, nu ți-e frig?
— Mais non, pas du tout, răspunse cel interpelat cu o blândețe ușor afectată, d'ailleurs j'y suiș habitue, vous savez, au cloâtre le chauffage est tout î fait precaire! 1 Spunând acestea, își ridică femeiește poalele sutanei, ca să evite o baltă de noroi amestecat cu zăpadă. Pe dedesubtul veșmintelor sale trecu un foșnet satinos. Prelatul era înfășurat într-o rasă de postav negru, cu pelerină. Pantofii cu catarame aveau pingele enorm de groase, spre a rezista, și erau lustruiți cu o grijă bătătoare la ochi. Părul însoțitorului Hangerlioaichii era alb colilie și cădea buclat de sub pălăria de fetru, cu bordură în chip de streașină circulară.
De asemeni, mustățile și o bărbuță, mai răsfirată jos decât la punctul de plecare, contrastau prin albeață cu roșeața infantilă a obrajilor. În ciuda lor, un cunoscător își dădea seama că are de-a face cu un prelat catolic. Bătrânul era, într-adevăr, prințul Valentin de Băleanu, urmaș de domn prin tată și prin mamă, rudă cu Bibeștii, Ghiculeștii, Sturzeștii, Mavrocordații, Hangerliii și toate familiile din protipendada de altădată. Sub înfățișarea-i mansuetă și suavă se ascundea slăbiciunea de a fi cunoscut și tratat ca principe.
comentarii, rezumate de George calinescu da-ti click aici....https://bit.ly/315fUhI
teatru radiofonic si povesti de George Calinescu da-ti click aici....https://latimp.eu/?s=george+calinescu